… în Ziua Aceea

Cu toţii vom avea o înviere pentru o altă viaţă, care va fi continuarea în veşnicie a existenţei acesteia. Dar într-o altă formă (I Cor 15, 42). Într-o altă formă, dar de aceeaşi natură; o prelungire ispăşitoare sau răsplătitoare a acesteilalte vieţi, de dinaintea ei…

19. O, ce eveniment înfricoşat va avea loc în Ziua Aceea, în ultima Zi a lumii (sub forma aceasta în care este lumea acum)… Pe neaşteptate, ca un fulger, se va ivi semnul lui Dumnezeu pe cer (Mt 24, 30; II Tes 1, 7).
Aceasta va fi începutul Sfârşitului şi începutul Veşniciei.

20. Atunci toate puterile cereşti, într-o lumină înspăimântătoare şi măreaţă, în forme nici bănuite nouă acum, Îl vor însoţi pe Slăvitul Împărat Iisus Hristos (Mt 16, 27; II Tes 1, 7).
Iar Natura, cu toate puterile ei dezlănţuite în cutremure, în furtuni, în trăsnete şi fulgere, flăcări şi grindini (Apoc 16, 18), va lua cutremurătoare parte la acestea, ea însăşi îngrozită în faţa Făcătorului ei şi în Ziua Mâniei Lui (Rom 2, 5-6; II Ptr 3, 7).
O, Dumnezeul nostru, pregăteşte-ne, ca să putem sta în picioare atunci.

Traian Dorz, Poruncile iubirii, p. 56

Iată Ceasul Judecăţii, ceasul cel cumplit şi greu,
auzi glasul de arhanghel, trâmbiţa lui Dumnezeu,
vezi mormintele deschise,
iad şi foc, şi mări, – pe rând,
dau afară pe toţi morţii îngroziţi şi tremurând.

Iată Tronul alb de flăcări,
– iată Cel ce stă pe el,
Împăratul – fost pe Cruce,
Leul – fost odată Miel,
Răstignitul – iată-L Rege,
– iată-al Spadei Lui tăiş,
– o, voi stârpituri trufaşe, – unde veţi găsi-ascunziş?
Cad palatele-n cutremur,
tronurile cad în scrum,
unde sunt lăudăroşii, unde-s cei viteji acum?
Unde-i toată-mpotrivirea diavolului
şi-a-alor săi?
– Toată ura uriaşă e ca paiu-n vâlvătăi!…

…Iar când se va duce fumul de pe tot cuprinsul nou,
nu va mai fi tot Trecutul nici măcar un stins ecou,
va fi numai Veşnicia cu alt Cer şi alt Pământ,
unde va domni de-a pururi numai ce-i curat şi sfânt!

Traian Dorz, Cântări Noi

Traian DORZ, din Cântări Noi

Judecata-de-apoi-2În Ziua Judecăţii aspre
n-o să vă judece Iisus,
ci-o să vă judece Cuvântul
ce voi l-aţi auzit – sau spus!

O să vă judece copilul
pe care l-aţi crescut tâlhar,
o să vă judece clipita
ce-aţi risipit-o în zadar.

O să vă judece prilejul
lăsat să treacă fără rost,
o să vă judece străinul
rămas în drum fără-adăpost.

O să vă judece orfanul
pe care nu l-aţi cunoscut
şi orbul, şi nefericitul
pe lângă care aţi trecut.

O să vă judece unealta
cu care n-aţi lucrat cinstit
şi bunătatea, şi iubirea
pe care le-aţi dispreţuit…

O să vă judecaţi voi singuri
cu tot ce-i sus şi tot ce-i jos,
c-aţi fi putut avea viaţa,
dar n-aţi căutat-o în Hristos!

judecata infricosataPr. Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor de peste an

Un om m-a întrebat odată despre credinţa mea în viaţa cea viitoare. I-am răspuns că eu cred în viaţa cea de veci şi în Judecata cea de Apoi nu numai pentru că spune Credeul acest lucru, ci pentru că am citit cu băgare de seamă Sfânta Scriptură şi am aflat că trei părţi din câte sunt scrise în ea s-au împlinit cuvânt de cuvânt. Toate profeţiile despre Mântuitorul şi toate cele ce scrie Biblia despre timpurile trecute şi despre timpurile noastre s-au împlinit şi se împlinesc slovă cu slovă. Iar, dacă s-au împlinit cele două părţi, de bună seamă, se va împlini şi partea din urmă, partea a treia, cu învăţătura despre viaţa de veci şi Judecata de Apoi. Vai, cum nu citesc oamenii Biblia, Cartea lui Dumnezeu, unde se vede lămurit cum curge viaţa omenirii şi viaţa omului! În Biblie se vede lămurit întreg trecutul şi viitorul omenirii şi al omului. Biblia spune lămurit care este rostul vieţii omului şi care este viitorul lui. Scriptura spune apriat că „după moarte vine judecata“ (Evrei 9, 27). Scriptura spune apriat că Domnul Iisus va veni pe neaşteptate, pe norii cerului, să judece lumea. În capul Cărţii scris este: „Iată, vin (…) ca să dau fiecăruia după faptele sale“ (Apoc. 22, 12). Dacă oamenii ar citi cu luare-aminte Biblia, ar afla că „Ziua Aceea“ e aproape, se apropie. Toate semnele arată că venirea Domnului e aproape. Dar „despre Ziua Aceea sau Ceasul Acela nimeni nu ştie: nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl“ (Marcu 13, 32). De altfel, pentru noi, nici nu are vreo însemnătate mai mare întrebarea: când va veni Fiul Omului? Pentru noi are însemnătate întrebarea: cum ne va afla Ziua aceea? Vai, ce mişcare mare va fi în Ziua când Se va arăta Fiul Omului pe norii cerului! Toţi care se vor afla atunci pe pământ şi toţi care vor fi în mormânt se vor umple de spaimă şi fior. Trâmbiţa Judecăţii îi va chema pe toţi înaintea Domnului. Dar fiorul celor treziţi va fi de două feluri:
1. Ceata celor credincioşi – ceata celor mai puţini care au trăit o viaţă cu Domnul şi Evanghelia Lui – se va umple de fiorul bucuriei. Credincioşii vor striga, bucurându-se: Vine Domnul!… Vine scumpul nostru Mântuitor!… A sosit Cel pentru Care am trăit în lume!… | Continuare »

zaheu-vamesulAcolo unde e credinţă,
chiar dacă omul e căzut,
e semn că el mai poate-ntoarce
spre Dumnezeul Nevăzut.

Acolo unde e durere
şi lacrimă pentru păcat,
e semn că s-a născut căinţa
şi omul poate fi salvat.

Acolo unde e dorinţa
fierbinte după Dumnezeu,
e semn că-n om lucrează Duhul
şi-l va trezi din somnu-i greu.

Acolo unde creşte-o rază
de dragoste pentru Hristos,
e semn că s-a sfârşit cu traiul
nepăsător şi păcătos.

Acolo unde-i libertatea
adevărată în Iisus,
e semn că s-a sfârşit robia
a tot ce firii e supus.

Acolo însă unde-i mila
şi-i sufletul adânc smerit,
acolo numai este semnul
că cineva-i desăvârşit!

Traian Dorz, Cântări nemuritoare

PILDA CU FIUL CEL PIERDUT

O, ce minunată este această evanghelie a fiului pierdut! Parcă nici o altă evanghelie nu arată omului aşa de lămurit calea mântuirii sufleteşti. Ca într o oglindă se vede în această evanghelie viaţa omului şi ca un cântec ceresc se aude din ea chemarea: Întoarceţi-vă, păcătoşilor, la Dumnezeu!
Prin trei stări ne arată evanghelia că a trecut calea fiului rătăcit. Întâia stare a fost când a rupt legătura cu tatăl şi, ieşind din casa acestuia, şi-a prădat averea, alunecând tot mai mult în ticăloşie. A doua stare a fost când s-a oprit în loc din calea rătăcirii şi s-a întors înapoi la tatăl său. Iar a treia stare a fost iertarea şi bucuria cu care l-a primit tatăl lui.
Să luăm aminte că prin aceste stări trece şi viaţa noastră cea sufletească. În chipul şi asemănarea fiului din evanghelie rupem şi noi legătura cu Tatăl Ceresc de câte ori păcătuim şi apucăm pe calea păcatelor. Când ne aruncăm în braţele poftelor şi ale păcatelor, atunci începem şi noi să prădăm averea pe care ne-a dat-o Tatăl Ceresc.
O, în câte chipuri risipesc oamenii averea sufletească ce o au de la Dumnezeu! Ţie, omule, ţi a dat Dumnezeu minte şi înţelepciune să le pui în slujba mântuirii tale sufleteşti, dar tu îţi risipeşti mintea şi înţelepciunea, punându le în slujba păcatelor, în silinţa de a înşela şi a minţi pe Dumnezeu şi pe de-aproapele tău. Ţi-a dat Dumnezeu sănătate, dar tu o risipeşti în beţii, chefuri şi desfrânări. Ţi-a dat Dumnezeu avere şi bani, dar tu le risipeşti în pofte şi plăceri, în loc să o faci fântână de milă şi milostenie pentru cei săraci, bolnavi şi neajutoraţi. | Continuare »

Traian DORZ din vol. Cântări Noi

Fiul-cel-pierdut-31Pe uliţele lumii am mers destul şi eu,
mă apăsa păcatul din ce în ce mai greu,
picioarele zdrobite şi-mpunse mi s-au ros,
de mi-a ajuns noroiul la carne şi la os.

Mi s-a uscat de sete tot cerul gurii-amar,
am flămânzit cu porcii
şi-am pribegit hoinar,
– dar undeva în suflet o stea-mi mai strălucea
şi S-a-ndurat Lumina, să-ncep să merg spre Ea.

Şi Steaua Luminoasă cărarea mi-a condus
spre ceasul şi spre locul unde-aştepta Iisus
şi-n marea prăbuşire care-a urmat arzând,
mi s-a născut iubirea ca mugurul plăpând!

O, pentru câte haruri mi-ai dăruit de-atunci,
Ţi-aş da atâtea imnuri cât fir de iarbă-n lunci,
Ţi-aş da atâtea lacrimi câţi stropi pe-un cer senin,
dar numai doi ochi, Doamne,
şi doi genunchi Ţi-nchin!

PrIosif-TDorzUltima vorbire a fratelui Traian Dorz de la mormântul Părintelui Iosif Trifa – 12 februarie 1989

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Preaiubiţii noştri fraţi şi surori, toţi cei cărora Dumnezeu v-a pus pe inimă şi v-a deschis un drum să puteţi ajunge în clipa aceasta aici – şi toţi ceilalţi, mii şi sute de mii de fraţi şi surori care ne înconjoară până la marginile pământului, care în această zi sunt cu gândul şi cu inimile alături de noi – să-L binecuvântăm pe Domnul pentru această minunată şi fericită sărbătoare pe care ne-a dat prilejul s o mai putem petrece împreună o dată.
Am dori să răscumpărăm bine timpul acesta. Şi, pentru că mai avem cam un ceas până când va trebui să plece primele suflete dintre noi, dorim să petrecem ceasul acesta în această sfântă şi dulce reculegere sufletească în faţa mormântului acestui mare om al lui Dumnezeu şi acestui sfânt părinte al nostru, şi în faţa lui Dumnezeu, Care ne priveşte cu aşa un soare frumos şi aşa o zi binecuvântată, ziua aceasta!

Am dorit să citesc întâi câteva din versetele Domnului care au o strânsă legătură cu bucuria şi cu recunoştinţa noastră de astăzi. Şi textul acesta se găseşte în Sfânta Evanghelie de la Luca, capitolul 7, începând cu versetul 36:
„Un fariseu a rugat pe Iisus odată să mănânce la el. Iisus a intrat în casa fariseului şi a şezut la masă. Şi iată că o femeie păcătoasă din cetate a aflat că El era acolo, la masă, în casa fariseului. A adus un vas de alabastru cu mir mirositor şi stătea înapoi, lângă picioarele lui Iisus, şi plângea. Apoi a început să I stropească picioarele cu lacrimile ei şi să le şteargă cu părul capului ei. Şi le săruta mult, şi le ungea cu mir.
Când a văzut lucrul acesta fariseul care-L poftise şi-a zis: «Omul acesta, dacă ar fi un prooroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este cea care se atinge de El: că este o păcătoasă». | Continuare »

Sfântul Luca al Crimeei, Despre lupta cu patimile

„Postind trupeşte, fraţilor, să postim şi duhovniceşte”. Să pătrundem în tâlcul acestor cuvinte, fiindcă ele lămuresc scopul şi însemnătatea postului.
De ce au fost rânduite posturile? Ca să ne înveţe înfrânarea. Ce înfrânare? În chip nemijlocit, înfrânarea de la mâncarea săţioasă şi gustoasă. Dar însemnătatea postului nu se termină aici: am vorbit de postul trupesc, dar el trebuie să fie pentru noi şcoală a postului duhovnicesc.
Ce este postul duhovnicesc? Este înfrânarea de la tot ce ne vătăma, de la tot ce strică sufletul nostru, adică de la patimi, ce stau la temelia tuturor păcatelor noastre. Sfinţii Părinţi deosebeau opt patimi de căpetenie: lăcomia pântecelui, curvia, iubirea de argint, mânia, întristarea, deznădejdea, slava deşartă şi trufia. De ce patima lăcomiei pântecelui a fost pusă pe primul loc? Fiindcă cel ce nu biruie această patimă josnică, dobitocească, nu va putea înfrânge nici celelalte patimi. Sfinţii Părinţi, care au cercetat în adâncime tot ce se petrecea în inimile lor, care au înţeles căile prin care păcatul se dezvoltă în inima omenească, ne învaţă că toate aceste patimi sunt legate între ele în chip nemijlocit – altfel spus, dacă nu biruim o patimă grosolană, aceasta naşte în inimă altă patimă, mai subţire, iar împreună atrag o alta şi aşa mai departe. Această legătură nedespărţită dintre patimi poate fi comparată cu un lanţ greu, în care suntem cu toţii strâns înfăşuraţi şi pe care trebuie să îl rupem începând nu de la mijloc, nu de la capăt, ci de la început. Postul a fost rânduit tocmai pentru că lăcomia pântecelui este începutul acestui lanţ, temeiul dintâi al tuturor celorlalte patimi ale noastre. | Continuare »

„Bucură-te, treime de arhierei mult-laudată!“

sfintii-trei-ierarhiBiserica noastră Ortodoxă este ca o grădină. În ea se găsesc flori cu bună-mireasmă nemuritoare. Flori duhovniceşti sunt şi cei Trei Ierarhi, pe care îi sărbătorim astăzi – Sfinţii Vasile, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur.
Astăzi îi vom privi pe aceşti sfinţi ca luptători. Pentru că viaţa aceasta este o luptă şi un război. Cei Trei Ierarhi au fost modele de luptători.
Şi epoca lor a fost marcată de defecte, răutăţi, patimi, crime, scandaluri, rătăciri, erezii…, dar ei n-au fost atraşi. S-au împotrivit. S-au războit. În felul acesta au devenit modele ale luptătorilor taberei creştine.
Marele Vasilie s-a născut în Cezareea Capadociei. A fost foarte bine pregătit intelectual. Douăzeci de ani a studiat la Atena. Acolo l-a întâlnit pe prietenul său nepreţuit Grigorie, iar prietenia aceasta i-a ocrotit de stricăciunea cetăţii. În Atena erau adunaţi toţi copiii bogaţi; părinţii le trimiteau bani, iar ei îi cheltuiau. Acolo existau şi femei stricate. Dar cei doi prieteni au rămas ca nişte crini în mijlocul spinilor.
Din Atena, Vasilie s-a întors în Cezareea. Atunci domina arianismul. Împăratul l-a trimis pe Modest să-i constrângă pe episcopi să semneze. Toţi au semnat declaraţia că sunt arieni. A ajuns şi în Cezareea.
– Ce vrei?, îl întreabă Marele Vasilie.
– O semnătură.
– Nu se poate. Împăratul meu îmi interzice să semnez aşa ceva.
– Nu te temi de împărat?
– Ce-o să-mi facă?
– Îţi va confisca averea sau te va trimite în exil sau la moarte! Marele Vasilie a răspuns: – Şi altceva mai rău mai ai? Confiscarea averii? Nu am decât o rasă şi câteva cărţi. Exil? „Al Domnului e pământul şi plinirea lui” (Psalmul 23, 1); oriunde aş merge, exilat sunt. Moarte? Pentru mine moartea este o binefacere. Nu cedez…
A auzit Modest şi s-a mirat. Împotrivire în Atena ca student, împotrivire şi în Cezareea ca episcop în faţa lui Modest şi a împăratului.

Grigorie Teologul… Şi duhul împotrivirii acestuia îl vedem în Atena. Nu l-a influenţat mediul rău. Coleg l-a avut pe Iulian Paravatul, împăratul idolatru de mai târziu. Nu a fost amăgit de el. S-a războit împotriva ideilor lui Iulian. | Continuare »

FEMEIA CANANEANCĂ

Pr. Iosif TRIFA, «Oastea Domnului» nr. 6 / 2 febr. 1930, p. 6-7; «Glasul Dreptăţii» nr. 6 / 6 febr. 1938, p. 4

Acum duminică avem la rând evanghelia cu femeia cananeancă ce venise la Iisus şi Îl ruga să-i tămăduiască fiica cuprinsă de duhul cel necurat. Iisus respinge – de trei ori – rugarea ei, spunând că e trimis numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel; pentru o femeie păgână nu se cade a se lua pâinea fiilor şi a se arunca câinilor. Dar femeia s-a rugat din nou, zicând: „Adevărat, Doamne, că şi câinii mănâncă din sfărâmaturile ce cad din masa domnilor”. Atunci Iisus i-a zis: „O, muiere, mare este credinţa ta, fie ţie cum voieşti!” (citiţi pe larg această evanghelie la Luca 15, 21-20).
Femeia din evanghelia de duminică este pusă înaintea noastră cu învăţătură despre cum trebuie să fie credinţa noastră.
Cananeanca era o femeie păgână ce trăia într-o ţară păgână. Cine a adus-o pe această femeie păgână la picioarele lui Iisus? A adus-o necazul şi credinţa ei. În casa ei, femeia avea un necaz mare, o fiică chinuită de diavolul, iar în sufletul ei avea credinţa tare că numai singur Iisus o poate ajuta. Aşa trebuie să fie, iubite cititorule, şi credinţa noastră. Şi noi trebuie să avem o credinţă vie şi lucrătoare, care să ne aducă în faţa Mântuitorului cu toate necazurile şi bolile noastre sufleteşti. O credinţă ce te lasă să stai liniştit în bolile cele sufleteşti este o credinţă moartă.
Femeia cananeancă nu putea sta acasă, să-şi vadă fetiţa chinuită de diavolul. Şi tu, cititorule, stai liniştit în păcatele tale? Vezi pe diavolul cum îţi chinuieşte sufletul şi nu te mişti? Nu pleci să-L afli pe Mântuitorul? | Continuare »

Părintele Nicolae Steinhardt

Etapele teribilului examen căruia Domnul o supune pe femeia hananeancă din ţinutul Tirului şi al Sidonului se enumera precum urmează:
Prima: neluarea în seamă, ignorarea.
Ea îi ţine calea, topită de nefericire, strigă şi-L imploră; El însă nu-i răspunde nici un cuvânt (Matei 15, 23).
O nesocoteşte, o dispreţuieşte, ba se poate spune că o şi batjocoreşte, căci ce jignire e mai cruntă decât a vorbi cuiva şi a nu primi răspuns, nici măcar adresându-ţi-se un cuvânt de supărare ori facându-ţi-se o dojana?
Tăcerea aceasta, de gheaţă şi depărtări, e mai rea decât sudalma şi ustură mai cumplit decât insulta.
A doua: respingerea intervenţiei mult iubiţilor Săi ucenici.

Apostolii Domnului, ucenicii, credincioşii, apropiaţii Săi, aceia pe care-i asigură că lor li s-a dat să cunoască tainele împărăţiei cerurilor (Matei 15, 11), ai căror ochi văd şi ale căror urechi aud ceea ce ar fi vrut să vadă şi să audă – şi n-au văzut, n-au auzit -mulţi drepţi, prooroci şi împăraţi (Matei 13, 17), cărora li s-au încredinţat cheile împărăţiei cerurilor şi puterea de a lega şi dezlega pe pământ (Matei 16, 19 şi 18, 18; Ioan 20, 23), care atunci când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale vor şedea şi ei pe douăsprezece tronuri judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Matei 19, 28), pe care-i numeşte „mama şi fraţii Mei” (Matei 12, 49) şi-i încredinţează că vor mânca şi bea la masa împărătească (Luca 22, 30); intervin în zadar pentru hananeancă.
| Continuare »

Traian Dorz – Hristos – Puterea Aostoliei
Meditaţii la Apostolul din Duminica a 32-a după Rusalii

Porunceşte şi învaţă aceste lucruri (I Tim. 4, 11).

TDorz1Pentru ca să ajungi a porunci cândva altora, trebuie mai întâi să înveţi tu însuţi să asculţi pe alţii. Pentru ca să ajungi cândva în stare să înveţi pe unii, trebuie mai întâi tu să te obişnuieşti a învăţa de la alţii. Nimeni nu va şti cum să poruncească spre a putea fi ascultat, dacă mai întâi nu a ştiut cum să se supună, el însuşi, la o ascultare deplină faţă de cei pe care trebuie să-i asculte. Nimeni nu va putea fi niciodată un bun învăţător, dacă mai întâi nu a învăţat să fie un bun elev.
În toate privinţele, noi putem lua ca model de viaţă pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos; dar în privinţa supunerii şi a poruncirii, în privinţa smereniei în a asculta El Însuşi şi a competenţei de a învăţa, Îl putem avea şi mai mult. El a fost ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce, de aceea a fost vrednic şi să poruncească să fim şi noi ascultători până la moarte. El a învăţat să se supună până la orice smerenie, de aceea a fost vrednic să ne înveţe şi pe noi până la slavă.
Ce uşor îţi este să asculţi de porunca acelui Stăpân, care El Însuşi mai întâi munceşte alături de tine şi pentru tine! Şi ce fericit înveţi de la acel Maestru, Care El Însuşi Se supune mai întâi rânduielii căreia îţi arată ţie să te supui!… Domnul Iisus nu le spune la ai Săi: Duceţi-vă voi întâi, iar Eu voi veni după voi. Ci ne spune: Veniţi după Mine!… Eu v-am dat o pildă, cum am făcut Eu aşa să faceţi şi voi (In 13, 15). | Continuare »

Iisus-vindeca-10-leprosiTămăduirea celor zece leproşi

Să luăm aminte că Evanghelia aceasta se petrece şi azi. Beteşug de lepră este şi astăzi şi oameni leproşi sunt şi astăzi destui. Deosebirea e numai atât că oamenii de azi nu poartă boala leprei în oasele lor, ci în sufletul lor. Lepra era o boală cumplită, ce ataca mai întâi pielea cu răni şi bube rele. Intra apoi în oase şi le strâmba, făcând din om un schelet, un mort viu care umbla rătăcitor până ce moartea îl băga în pământ. Aşa-i, iubite cititorule, şi păcatul. O lepră, o boală cumplită ce cuprinde tot mai mult şi mai mult sufletul, până când îl strică şi îl omoară de tot. Şi păcătosul este un mort viu (Efes. 2, 1). O, dacă ni s-ar da nouă putinţă să vedem sufletele oamenilor de azi în chip văzut, ne-am îngrozi de neghiobiile şi sluţeniile sufletelor atacate de lepra păcatului.
Lepra era o boală molipsitoare, şi cei cuprinşi de ea erau scoşi afară dintre ceilalţi oameni. Şi păcatul este o astfel de boală molipsitoare de care tot creştinul trebuie să se ferească. Sunt însă atâţia creştini care se duc duminicile şi serile unde se vorbesc tot felul de vorbe porcoase; şi sunt atâţia părinţi care îşi lasă copiii, nopţile, de se umplu de lepră, de boală sufletească.
Cei zece leproşi s-au tămăduit după ce s-au întâlnit cu Iisus şi cu lacrimi s-au rugat Lui: „Iisuse Doamne, ai milă de noi!“ Tot aşa se poate curăţi şi un creştin de lepra păcatului. Întâi trebuie să simţi lepra păcatului ce ţi a cuprins sufletul cu rană de moarte şi apoi, cu sufletul rănit, să cazi în faţa Mântuitorului, cu lacrimi, strigând: „Iisuse Mântuitorule, ai milă de mine şi mă scapă din pieire sufletească!“. | Continuare »

VOI, CEI CE-AŢI FOST

Voi, cei ce-aţi fost adânc legaţi
şi Dumnezeu v-a dat scăpare,
voi pân’ la moarte-I datoraţi
recunoştinţa cea mai mare!

O, nu uitaţi, o, nu uitaţi
ce I-aţi promis, ce-I datoraţi,
pliniţi al vostru legământ
căci Dumnezeu e Sfânt, Sfânt, Sfânt!

Voi, cei ce L-aţi chemat la greu,
iar El v-a scos din suferinţă,
voi până-n veci lui Dumnezeu
Îi datoraţi recunoştinţă!

Îi datoraţi să-L preamăriţi
pentru-ndurările-I slăvite,
să-L lăudaţi şi să-I vestiţi
minunile de voi trăite.

Îi datoraţi, trăind frumos,
să fiţi urmaşilor lumină,
să aibă şi ei în Hristos
pe veci încredere deplină.

O, nu uitaţi ce v-aţi legat
când El v-a scos din strâmtorare,
– El Şi-a-mplinit Cuvântul dat,
dar cum vi-l împliniţi voi, oare?

Traian Dorz, din CÂNTAREA ANILOR

SĂ ŞTII MULŢUMI

Să ştii mulţumi lui Dumnezeu. Să nu uiţi niciodată că actul de mulţumire este unul din scopul rugăciunii. Rugăciunea este înălţarea sufletului spre Dumnezeu, pentru a-L adora, a-I mulţimi… Câţi Îi mulţumesc lui Dumnezeu? Şi eu, poate aşa de zelos când e vorba de a primi, nu uit oare prea des să mulţumesc? Şi dacă o fac, nu cumva o fac numai aşa în treacăt, în grabă, harnic în a cere altceva, nemaigândindu-mă la binefacerea primită? (…)
Să dau recunoştinţei mele mai multă vlagă.
Să opresc cugetul meu de a fugi pe alte meleaguri atunci când stau cu Domnul de vorbă.
Un bun creştin trebuie să-şi facă din rugăciune nu numai cerere, ci şi mulţumire pentru binefacerile dinainte.
Să ştiu mulţumi de-aproapelui care mi-a făcut bine. Să-i mulţumesc cel puţin aceluia, dacă n-am, ca sfinţii, virtutea de a mulţumi celor care mi-au făcut nedreptate.
Cât de puţini sunt cei care mulţumesc fraţilor lor… Recunoştinţa este o virtute centrifugă. Ea presupune că omul încetează cel puţin o clipă de a se preocupa de sine, pentru a cugeta la de-aproapele, la prevenirile şi la bunătatea acestuia. Omul este aşa de îngust la suflet, încât primirea unei binefaceri îi este uneori un motiv de a-l uita pe binefăcătorul său. Crud faliment al inimii omeneşti!
Să ne dăm silinţa să învăţăm a mulţumi.

Ioan MARINI, «Viaţa Creştină» nr. 3 / 15 ian. 1939, p. 1

Sf.TreimeTraian DORZ, din vol. Cântări Îndepărtate

Părinte-Atotputernic, din cerul Tău Preasfânt,
îndură-Te, priveşte cu milă spre pământ,
vezi câtă suferinţă şi câte chinuri iar
frământă bieţii oameni şi-i zbuciumă amar!

Vezi câtă ură zace în sufletul hain,
şi apără-l pe Abel de ura lui Cain!

Vezi cât e neadevărul în fiecare glas
şi apără-Ţi dreptatea şi cinstea pas cu pas.

Vezi câtă necredinţă în inimi s-a-ncuibat
şi apără-i pe-aceia cu sufletul curat,
vezi câtă-i fărdelegea ce-n suflete s-a pus
şi apără iubirea,
o, Tată Sfânt de Sus!
Şi apără-ne, Doamne, de tot ce-i rău, pe noi,
căci ne rugăm spre Tine din sute de nevoi!

Îndură-Te, Părinte, de cei ce-n greu se frâng,
căci numai Tu ştii singur de câte veacuri plâng,
îndură-Te de-aceia zdrobiţi de crucea grea,
măreşte-le puterea sau crucea lor o ia.
Îndură-Te cu milă de cei nemângâiaţi,
prea îndelung, Părinte, Tu nu-i lăsa-ncercaţi.
Coboară-n al lor suflet, oricând Te vor chema,
răbdarea liniştită şi până-i vei scăpa. | Continuare »

[…îngropaţi împreună cu Hristos prin botez şi înviaţi împreună cu El prin credinţă]

…Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu ne porunceşte la capitolul 4 din Efeseni, de la versetul 1 la 3, o purtare vrednică de chemarea pe care am primit-o. Iar purtarea aceasta vrednică să se arate în toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare şi îngăduinţă frăţească, în dragoste, căutând şi păstrând unirea duhului. Adică asta înseamnă ascultarea de fraţi prin legătura păcii; iar asta înseamnă: prin ascultarea de învăţătură. În versetul 4 din acelaşi capitol, ni se porunceşte unitatea frăţească a tuturor mădularelor în singurul Duh, prin care am fost chemaţi la singura nădejde, care ne este mântuirea tuturor sufletelor noastre. În versetul 5 ni se spune puternic că, după cum este un singur Domn, Iisus Hristos, tot aşa, pentru noi nu poate fi decât o singură credinţă, aceea pe care am primit-o prin învăţătura pe care ne-au dat-o nouă înaintaşii noştri şi în care ne-am născut noi din nou. Şi un singur botez: acela prin care am fost cufundaţi în Hristos, primind semnul Crucii Lui şi dovada intrării noastre în poporul lui Dumnezeu.
Botezul este, în Noul Testament, ceea ce era tăierea împrejur în Vechiul Testament. Şi după cum, la primirea poruncii tăierii împrejur în Vechiul Testament, toţi au trebuit să primească acest semn în trupul lor, la orice vârstă erau în clipa primirii acelei porunci dumnezeieşti, iar mai târziu s-a statornicit datoria de a primi acest semn la vârsta de opt zile (iată, aşa este scris la Facere 17, 23-27 şi la Luca 2, 21), tot aşa s-a urmat şi cu Botezul Noului Testament. Căci şi cu botezul a fost tot aşa. La intrarea în creştinism, cei de la început au fost botezaţi la orice vârstă erau când auzeau Evanghelia Harului lui Hristos. Dar după aceea, Botezul s-a statornicit, în tot poporul creştin, tot aşa ca tăierea împrejur în poporul evreu: în primele zile după naşterea copilului. | Continuare »

ÎN ŞCOALA DUHULUI SFÂNT: DUHUL DOMNULUI ÎN PRAZNICUL BOTEZULUI

Glasul Domnului peste ape strigă grăind: „Veniţi de luaţi toţi Duhul Înţelepciunii, Duhul temerii de Dumnezeu”

În şcoala cu învăţăturile despre Duhul Sfânt, spuneam că în Biblie sunt trei simboluri principale ale lucrării Duhului Sfânt: vântul, focul şi apa. Cu „şcoala” noastră am ajuns la focul cel ceresc, după care vom trece la simbolul „apei”.
Acum, de praznicul Botezului, vom spune ceva pe scurt despre simbolul „apei” care s-a arătat în acest praznic.
Duhul Sfânt şi lucrarea lui este „apa cea vie” despre care vorbesc Scripturile. Iar apa aceasta ne-a adus-o tot scumpul nostru Mântuitor. „Iar în ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, stătut-a Iisus în mijloc şi a strigat: «Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura». Spunea cuvintele aceste despre Duhul, pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El, căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Iisus nu fusese încă proslăvit” (In 7, 37-39).
Iată, şi aici întâlnim jertfa cea scumpă a scumpului nostru Mântuitor.
„Apele cele vii”, darurile Duhului Sfânt, au început a curge în lume în clipa când pe crucea Golgotei a început a curge sângele Domnului, sângele mântuirii noastre.
„O apă văzut-am curgând din lăcaşul Domnului. Un om mi-a zis: «Treci apa». Şi am intrat în apă şi apa la început ajungea până la glezne, apoi până la genunchi şi pe urmă s-a făcut râu mare până la brâu. Şi omul mi-a zis: «Aceasta este apa iertării şi această apă va intra în marea moartă şi, vărsându-se în mare, apele ei se vor vindeca… | Continuare »

Poezii în lectura autorului