La ce-mi foloseşte, oare, viaţa asta trecătoare
dacă mi-o petrec în rău, departe de Dumnezeu? (bis)

La ce-mi foloseşte mie să am orice bogăţie,
când nimic nu voi lua din lume când voi pleca? (bis)

La ce-mi foloseşte, frate, să am bani, să am de toate,
câtă vreme eu trăiesc fără Domnul meu Ceresc? (bis)

De-aş avea orice ştiinţă, ce folos când n-am credinţă?
În zadar m-am frământat, că nimic n-am câştigat. (bis)

Ştiu că toate-s însă bune când, prin sfânta rugăciune,
mă apropii tot mereu să-I slujesc lui Dumnezeu. (bis)

Doamne, dă-mi să am în mine Duhul Sfânt Ce de Sus vine!
Căci trăind pentru Hristos toate fi-mi-vor de folos. (bis)

Cartea de cântări nemuritoare, nr. 85

LUPTA CREŞTINULUI ÎMPOTRIVA LUI SATAN

Ioan Marini

„Adam din rai s-a gonit cu mâncarea împărtăşindu-se, ca un neascultător. Moise văzător de Dumnezeu s-a făcut cu postul, curăţindu-şi ochii sufletului. Pentru aceasta, cei ce poftim să fim locuitorii raiului să ne lepădăm de hrana cea nefolositoare; şi, dorind să vedem pe Dumnezeu, să postim ca Moise, patruzeci de zile. Cu rugăciuni şi cu cereri, străduind din toată inima, să potolim patimile cele sufleteşti, să gonim zburdările cele trupeşti.”

Creştinul este un luptător pentru împărăţia lui Dumnezeu; unul ce dă năvală în fiecare zi, pentru a atinge „ţinta” desăvârşirii la care este chemat (Ef 4, 13-15).
Dar până să ajungi acolo, câte lupte, câte căderi, câte lacrimi şi dureri… Numai cel ce merge pe calea cea „strâmtă şi cu scârbe” ştie…
Dar fie; face să te lupţi, când ştii ce este la capăt. Şi Domnul ne-a dat o pildă, ca să călcăm pe urmele Lui (I Ptr 2, 21). Dar pentru ca să te lupţi îţi trebuie arme. Un luptător pe câmpul de luptă fără arme nici nu ţi-l poţi închipui. Oricine ar spune că este un nesocotit cel ce se încumetă să meargă la război cu mâinile în buzunar.
Dar un creştin, care este un „ostaş al Domnului” (I Tim 2, 2), nu va fi oare doborât în luptă, mergând nepăsător şi neînarmat în lupta aceasta?
Fără îndoială, îi trebuie arme duhovniceşti pentru lupte duhovniceşti.
Căci nu împotriva cărnii şi sângelui avem de luptat, ci împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii (diavolului), care sunt în locurile cereşti (Ef 6, 12). | Continuare »

MAI ESTE-O JUDECATĂ

Traian Dorz

Mai este, la Sfârşit, o Judecată,
cumplita Judecată de Apoi,
căci trebuie pe drept să-şi ia răsplată
cum a lucrat oricare dintre noi.

Noi nu murim când inima-ncetează,
lăsăm în urmă tot ce-am scris şi spus,
dar tot ce dăm la cei ce ne urmează
mereu dă rod când noi de mult ne-am dus.

Avem copii, – şi-i creştem după vrere,
avem elevi, – şi-i învăţăm ce vrem,
avem o turmă-n grijă şi-n veghere
– şi-ntreaga lor răspundere avem.

Căci ei vor fi în lume şi-n viaţă
aşa cum noi le-am spus şi arătat,
iar ei, la fel, aşa vor da povaţă
– şi-un lung popor e-acum de noi format.

Îi creştem buni? – la fel şi ei vor face!
Îi creştem răi? – aşa vor îndruma. | Continuare »

… Despre însemnătatea postului, ştim cu toţii. Despre roadele lui, suntem încredinţaţi mulţi… Dar despre felul cum trebuie împlinit postul, ştim încă prea puţin; însă despre fericirea împlinirii acestora cu fapta nu ştim câţi ştim.
Că trebuie să postim toate posturile, asta o ştim cu toţii. Că trebuie să le postim întocmai cum au fost aşe­zate de la început, şi asta o ştim, poate, iar unii o mai şi împlinim, deşi acest lucru nu trebuie să‑l trâmbiţăm, că ştie Domnul Dumnezeu cât poate şi cât face fiecare din împlinirea poruncilor înfrânării… Dar sunt mereu tot mai puţini cei care se mai interesează de asta acum, când lumea face tot ce poate spre a se îmbolnăvi şi a muri cât mai grabnic de îmbuibare şi de desfrâu.

Dincolo de oprirea de la mâncare sau de la anumite mâncări, în toate zilele rânduite postului sau numai în anumite zile deosebite, cine mai gândeşte şi la cele care mai trebuie nea­părat să însoţească adevăratul post? Câţi gândim, câţi luăm seama şi mai ales câţi ne oprim, ferindu‑ne de ceea ce credem că ne este îngăduit oricând? Câţi renunţăm la dorinţa la care credem că avem dreptul în orice timp?

Datorită acestor înfrânări cerute şi poruncite de Cuvântul lui Dumnezeu, postul este neplăcut omului firesc. Şi pare fără nici un folos pentru cel care îl face. Ce mare este amăgirea că acum se poate orice! O, mai târziu, cum vor vedea că nu s‑a putut chiar orice! În zilele postului, ispitele sunt şi mai mari, şi mai multe, de aceea să fim şi mai veghetori. | Continuare »

Traian DORZ, CÂNTAREA BIRUINŢEI

Izgonirea-lui-Adam-din-Rai-8Să nu uiţi cerul, când prea lină
îţi pare clipa pe pământ,
căci clipa pe pământ e-o clipă,
s-a dus pe-un fulg luat de vânt.

Să nu uiţi iadul, când prea dulce
îţi pare că ar fi-un păcat,
căci dulcele păcat e-o fiere
ce-o să te ardă necurmat.

Să nu uiţi noaptea, când prea albă
îţi pare ziua care-o duci,
căci ziua cea prea albă astăzi
poate sfârşi printre năluci.

Să nu uiţi moartea, când prea tare
îţi pare tronul unde şezi,
căci slava lumii e-o părere
pe care-o pierzi când nici nu crezi. | Continuare »

Izgonirea-lui-Adam-din-Rai-7Dumnezeul meu, Tu, fiind în primul rând iubire, prin iubire trebuie să fii cunoscut.
Cine ascultă poruncile Iubirii cu bucurie şi înţelege răbdarea ei cu recunoştinţă şi suportă judecăţile ei cu nevinovăţie – acela singur va moşteni şi Împărăţia ei!
Înainte de cădere, omul nu era carnivor. Tu îl aşezaseşi în grădina Edenului ca să o lucreze şi să o păzească.
Atunci omul se hrănea cu soare şi cu rouă, ca florile câmpului, se înveşmânta cu lumina ca şi cu o haină, precum cerul Tău şi al lui, se desfăta cu miresme şi culori, ca dimineaţa, şi se îmbăia în cântări şi în dragoste, ca seninul.

Chipul lui era din lumină şi frumuseţea lui, din neprihănire. De aceea umbla cu Dumnezeu pururea, ca printr-o răcoare, ca printr-o dimineaţă, ca printr-o tinereţe eternă.
Şi niciodată nu s-a văzut gol, pentru că lumina era veşmântul lui; un veşmânt de care nu se dezbrăca niciodată.

Fiindcă acest veşmânt nu are nevoie să fie spălat, pentru că el nu se poate întina, nici nu se poate învechi, nici nu se poate rupe, niciodată. Ci numai se poate pierde.

Înainte de ispitire, cei doi erau unul şi una. Cele două părţi ale omului erau ca şi cum n-ar fi fost despărţite. Erau tot ca şi înainte de primul lor somn.
Ci ispita i-a despărţit. Păcatul i-a dezbrăcat de veşmântul luminii.
Iar ei s-au pomenit atunci şi goi, şi vrăjmaşi.
Căderea i-a făcut doritori şi datornici cărnii – precum şi pe mine! | Continuare »

V-adeveresc, prieteni, că este o răsplată,
iar ceasul ei e-aproape şi pentru fiecare,
că orice gând şi urmă, odată şi odată,
nu poate să nu aibă un plâns ori o cântare.

V-adeveresc, prieteni, că nu-s uitaţi nici unii,
că fără amânare şi fără nedreptate
se va plăti-ascultării, se va plăti minciunii
întocmai când e clipa şi-ntocmai după toate.

V-adeveresc, prieteni, că-ntocmai este scrisa
ce le-ntăreşte-acestea c-o neclintită lege,
că Însuşi Dumnezeul cel Viu şi Sfânt promis-a
răsplată dreaptă căii ce-oricare şi-o alege.

V-adeveresc, prieteni, că lângă fiecare
e cumpăna cea dreaptă, atentă şi-ncruntată,
că nu-i nici întuneric, nici groapă, nici uitare
în care să se-ascundă ceva de Judecată.

V-adeveresc, prieteni, că Singura Salvare
de spaima Judecăţii Eternă şi Grăbită
e numai Jertfa Crucii în veci Ispăşitoare
şi lacrima ce-O face crezută şi primită.

Traian Dorz, Cântările din urmă

Sfântul Teofan Zăvorâtu – PREDICĂ LA DUMINICA LĂSATULUI SEC DE BRÂNZĂ

“Adu-ţi aminte de unde ai căzut!” Aşa îi spune Domnul îngerului Bisericii din Efes în Apocalipsă lui Ioan Teologul. Adu-ţi aminte, însă nu cu uşurătate şi cu nepăsare, ci în aşa chip încât să afli în aceasta imbold spre pocăinţă şi întoarcere la faptele bune de mai înainte. Adu-ţi aminte de unde ai căzut şi pocăieşte-te şi fă faptele cele dintâi (Apoc. 2,5). Iată, această poruncă ar trebui insuflată neîncetat fiecărui om şi întregii omeniri căzute. Adu-ţi aminte de fericirea dintru început a celor intai-ziditi, fericire mare şi cu neputinţă de povestit, care a fost pierdută prin cădere şi prin aceasta să stârneşti în tine râvnă şi grijă de a te ridica şi a redobândi ceea ce ai pierdut. Bolnavul, de pildă, aducându-şi aminte de plăcută stare a sănătăţii, doreşte mai cu osârdie însănătoşirea; cel robit, amintindu-şi bucuria libertăţii, caută eliberarea; cel sărăcit, amintindu-şi de tihna îndestulării, foloseşte toate mijloacele pentru a se îmbogăţi din nou. Cred că nimeni n-ar fi nepăsător şi lenevos de mântuirea sa dacă nu i s-ar împuţina aducerea aminte de acest fapt;ce bine era înainte de cădere şi ce rău am ajuns după cădere!

Bineînţeles, această aducere aminte ne-ar putea arunca în deznădejde dacă nu am avea la îndemână mijloacele de a ne îndrepta starea: dar iată, bunătatea cea grijulie a lui Dumnezeu a rânduit pe pământ chip de ridicare şi l-a apropiat de noi – chip de ridicare pe care ne putem bizui, pe care mulţi l-au încercat deja şi care şi-a arătat în privinţa lor puterea sa cea minunată. | Continuare »

Suflet căit…

Suflet căit şi-ndurerat
ce plângi neliniştit,
te temi că n-ai să fii iertat,
că n-ai să fii primit?
…Vei fi, vei fi, vei fi primit,
căci prin Iisus poţi fi primit!
Eşti prea adânc de păcătos
şi-n rele întinat,
tu crezi că eşti prea ticălos,
că nu poţi fi iertat?
…Vei fi, vei fi, vei fi iertat,
căci prin Iisus poţi fi iertat!

N-ai fapte bune câte-ai vrea
şi nici credinţă n-ai,
să poţi fi mântuit prin ea
şi plângi pierdutul Rai?
…Poţi fi, poţi fi, poţi fi în Rai,
căci prin Iisus tu poţi fi-n Rai!
De crezi în El, poţi fi iertat
şi poţi fi mântuit,
de tot păcatul tău spălat
prin Sângele-I Slăvit.
…Vei fi, vei fi, vei fi sfinţit,
căci prin Iisus poţi fi sfinţit!

Traian DORZ, Cântări de Pace

ÎNVĂŢĂTURA MÂNTUITORULUI DESPRE POST

Evanghelia de duminică este pusa înaintea noastră la prinderea postului, cu învăţătură sufletească despre cum trebuie să facem postul nostru curăţitor de păcate şi mântuitor de suflete. Evanghelia începe cu vorbele: „De nu veţi ierta greşelile semenilor voştri, nici Tatăl ceresc nu vă va ierta”. Asta înseamnă că şi temelia postului trebuie să fie iertarea şi iubirea de oameni. Nici postul, nici viaţa noastră de creştini n-ajunge nimic dacă nu se reazemă pe această temelie. „Ura şi neîmpăcarea este păcatul cel mai mare – zice Sf. Ioan Gură de Aur. Nici postul, nici rugăciunea, nici milostenia n-ajung nimic dacă au ne-am împăcat”. De ce? Apoi de aceea, pentru că noi trăim din mila şi iertarea Tatălui ceresc şi această iertare ni s-a dat şi ni se dă condiţionat, ca şi noi să iertăm altora. În acest înţeles ne-a învăţat Mântuitorul a ne ruga: „Şi ne iartă nouă, Doamne, greşelile noastre precum iertăm şi noi greşiţilor noştri”. De câte ori ne rugăm aşa, dar nu iertăm, ne osândim pe noi înşine (citeşte pilda datornicului nemilostiv de la Matei 18, 23-35).
„Când postiţi nu fiţi ca făţarnicii”… zice mai departe evanghelia. Să luam aminte că această mustrare apasă şi posturile noastre. Cei mai mulţi creştini intră în sfântul post, trec prin el şi ies din el fără nici o schimbare sufletească. Schimbăm numai mâncările, dar purtările ba. (Cei mai mulţi nu schimbă nimic: nici mâncările, nici purtările.) «Posteşti? – întreabă Sf. Ioan Gură de Aur. Arată-mi prin faptele tale… Să postească nu numai gura ta, ci şi ochii, urechile, picioarele şi mâinile tale… Că de-am mânca numai cenuşă şi încă de nici un folos nu ne va fi postul, dacă noi ne înfrânăm numai de mâncări şi de păcate nu”. | Continuare »

E vremea postului din nou şi Paştile-s aproape,
Iisuse, sufletu-mi uscat se-apleacă să se-adape
din al Cuvântului Izvor, din harul Crucii Tale,
să-şi poată Golgota sui mai întărit pe cale.

Ajută-mi, Doamne, să postesc cu-ntreaga mea fiinţă,
cu duh ascuns şi înfrânat, şi plin de umilinţă,
nimic făţarnic neavând, ca nu cumva odată
să mă găsească vinovat Divina Judecată.

Ajută-mă să pot ierta cu inima deplină
pe orişicine-ar fi făcut în contra mea vreo vină;
aşa cum eu mă rog să-mi ierţi întregile-mi păcate,
ajută-mă să iert şi eu la orice semen toate.

Ajută-mi, binele ce-l fac cât mai ascuns să-mi fie,
nici o-ntristare să n-aduc, ci numai bucurie;
fă-mi darnic sufletul deplin, căci şi acum, şi Mâne
Tu nu-mi socoţi după cât dau, ci după cât rămâne.

Ajută-mi să nu strâng comori ce furul le răpeşte,
ci aurul cel nevăzut ce-n ceruri străluceşte.
– Aşa să-mi fie postul meu, ca-n Ziua Învierii
să fiu iertat şi-nvrednicit de Slava Înfierii.

Traian Dorz – Cântarea viitoare

Nu este o stare mai după voia lui Dumnezeu decât starea unei sincere, a unei smerite şi evlavioase ascultări, în care credinciosul este una cu Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt este una cu el.
Domnul Iisus, prin Jertfa Sa de pe Cruce, ne-a dat tuturor dreptul şi puterea să devenim astfel.
Numai noi să avem dorinţa şi voinţa să devenim.

Îndată ce se săvârşeşte ascultarea noastră deplină de Dumnezeu, se săvârşeşte şi ascultarea Lui de noi (II Cor 10, 6).
Atunci nu este har de la El care să ne mai fie oprit nouă, nici jertfă mai plăcută lui Dumnezeu decât ascultarea din care I le aducem noi toate Lui.

Când avem o deplină ascultare de Dumnezeu, atunci cu fiecare nouă pornire bună din noi Îi aducem lui Dumnezeu o jertfă întreagă, iar ascultarea iubitoare şi smerită le dă tuturor acestor fapte un gust dulce şi o formă frumoasă.
Când inima credincioasă are într-adevăr harul ascultării în ea, tot ce va face din această ascultare va fi plin de fragezime şi de curăţie.

O, ce frumoşi şi ce nevinovaţi sunt ochii ascultării, ce pline de bun-simţ sunt toate purtările ei, ce atente îi sunt totdeauna urechile, ce moi şi harnice îi sunt mâinile ei, ce iuţi îi sunt mereu picioarele sănătoase şi tinere, ce respectuoase îi sunt cuvintele ei, ce calde şi duioase, şi prietenoase îi sunt simţămintele şi ce recunoscătoare îi este toată înfăţişarea ei!
De aceea este atât de placută ascultarea înaintea lui Dumnezeu.

Nici o lenevie, nici o rezervă, nici o îndoială nu mai există într-o viaţă care are harul ascultării în ea.
Nici o pretenţie, nici o ambiţie, nici o prefăcătorie, nici o încăpăţânare, nici o mândrie nu va fi la ea niciodată.
Ca în viaţa Domnului Iisus. | Continuare »

Traian Dorz, Cântarea viitoare

Ce-i foloseşte unui om să aibă lumea-ntreagă,
când sufletul în iad pe veci şi-l duce şi şi-l leagă?
Tot mai spre lume lăcomind cu patimă nebună,
pe neaşteptate-l duce-n iad a focului furtună…

Ce-i foloseşte-atunci c-a fost tiran, şi hoţ, şi rege?
Când toţi de-a valma ard în iad, satana nu-i alege!
La ce folos au înşelat şi-au chinuit o lume,
când astea conştiinţa lor în veci au s-o sugrume?

Ce-i foloseşte chiar şi azi desfrâul şi-mbuibarea,
când îl pândeşte pe cel rău din orice loc pierzarea,
când strigă banul său furat şi stors prin nedreptate
şi conştiinţa-i arde-n el, mustrându-l pentru toate?

Ce-i foloseşte-orice belşug şi slavă-n lumea asta,
când simte atârnând de-un fir asupra lui năpasta,
şi dincolo de vorba lui trufaşă şi-ngâmfată
o groază-ascunsă-i spune grav: Există judecată!?

Ce-ţi foloseşte, dragul meu, tot ce-ai acum şi ţie
când fără veste poţi s-ajungi chiar azi în veşnicie?
Şi ce-ai să dai atunci în schimb, când sufletu-ţi vor cere?
…N-o să mai ai decât un drum: la veşnica durere…

TDorz1Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din Meditaţii la Apostolul din Duminica lăsatului sec de brânză)

Primiţi bine pe cel slab în credinţă şi nu vă apucaţi la vorbă asupra părerilor îndoielnice (Romani 14, 1).

Părerile îndoielnice sunt dovada unei credinţe slabe, a unei iubiri nestatornice, a unei vieţi nepredate total lui Hristos. Sunt stările de nici zi, nici noapte; nici pace, nici război; nici rece, nici clocot.
Când nu este nici ziuă, ca să se vadă totul luminos, dar nici noapte, ca să nu se vadă nimic, atunci omul bâjbâie şi într-o parte şi în alta. Şi vede, şi nu vede. I se pare când că e tufă, când că e lup. Când că e cale, când că e şanţ. Când că e adevăr, când că e amăgire.
În starea asta, sufletul este ca un orb care nu ştie niciodată dacă merge bine sau dacă merge rău. Dacă ce atinge este curat sau dacă este necurat. Dacă ce primeşte este adevărat sau dacă este fals. Întreabă când pe unul, când pe altul. Şi primeşte şi o părere, şi alta. Niciodată nefiind sigur, el totuşi apără ceea ce i se pare că are, pentru ca nu cumva să rămână fără nimic.
În cazul când el crede că a ajuns totuşi să aibă ceva, este în stare să se certe cu oricine pentru ca să-şi apere avutul său îndoielnic, fiindcă cu cât îl apără mai tare cu atât i se pare lui că ceea ce el apără devine mai preţios şi mai important. Iar când omul ajunge în felul acesta să şi sufere ceva pentru aceste păreri ale lui, atunci se face îndărătnic, necruţător, certăreţ şi obraznic, luptând cu toate armele vinovate ale firii pământeşti şi ale răutăţii pentru a-şi apăra şi impune părerile lui, pe care niciodată nu le aduce sincer şi smerit la lumina şi judecata Adevărului şi Cuvântului lui Dumnezeu.
Discuţiile cu acest fel de oameni şi dintre acest fel de oameni sunt nu numai vinovate, ci şi nefolositoare. După cum spune în altă parte Cuvântul Sfânt: zadarnicele ciocniri de vorbe ale oamenilor stricaţi la minte, lipsiţi de adevăr, care cred că evlavia este un izvor de câştig. Fereşte-te de oamenii aceştia căci… ciocnirile cu ei nu duc la alt folos decât la pierzarea celor ce le fac… şi a celor ce le ascultă (II Tim 2, 14). | Continuare »

Izgonirea-lui-Adam-din-Rai-1

Predică în Duminica Ortodoxiei – Sfântul Ioan Maximovici

A venit Postul, maica înfrânării,
Sfântul Luca al Crimeei

Posteşti? Arată-mi prin fapte! – Ioan Marini

Omilia despre profetul Iona şi despre post,
Sfântul Ioan Gură de Aur

Predică la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai,
Sfântul Nicolae Velimirovici

Îmbrăcaţi în Hristos,
Traian Dorz, (din meditaţii la Apostolul duminicii)

Cum a biruit Iisus pe Satana – Pr. Iosif Trifa

Voita cădere – Vlad Gheorghiu

Diavolul şi azi tot aşa îi ispiteşte pe oameni – Pr. Iosif Trifa

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul – Pr. Prof. Alexander Schmemann

Tristeţea strălucitoare – Pr. Prof. Alexander Schmemann

Armele duhovniceşti ale creştinului – părintele Augustin Kandiotis

NIMENI, DECÂT TU – Traian Dorz

LUMINA DE PE MUNTE – Pr. Arsenie Boca

OMILIA XX de la Matei –  Sfântul Ioan Gură de Aur

Despre taina postului minţii – Sfântul Ioan Gură de Aur

„ADAME, UNDE EŞTI?”… – Pr. Iosif Trifa

 

 

Poezii:

DOAMNE, CUM AM ÎNDRĂZNIT? ASCULTAREAO, CLIPA RĂTĂCIRIIISPITO!DORINŢĂLA CEASUL POCĂINŢEIDOAMNE, CUM AM ÎNDRĂZNIT?TOT CE-I PE LUME RÂNDUITASCULTAREA;

 

Cântări potrivite cu evanghelia duminicii:

55. Tu singur îţi faci raiul; 56. Toate-averile din lume; 85. La ce-mi foloseşte, oare?; 88. Omule ce-n astă lume; 151. Să ştiu să tac!; 178. Noi n-avem aur; 179. La ce folos?; 280. În Iisus eu aflu totul; 648. Scumpă e comoara; 1006. Nu alunga pe nimeni; 1008. Fii larg la inimă

(Ctitorul Bisericii «Sfânta Treime» din cartierul Ghencea, Bucureşti)

Părintele Vasile s-a stins la vârsta de abia 33 de ani.

A căzut pe front prima dată în anul 1930, când a zăcut la sanatoriul din Geo­agiu, împreună cu Părintele Iosif.
După ce s-a întremat puţin, s-a reîntors la front şi a intrat din nou în lupta Dom­nului. În lupta aceasta a stăruit neîncetat, cu zi şi noapte, cu vreme şi fără vreme, până când, cu prilejul unei adunări, a stropit masa cu sângele pieptului său. A luptat „până la sânge“.
Recules puţin, s-a aruncat iarăşi în lup­tă. Şi a luptat mereu, cu pieptul zdrobit, pâ­nă când a căzut din nou la front. Boala îi stinsese graiul, dar grăiau credinţa şi dragostea lui pentru fraţi. Cu acest grai a luat ultimul legământ al fraţilor care se strânseseră la Bucureşti.
De aici a plecat apoi, cu o violentă eru­pere a bolii, la Geoagiu. Iar de la Geoagiu, la Cluj. Pe tot timpul acesta, boala a lucrat cu o violenţă grozavă (călduri neîncetate, de câte 390). Boala i-a topit cu totul trupuşorul  (în timpul din urmă avea doar o greutate de treizeci şi două de kilograme). Întors la Bucureşti, era numai o umbră. A chinuit mult, dar credinţa l-a ţinut până la sfârşit în braţele Domnului.
S-a stins în seara zilei de 19 februarie 1937
.
Pe urma lui au rămas trei copilaşi (un băiat şi două fetiţe) şi o îndurerată soţie.
În urma scurtei, dar rodnicei sale vieţi, au rămas însă şi o monumentală biserică în cartierul Ghencea (una dintre cele mai mari biserici din Bucureşti), o oaste puternică şi alte multe înfăptuiri, pe care le vom aminti într-o carte viitoare, completată şi cu întreg scrisu-i duios despre Cruce şi Domnul Iisus.
Jertfa părintelui Vasile să fie pentru noi toţi o pildă măreaţă de luptă şi jertfelnicie „până la moarte“ pentru cauza Domnului şi Evanghelia Lui.

În ziua de vineri, 19 februarie 1937, i-a spus soţiei sale că Domnul îl trage de mână şi că în curând va pleca la El. A cerut să i se aducă copilaşii să-i binecuvânteze, i-a îmbrăţişat pe copilaşi şi pe mama lor şi, cu un ultim cuvânt: „Vă iubesc!”, a plecat la Domnul în seara aceleiaşi zile.Pr-Vasile_Ouatu_211

Părintele Vasile Ouatu s-a născut în anul 1903 în oraşul Bârlad, în Moldova, şi a terminat teologia la Bucureşti în anul 1928. S-a căsătorit cu soţia sa Emilia în 19 mai, anul 1929, cununaţi fiind de preotul Toma Chiricuţă de la Biserica Zlătari, din Bucureşti.
A câştigat prin concurs postul de paroh la Biserica „Sfânta Treime” – Ghencea, unde mai concurau şi alţi 42 de candidaţi. Avea o minte pătrunzătoare şi o inimă plină de dragoste de a sluji lui Dumnezeu cu toată râvna şi curăţia vieţii sale.

De la începutul vieţii de căsnicie i-a cerut soţiei sale cu toată stăruinţa ca ea să fie în toate privinţele un exemplu de viaţă curată şi smerită pentru toate femeile din parohia sa, lucru pe care ea l-a înţeles şi despre care a mărturisit ea că şi-a dat toate silinţele să-l împlinească.
Lăcaşul nou al bisericii din parohia sa era atunci în construcţie, abia înălţat un metru de la pământ. Planul era mare şi construcţia va cere jertfă şi osteneli nespus de mari. De la început, tânărul preot şi-a luat în cea mai mare grijă şi răspundere sarcina ridicării acestei biserici de forma şi de mărimea cea mai aleasă. Dar el a ştiut şi mai bine un şi mai însemnat adevăr, anume acela că înaintea datoriei de a ridica biserica din piatră, un adevărat slujitor al lui Dumnezeu are datoria şi mai mare de a ridica biserica vie din suflete pentru Hristos. Şi acest lucru l-a împlinit chiar din primele zile părintele Vasile, în parohia sa din cartierul Ghencea din Bucureşti.

Chiar din anii săi de teologie a aflat despre Lucrarea Oastei Domnului care pornise de la Sibiu prin râvna sfântă a Părintelui Iosif Trifa. Şi încă de atunci şi-a însuşit cu toată hotărârea calea de ostaş al Domnului, pregătindu-se cu toată evlavia şi râvna sufletului său devotat lui Hristos pentru a fi cu adevărat un slujitor destoinic şi vrednic al Domnului. | Continuare »

Fragment din vorbirea fratelui Ioan Opriş (Batiz) la nunta din Hunedoara – 26 iulie 1981

Judecata-de-apoi-Voronet…Mă gândesc la un cuvânt al înţeleptului Solomon din capitolul 11, versetul 9 din Ecclesiast, ce vorbeşte tinerilor, dar e şi pentru bătrâni: „Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă cât eşti tânăr, umblă pe căile dorite de inima ta şi plăcute ochilor tăi. Dar pentru toate acestea, nu uita că Dumnezeu te va chema la judecată”.
Şi ultimul verset din capitolul 12 spune aşa: „Iar judecata se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău!”.
Mie îmi place să repet mereu acest verset, mai ales la priveghiuri, atunci când ne ducem la catafalcul unui mort: soră, prieten, vecin, cunoscut, coleg… Îmi place să spun mereu versetul acesta: „Iar judecata se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău.”
Iubitule, iubito care eşti aici de faţă şi mă priveşti, să nu uităm ceea ce ne spune aici: că „judecata se va face cu privirea la tot ce este ascuns”.
Astea ies la judecată, astea ies la suprafaţă – şi cele bune şi cele rele –, ca să dăm socoteală.
Pentru cele bune să ni se spună: „Vino, slugă bună şi credincioasă, căci peste puţine lucruri ai fost credincios şi peste multe te voi pune. Intră în bucuria Domnului tău”.
Dar pentru cele rele vom da socoteală şi vom auzi înfricoşatele cuvinte: „Du-te de la Mine, blestematule, în focul cel veşnic”. | Continuare »

Judecata-de-apoi-8Viorel Bar

Doamne, când la Judecată
lumea toată ai să-aduni,
despărţind pe totdeauna
pe cei răi de cei ce-s buni,
ai să faci precum păstorii,
oi, de capre când despart:
depărta-vei pe vecie
Tu pe-ai Tăi de-ai celuilalt.

Doamne, cei ce-n rele umblă,
cum vor plânge de amar
când veni-va Judecata
cu al iadului coşmar,
dar pe cei ce Te căutară
peste tot când sufereai
însetat, flămând, prin temniţi,
ai să-i iei cu Tine-n Rai.

Doamne, pentru judecată,
fă-mă vrednic de pe-acum
şi-al meu suflet s-aibă parte
de Viaţă, nu de scrum.
Să pot cerceta cu milă
pe sărmani când sunt la greu,
ca la marea Judecată,
între oi să fiu şi eu.

[De ce trebuie încă o dată să mai fie o Judecată?]

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de botez din Ogeşti – decembrie 1980

De multe ori m-am gândit: De ce trebuie să mai fie judecata la sfârşitul veacurilor încă o dată, dacă fiecare om, când moare, merge sigur la locul pe care şi l-a pregătit în viaţa lui? Cum se spune în pilda cu săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv. Se spune acolo, Mântuitorul a spus cu gura Lui sfântă: „A murit bogatul şi a ajuns în locuinţa morţilor, în chinuri. A murit săracul şi a fost dus de îngeri în rai, în sânul lui Avraam”.
Deci îndată după moarte, omul se duce hotărât acolo unde îşi merită locul, după felul de viaţă pe care l-a trăit. Totuşi în Sfânta Evanghelie Mântuitorul spune – şi noi rostim în Crezul pe care îl rostim în fiecare duminică sau de fiecare dată când îl rostim: „…şi iarăşi va veni cu mărire, să judece viii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit”. Şi în Evanghelie spune aşa de limpede: „Va veni Fiul Omului pe norii cerului, cu sfinţii Săi îngeri, şi toate noroadele pământului vor fi adunate înaintea Lui, şi morţii vor învia: şi cei care au fost arşi vor ieşi din foc. Şi cei care s-au înecat vor ieşi din ape. Şi cei care au fost înghiţiţi de fiare sălbatice vor veni de acolo. Şi cei care au putrezit de mii de ani în pământ; pentru că nimic nu piere, numai se transformă materia. Din materia aia care n-a pierit se va reface iarăşi omul cu trupul şi cu sufletul său şi va sta în faţa scaunului de Judecată al lui Dumnezeu, cum este scris: „De ce judeci tu pe fratele tău? Sau de ce osândeşti tu pe aproapele tău? Căci toţi va trebui să ne înfăţişăm înaintea scaunului de Judecată al lui Hristos, să ne primim răsplata după binele sau răul pe care l-am făcut când eram în trup”.
Şi toţi ne vom înfăţişa, şi viii, şi morţii. | Continuare »

… în Ziua Aceea

Cu toţii vom avea o înviere pentru o altă viaţă, care va fi continuarea în veşnicie a existenţei acesteia. Dar într-o altă formă (I Cor 15, 42). Într-o altă formă, dar de aceeaşi natură; o prelungire ispăşitoare sau răsplătitoare a acesteilalte vieţi, de dinaintea ei…

19. O, ce eveniment înfricoşat va avea loc în Ziua Aceea, în ultima Zi a lumii (sub forma aceasta în care este lumea acum)… Pe neaşteptate, ca un fulger, se va ivi semnul lui Dumnezeu pe cer (Mt 24, 30; II Tes 1, 7).
Aceasta va fi începutul Sfârşitului şi începutul Veşniciei.

20. Atunci toate puterile cereşti, într-o lumină înspăimântătoare şi măreaţă, în forme nici bănuite nouă acum, Îl vor însoţi pe Slăvitul Împărat Iisus Hristos (Mt 16, 27; II Tes 1, 7).
Iar Natura, cu toate puterile ei dezlănţuite în cutremure, în furtuni, în trăsnete şi fulgere, flăcări şi grindini (Apoc 16, 18), va lua cutremurătoare parte la acestea, ea însăşi îngrozită în faţa Făcătorului ei şi în Ziua Mâniei Lui (Rom 2, 5-6; II Ptr 3, 7).
O, Dumnezeul nostru, pregăteşte-ne, ca să putem sta în picioare atunci.

Traian Dorz, Poruncile iubirii, p. 56

ZIUA JUDECĂŢII DIN URMĂ

O, ce mişcare va fi în ziua cea mare a Judecaţii, când milioane şi milioane de suflete vor sta de faţă înaintea Dreptului Judecător! Şi, o, ce cutremur sufletesc va fi în ziua aceea când se vor deschide cărţile, adică inimile oamenilor, şi se va vedea în ele ca într-o oglindă şi cele bune, şi cele rele. Atunci numai vor cunoaşte şi vor simţi toţi oamenii cât de mult L-au vătămat pe Dumnezeu cu păcatele lor. O groază cumplită îi va cuprinde pe păcătoşi simţind că trebuie să se înfăţişeze înaintea Dreptului Judecător. Apăsaţi de această groază şi mustrare, păcătoşii vor zice: „Munţilor şi pietrelor, cădeţi peste noi şi ne acoperiţi de Faţa şi mânia Aceluia ce şade pe scaun” (Apoc 6, 16).
Dar în această fierbere şi mişcare sufletească, deodată se va face tăcere de mormânt. Un înger va suna din trâmbiţă şi va striga numele tău, cititorule, şi tu va trebui să stai [la] judecată. De ai trăit o viaţă de păcate şi fărădelegi, atunci ziua Judecăţii va fi pentru tine „ziua cea mare a mâniei lui Dumnezeu” (Apoc 6, 17). Dumnezeu Tatăl, Judecătorul cel mare, Se va ridica şi va zice: „Eu sunt Dumnezeu, Care ţi-am dat toate darurile sufleteşti şi trupeşti, dar tu cu păcatele tale ai batjocorit mila Mea şi darurile Mele şi te-ai închinat altor dumnezei. Eu sunt Dumnezeu, Care L-am jertfit pe Fiul Meu cel scump pentru tine şi păcatele tale, dar tu n-ai primit această jertfă. Am omorât pe Fiul Meu pentru păcatele tale, dar tu n-ai primit această jertfă de mântuire şi acum Fiul Meu Mă îndeamnă să te judec pentru moartea Lui. Împotriva ta strigă, cerând răzbunare, sângele Fiului Meu, strigă rănite Lui, strigă patimile Lui. Eu sunt Judecător şi Tată. Ca Judecător, te judec pentru dreptatea Mea, iar ca Tată, te judec pentru Fiul Meu”… | Continuare »

Iată Ceasul Judecăţii, ceasul cel cumplit şi greu,
auzi glasul de arhanghel, trâmbiţa lui Dumnezeu,
vezi mormintele deschise,
iad şi foc, şi mări, – pe rând,
dau afară pe toţi morţii îngroziţi şi tremurând.

Iată Tronul alb de flăcări,
– iată Cel ce stă pe el,
Împăratul – fost pe Cruce,
Leul – fost odată Miel,
Răstignitul – iată-L Rege,
– iată-al Spadei Lui tăiş,
– o, voi stârpituri trufaşe, – unde veţi găsi-ascunziş?
Cad palatele-n cutremur,
tronurile cad în scrum,
unde sunt lăudăroşii, unde-s cei viteji acum?
Unde-i toată-mpotrivirea diavolului
şi-a-alor săi?
– Toată ura uriaşă e ca paiu-n vâlvătăi!…

…Iar când se va duce fumul de pe tot cuprinsul nou,
nu va mai fi tot Trecutul nici măcar un stins ecou,
va fi numai Veşnicia cu alt Cer şi alt Pământ,
unde va domni de-a pururi numai ce-i curat şi sfânt!

Traian Dorz, Cântări Noi

Traian DORZ, din Cântări Noi

Judecata-de-apoi-2În Ziua Judecăţii aspre
n-o să vă judece Iisus,
ci-o să vă judece Cuvântul
ce voi l-aţi auzit – sau spus!

O să vă judece copilul
pe care l-aţi crescut tâlhar,
o să vă judece clipita
ce-aţi risipit-o în zadar.

O să vă judece prilejul
lăsat să treacă fără rost,
o să vă judece străinul
rămas în drum fără-adăpost.

O să vă judece orfanul
pe care nu l-aţi cunoscut
şi orbul, şi nefericitul
pe lângă care aţi trecut.

O să vă judece unealta
cu care n-aţi lucrat cinstit
şi bunătatea, şi iubirea
pe care le-aţi dispreţuit…

O să vă judecaţi voi singuri
cu tot ce-i sus şi tot ce-i jos,
c-aţi fi putut avea viaţa,
dar n-aţi căutat-o în Hristos!

judecata infricosataPr. Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor de peste an

Un om m-a întrebat odată despre credinţa mea în viaţa cea viitoare. I-am răspuns că eu cred în viaţa cea de veci şi în Judecata cea de Apoi nu numai pentru că spune Credeul acest lucru, ci pentru că am citit cu băgare de seamă Sfânta Scriptură şi am aflat că trei părţi din câte sunt scrise în ea s-au împlinit cuvânt de cuvânt. Toate profeţiile despre Mântuitorul şi toate cele ce scrie Biblia despre timpurile trecute şi despre timpurile noastre s-au împlinit şi se împlinesc slovă cu slovă. Iar, dacă s-au împlinit cele două părţi, de bună seamă, se va împlini şi partea din urmă, partea a treia, cu învăţătura despre viaţa de veci şi Judecata de Apoi. Vai, cum nu citesc oamenii Biblia, Cartea lui Dumnezeu, unde se vede lămurit cum curge viaţa omenirii şi viaţa omului! În Biblie se vede lămurit întreg trecutul şi viitorul omenirii şi al omului. Biblia spune lămurit care este rostul vieţii omului şi care este viitorul lui. Scriptura spune apriat că „după moarte vine judecata“ (Evrei 9, 27). Scriptura spune apriat că Domnul Iisus va veni pe neaşteptate, pe norii cerului, să judece lumea. În capul Cărţii scris este: „Iată, vin (…) ca să dau fiecăruia după faptele sale“ (Apoc. 22, 12). Dacă oamenii ar citi cu luare-aminte Biblia, ar afla că „Ziua Aceea“ e aproape, se apropie. Toate semnele arată că venirea Domnului e aproape. Dar „despre Ziua Aceea sau Ceasul Acela nimeni nu ştie: nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl“ (Marcu 13, 32). De altfel, pentru noi, nici nu are vreo însemnătate mai mare întrebarea: când va veni Fiul Omului? Pentru noi are însemnătate întrebarea: cum ne va afla Ziua aceea? Vai, ce mişcare mare va fi în Ziua când Se va arăta Fiul Omului pe norii cerului! Toţi care se vor afla atunci pe pământ şi toţi care vor fi în mormânt se vor umple de spaimă şi fior. Trâmbiţa Judecăţii îi va chema pe toţi înaintea Domnului. Dar fiorul celor treziţi va fi de două feluri:
1. Ceata celor credincioşi – ceata celor mai puţini care au trăit o viaţă cu Domnul şi Evanghelia Lui – se va umple de fiorul bucuriei. Credincioşii vor striga, bucurându-se: Vine Domnul!… Vine scumpul nostru Mântuitor!… A sosit Cel pentru Care am trăit în lume!… | Continuare »