DOAMNE, CÂND LA TEMPLU

Viorel Bar

Doamne, când la Templu vin
să mă rog şi să mă-nchin,
să n-am duh de fariseu,
ci ca vameşul – şi eu:
tot păcatul meu plângând
înaintea Ta şezând.

Că, ce fapte-aş face eu
să mă-ndreptăţesc mereu?
Înainte, ce să-Ţi pun
să mă lauzi că sunt bun?
Fă-mă să-nţeleg smerit
că prin har sunt mântuit.

Fapte bune, câte-or fi,
nu pot a mă mântui,
că păcat mai des eu fac
oricât lupt să-Ţi fiu pe plac.
Doamne, numai Tu mai poţi
să ne izbăveşti pe toţi.

Fă, prin lacrimi orişicând
pocăinţă aducând,
oricând urc la Templul Tău,
de păcat să-mi pară rău
şi ca vameşul – de sus
mila Ta s-o cer, Iisus.

Cuvânt în Duminica vameşului şi fariseului

Sfântul Luca al Crimeei

vamesul_si_fariseul_prospectie_neamt_foto_stefan_cojocariu_223Se apropie Postul mare, vreme de rugăciune şi pocăinţă, vreme foarte însemnată a vieţii noastre – fiindcă ce lucru poate fi mai însemnat pentru creştini decât rugăciunea şi pocăinţa?

Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei ne spune că atunci când Domnul Iisus Hristos a ieşit la propovăduire, primul lucru pe care a început să-l înveţe a fost pocăinţa. El îi cheamă pe toţi la pocăinţă prin următoarele cuvinte: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat  Împărăţia cerurilor!“ (Matei 3, 2). Chemarea la pocăinţă va răsuna mereu în răstimpul de pregătire pentru Post şi în timpul Postului – astăzi însă, vom vorbi despre rugăciune.

Rugăciunea este cea mai însemnată dintre lucrările omeneşti, fiindcă prin rugăciune duhul omului întră în împărtăşire nemijlocită cu Duhul Cel Dumnezeiesc. Prin rugăciune intrăm în împărtăşire cu Însuşi Dumnezeu şi cel a cărui rugăciune se face de o adâncime fără fund şi neobişnuit de lucrătoare, cel care a ajuns la rugăciunea cu care se ruga cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul, părintele nostru Serafim de Sarov, ştie prea bine, din propria experienţă, cum are loc împărtăşirea cu Duhul Cel Dumnezeiesc; ştie că oamenii primesc totul de la Dumnezeu cu ajutorul rugăciunii şi în rugăciune: aşa primesc şi indreaptarea cea adevărată a vieţii lor, şi pocăinţă, şi mângâierea, şi odihnă, astfel spus tot ce este de trebuinţă omului ca să se mântuiască.

Nu este nimic mai însemnat decât rugăciunea; pe de altă parte, nimic nu este mai greu, fiindcă lucrările omeneşti sunt cu atât mai grele, cu cât sunt mai însemnate.

Prin propriile noastre sforţări nu putem pricepe întreaga însemnătate a rugăciunii, şi cu atât mai mult nu ne putem ruga în chip plăcut lui Dumnezeu. Toţi oamenii, până la unul, au nevoie în această mare lucrare de atotputernicul ajutor al DuhuluiSfânt, fiindcă iată, ce spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani: „Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite“ (Romani, 8, 26). Pentru noi, păcătoşii, care nu am ajuns la o asemenea stare duhovnicească, este greu chiar şi să visăm la rugăciunea atotcuprinzătoare cu care se rugau toţi sfinţii; este însă nevoie să ştim măcar lucrurile cele mai importante, cele mai elementare despre cum trebuie să fie îndeobşte rugăciunea. | Continuare »

DACĂ RODUL TĂU

Dacă rodul tău nu-ntrece
vremea-n care ai trăit,
gol vei merge-n veşnicie,
greu vei plânge la sfârşit.

Dacă plânsul tău nu-ntrece
râsul tău cel vinovat,
starea ta-i tot sub osânda
şi trecutul, neiertat.

Dacă ruga ta nu-ntrece
de-nălţimea ta mai sus,
în zadar ţi-e osteneala,
gol întorci, cum gol te-ai dus.

Dacă fapta ta nu-ntrece
cu ceva al tău cuvânt,
viaţa ta-i deşertăciune
şi-alergare după vânt.

Dacă mila ta nu-ntrece
mila unui fariseu,
n-ai să vezi în veci lumina
cerului lui Dumnezeu.

Dacă viaţa ta nu-ntrece
pe-a unui necredincios,
tu nu eşti spre bucuria,
ci spre-ocara lui Hristos!

Traian Dorz, Cântări Nemuritoare

Din rău în mai rău

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 33-a după Rusalii)

TDorz1Răul nu este din Dumnezeu, ci este din voinţa răului însuşi. Pe satan nu Dumnezeu l-a făcut rău, ci el însuşi s-a făcut pe sine rău. Pe Lucifer, la început, Dumnezeu l-a făcut bun, luminos şi curat şi i-a dat o misiune strălucită, frumoasă şi binecuvântată, în ascultare şi credincioşie faţă de Dumnezeu, Făcătorul lui, ca şi tuturor celorlalte creaturi alese ale Sale. Dar, în loc să-şi împlinească slujba cu ascultare şi supunere faţă de Domnul Dumnezeu, el, care era un Luceafăr, s-a făcut un Lucifer, el, care era bun, s-a făcut rău. El, care trebuia să fie supus, s-a răzvrătit împotriva Celui ce l-a făcut bun. Şi, după ce s-a făcut rău, a mai luptat cu toată râvna şi ura ca să mai facă şi pe alţii ca el. Toţi îngerii care l-au urmat pe satan au devenit draci, plini şi ei de aceeaşi ură harnică şi blestemată împotriva lui Dumnezeu.
E uimitor cât de harnic este răul. La început a fost un singur diavol, dar ce curând acesta unul a mai câştigat de partea lui pe atât de mulţi! Acum Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu ne înştiinţează cu toată puterea să ne îmbrăcăm cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să putem ţine piept împotriva uneltirii diavolilor… împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului… împotriva duhurilor răutăţii (Efes 6, 11-20). | Continuare »

Ce nalt e focul

Părintelui Iosif, la 84 de ani de la înscrierea în cer

Pr Iosif 6 CcCe nalt e focul și ce sfânt
Din stâlpul care arde
Aici, sub lespezi de mormânt,
Ca sfintele stindarde…

Pe timp de zi, umbrind noros
Văpaia prea fierbinte,
Ai trâmbițat nemincinos:
„Pe-aicea! Tot nainte!“

Dar și în toiul nopții-adânci,
Ca soarele-n amieze,
Nălțat-ai stâlp de foc pe stânci
Ca Oastea să-ți urmeze!

În grele vremuri de furtuni
Tu singur, în spărtură,
Firavul trup ți-ai pus, să suni
Doar dreapta-nvățătură.

Și ai tot scris, și-ai tot chemat,
Să afle tot poporul | Continuare »

Neuitat Părinte Iosif

Traian DORZ, – după Psalm 116, 15  –

12 februarie 1938

Neuitat Părinte Iosif, astăzi te-ai ’nălţat spre slavă,
a căzut sub greul crucii biata-ţi inimă firavă
şi te-ai stins ca o lumină pusă-n sfeşnic, arsă-ntreagă.
Mare-a fost iubirea sfântă ce pe veci de veci ne leagă.
Mare ni-e durerea astăzi când te duci în veşnicie
şi ne laşi în lupte singuri, scumpul nostru Neemie;
când ne laşi pe umeri nouă toate crucile şi spinii
şi-apăsaţi de greutate, plângem Dorz şi cu Marini,
calfele ce-n vremuri grele şi-n prigoane-au fost cu tine,
sprijinindu-te în lupte, mângâindu-te-n suspine,
şi toţi fiii care-n lupte ţi-au fost credincioşi, părinte,
care nu-şi vândură dreptul pentru nici un blid de linte
ci-au ţinut a tale braţe ridicate spre Tărie,
netrădând a Oastei cauză, nefugind de datorie,
ci, statornici lângă tine în vestire şi-n urgie,
au fost credincioşi chemării – scumpul nostru Neemie. | Continuare »

Rugă către Părintele Iosif

Rugă către Părintele Iosif

Părinte al Oastei, din ceruri veghează,
că-n rândul Oştirii ispite se strâng,
în iureşul aprig, trimite o rază,
să şteargă-ntristarea din ochii ce plâng.

Priveşte spre Oastea cu sparte hotare,
ce cântă străină la tristu-ţi mormânt,
uscate-s şi lacrimi, şi cântec, şi floare
şi-n doliu-s şi zarea şi-al nostru veşmânt.

Că nu este nimeni să stea în spărtură
când trage-nspre-adâncuri puternicul val
şi duhul străin tot loveşte şi fură
ca tot mai puţină s-ajungă la mal.

Plecaţi i-s străjerii cu seva străbună,
vlăstarele fragede-n vânt se tot frâng,
ni-i slaba rodire în ploi şi-n furtună
şi zările albe mai mult se restrâng.

Din mijlocul nostru se naşte pierzarea
şi-n mijlocul nostru se seamănă spini,
şi tot mai lumească e astăzi cântarea,
şi-n frunte, la steaguri, mai toţi sunt străini. | Continuare »

CUM S-A STINS PĂRINTELE IOSIF

Pr-Iosif-5S-a născut în anul 1888 şi-şi sfârşeşte călătoria împlinind 50 de ani.
A fost preot timp de 10 ani în comuna Avram Iancu, Turda (în munţii Apuseni). În anul 1918, o mare durere îl încearcă: îi moare, pe rând, soţia şi cei trei copilaşi. Această grea lovitură este hotărâtoare pentru viaţa sa. Ea e marea chemare a lui Dumnezeu, care printr-o furtună îl cheamă tainic în slujba de vestitor al Evangheliei şi trezitor de suflete. Trezindu-l pe el însuşi printr-o încercare de supremă durere, îl face să înţeleagă durerea altora, mila şi dragostea pentru sufletele pierdute.
Însoţit de micul TIT, fiul său drag, care-i mai rămăsese unica mângâiere pe lume, vine la Sibiu, unde începe lucrul de evanghelizare prin scrisul său plin de har.
Frământat mereu de starea decăzută a creştinismului nostru, se roagă pentru trezirea sufletească şi lucrează pentru lumina¬rea fraţilor săi care zac în întuneric şi umbra morţii.
Şi Dumnezeu răspunde. În noaptea de Anul Nou 1923, prin inspiraţie de sus, porneşte cea mai mare mişcare de trezire sufletească din ţara noastră. De aci înainte trăieşte, suferă şi luptă până la moarte pentru această mişcare a Duhului şi pentru mântuirea miilor de suflete pierdute din întinsul României şi de peste hotare.
În cartea cu „Istoria unei jertfe”, care va apare, se va scrie pe larg despre toate suferinţele, durerile şi greutăţile pe care le-a avut în decursul celor 28 ani de slujitor al Domnului şi mai ales în cei 18 de când a venit la Sibiu. | Continuare »

S-A STINS UN OM CARE TOTUŞI TRĂIEŞTE!

Inmorm Parintele 5 PVestea trecerii la Domnul a dragului nostru Părinte Iosif m-a intrigat şi am plâns mult de durere.
Sufletul mi se frânge şi totuşi nu puteam crede cum s-ar putea să înghită pământul pe cel mai ales om al Domnului şi iubit al inimii mele.
Nu-mi puteam închipui să văd pe părintele meu scump în sicriu, fără viaţă, pentru că prea era adâncit în inima mea şi niciodată n-aş fi putut să nu-l iubesc.
Ţara întreagă este îndoliată şi toţi cei ce l-au iubit plâng de durere.
Pentru că el ne-a iubit şi ne-a fost părintele bun, arătândune calea cea adevărată la Domnul Iisus cel răstignit.
S-a stins un om, dar el trăieşte în sufletul a peste 100 de mii de oameni renăscuţi de el la o viaţă nouă. S-a stins un străjer care veghea la temelia vieţii noastre, dar el trăieşte între noi, cei treziţi la o viaţă nouă.
S-a stins cel ce 15 ani de zile n-a încetat a ne învăţa legea Domnului şi căile Lui. S-a stins gornistul nostru scump, care a sunat din trâmbiţa Evangheliei în valea plângerii, la al cărui glas ne-am trezit.
S-a stins cel mai mare binefăcător al sufletelor noastre şi al nostru, pentru că numai prin el noi cunoaştem pe Domnul şi viaţa trăită cu El.
Pentru noi, el a fost un tată scump, pentru că ne-a născut la o viaţă nouă. Pentru noi a fost preotul ales al Domnului, preotul care şi-a făcut datoria, umplând bisericile cu fii pierduţi şi făcând din noi biserici vii pentru Domnul.
Pentru acestea noi plângem de durere, că nu mai e cu noi în viaţă. L-am pierdut, dar totuşi îl avem. Plângem că nu-l vom mai vedea între noi, dar în acelaşi timp ne bucurăm, pentru că el trăieşte în fiecare din noi.
Iubiţilor fraţi, dragul nostru părinte Iosif ne-a iubit mult cât a fost între noi; a suferit pentru noi mult. În faţa jertfei părintelui nostru drag, trebuie să ne înnoim legământul că nu vom da înapoi, nu vom părăsi lupta, ci vom merge pe calea pe care a mers el, pe urmele lui, că şi el a mers pe urmele Domnului.
Iubitul nostru părinte! Noi, pe care ne-ai iubit şi pentru care te-ai jertfit, nu te vom uita niciodată Vom şti să-ţi urmăm sfaturile şi să mergem pe calea pe care ne-ai pornit, pe Calea Domnului, căci este calea cea adevărată. Vom şti să-ţi cinstim memoria şi să venim cu flori la mormântul tău, să cântăm cântări de laudă Domnului.
Domnul să te învrednicească de fericirea cea veşnică pentru care ai luptat şi te-ai jertfit în viaţă… Iar nouă, celor rămaşi, Domnul să ne ajute să biruim păcatul; şi când ne va chema la El, să ne putem întâlni în fericirea veşnică – amin.

I. V. Lazăr

PENTRU SCUMPUL NOSTRU PĂRINTE IOSIF TRIFA

Fraţi ostaşi din largul ţarii, înălţaţi o rugăciune
Pentru cel ce ani de-a rândul ne-a trimis merinde bune;
Pentru cel ce cu ochi umezi şi cu mâinile plăpânde
A scris predici minunate pentru suflete flămânde.

Dumnezeu să-l odihnească
Sus în Patria Cerească,
Iară noi, cât vom trăi,
Mereu îl vom pomeni!

De pe patul morţii sale ce ţinea loc de amvon,
Ştiţi, ne-a strigat cu putere: „Hai, fugiţi de faraon!
Hai, fugiţi de calea largă, de petreceri de beţii
Şi veniţi la Domnul nostru, că-i noian de bucurii.

Dumnezeu să-l odihnească
Sus în Patria Cerească,
Iară noi, cât vom trăi,
Mereu îl vom pomeni!

Iată, azi, cu ajutorul Domnului Iisus Hristos,
Am pornit la lupta sfântă pentru-n ideal frumos.
Cântă azi în ţara noastră mii şi mii de păsărele
Pentru Comandantul nostru, pentru Cel mai sus de stele.

Dumnezeu să-l odihnească
Sus în Patria Cerească,
Iară noi, cât vom trăi,
Mereu îl vom pomeni!

Iar acum când scumpul nostru a plecat la Tine sus,
Răsplăteşte-i Tu, Stăpâne, răsplăteşte-i Tu, Iisus!
Şi ajută-ne, o Doamne, zi de zi să Te vestim,
Şi ca părintele nostru, pentru Tine să murim.

Dumnezeu să-l odihnească
Sus în Patria Cerească,
Iară noi, cât vom trăi,
Mereu îl vom pomeni!

I. Tudusciuc

VORBIREA FRATELUI I. MARINI – SIBIU

Fr-Mariniţinută în privegherea de luni seara [a părintelui Iosif TRIFA]

În legătură cu II Petru 1, 10-16, arată cum viaţa părintelui Iosif a fost un şir de necontenite osteneli şi jertfe pentru Demnul. El n-a cunoscut ce este odihna, repausul şi liniştea. Prea mult îl durea starea de necunoştinţă şi întuneric în care era poporul. Era prea puternică chemarea şi conştiinţa de străjer şi păstor, ca să poată tăcea.
„Pentru mine, slujba aceasta de păstor – scrie în cartea Ce este O. D. – este mai ales un fior, un cutremur, o veşnică nelinişte şi frământare sufletească.
Această slujbă mi s-a dat de la Dumnezeu, cu înfricoşata răspundere sufletească ce se află scrisă în Biblie la Ezechiel proorocul, cap. 33, v. 1-10.
…Aceste cuvinte apasă asupra conştiinţei mele ca un munte de fier şi linişte şi uşurare sufletească nu am decât atunci când «suflu din trâmbiţă» ca să deştept pe cei păcătoşi” (pag. 4-5).
De câte ori nu va fi simţit nevoia să se odihnească puţin, dar o strigare tainică nu-i îngăduia niciodată acest lucru. „Scoală, Iosife, suflă din trâmbiţă, căci, iată, toţi păstorii dorm tolăniţi” (Gal 5, 6-10).
Vorbeşte şi nu tăcea, căci, iată, „poporul piere din lipsă de cunoştinţă… poporul fără minte, aleargă spre pieire” (Osea 4, 6-14).
De aceea n-a putut să tacă, ci de 15 ani a strigat mereu fără cruţare: „Să cunoaştem, să cău¬tăm pe Domnul! Căci El se iveşte ca zorile dimineţii şi va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de pri¬măvară care udă pământul” (Osea 6, 3).
La această neobosită muncă, l-a împins şi gândul că trebuie să-şi folosească talanţii ce-i are… că peste puţin va trebui să plece… Pentru asta s-a pregătit mereu.
În ultimii ani a venit asupra noastră o încercare. Eram îndemnaţi să ne plecăm „literei legii”, organizărilor şi statutelor fără viaţă. | Continuare »

Sfinţilor înaintaşi

Vlad Gheorghiu

PrIosif-TDorzCe nalt, şi alb, şi strălucit e drumul înainte
când ni-i brăzdat de-naintaşi cu urme dragi şi sfinte.
Când semnul jertfei lor ne e atât de viu în faţă,
să nu uităm nimic din tot ce ei adânc ne-nvaţă.

O, naintaşii noştri dragi au aură de cruce,
iar urma paşilor de sfinţi atâta rod aduce
cu cât mai multe lacrimi ard pe faţa lor slăvită
şi mai prin foc şi spini zoresc spre Patria dorită.

De la Hristos, pân’la Hristos, coloană infinită
de sfinţi martiri vor sângera umblarea cea sfinţită.
Şi fiecare strop căzut străluce cât un soare
desţelenind pentru urmaşi a cerului cărare.

Căci, către Cel ce S-a jertfit, doar drum de cruce suie
şi-acei ce-l vor bătători, pentru urmaşi, să spuie
şi celor care, după noi, pe-a umbrei morţii vale,
vor căuta slăvitul steag din capătul de cale:

Că nu-i alt drum către Hristos şi către-a Lui nuntire,
decât cel tot prin cruce dus şi jertfe, spre sfinţire,
că nu se poate ocoli al suferinţei nume,
– ca urma tălpii noastre-apoi pe fii să ni-i îndrume!

VOM RĂMÂNE CREDINCIOŞI PÂNĂ LA MOARTE

Vorbirea părintelui Vladimir la sicriul şi la mormântul scumpului Părinte Iosif

Pr-VladimirIubiţii şi scumpii mei fraţi!… Iată, în sfârşit, mă aflu în faţa scumpului şi în veci neuitatului meu părinte Iosif… şi nu-i vom mai vedea faţa scumpă şi sfântă. El se coboară cu trupul – în mijlocul plânsului nostru – în sânul pământului acestuia din care toţi suntem alcătuiţi…
Plângând am venit de acasă până la Sibiu şi mă rugam fierbinte Domnului meu Iisus necontenit, ca El să mă ajute să mai vad pe scumpul meu părinte Iosif înainte de a fi coborât în sânul pământului.
Şi acum, în momentul acesta când stau pe marginea acestui scump mormânt, îmi îndrept inima şi toată fiinţa mea către bunul Dumnezeu şi-I mulţumesc fierbinte că nu m-a lipsit de ultima mângâiere cu care să mă mângâi toată viaţa mea.
Am o credinţă că, pentru a veni la timp aici, se ruga Domnului şi părintele Iosif, şi scumpa mea soţie care, în ceruri, mă aşteaptă şi pe mine, cât mai curând. Părintele Iosif şi-a sfârşit călătoria trudnică. Şi-a sfârşi-o cu dragoste pilduitoare pentru noi toţi. Iar acuma se odihneşte în ceruri fericit… Părintele Iosif a plecat, dar n-a murit şi nu va muri niciodată în inimile noastre. Opera, lucrarea lui va dăinui şi va trăi în vecii vecilor, străbătând negura tuturor vremurilor ce vor urma. Numele lui va intra în Istoria cea nepărtinitoare a Bisericii şi Ţării noastre… | Continuare »

PLÂNG COPIII TĂI, PĂRINTE

Scumpului nostru Neemia (Rostită la sicriul părintelui Iosif)

Pr-Iosif-si-CalfeleScumpul meu părinte Iosif care te-ai ’nălţat în slavă,
A căzut sub gerul crucii biata-ţi inimă bolnavă.
Şi te-ai stins ca o lumină pusă-n sfeşnic, arsă-ntreagă.
Mare-a fost iubirea noastră, ce pe veci de veci ne leagă,
Mare ni-e durerea astăzi când te duci pentru vecie
Şi ne laşi în luptă singuri, scumpul nostru Neemie…
Azi ne laşi pe umăr nouă toate crucile şi spinii…
– Apăraţi de greutate, plângem: Dorz şi cu Marini.
„Calfele” ce-n vremuri grele şi-n prigoane-am fost cu tine
Sprijinindu-te-n slăbie, mângâindu-te-n suspine.
Copilaşii tăi, părinte,
Care nu-şi vândură dreptul petru nici un blid de linte.
Sprijinind a tale braţe ridicate spre Tărie,
N-au trădat această cauza; n-au fugit de datorie!…
Lângă tine-am fost în luptă, în durere şi-n urgie,
– Scumpul nostru Neemie!… | Continuare »

Şi eu sunt Cananeancă…

Şi eu sunt Cananeancă…

Vlad Gheorghiu

O, după ale Tale fărâmituri, Iisus,
Şi sufletu-mi tânjeşte, de-atâtea ori răpus,
Şi eu sunt Cananeancă. Spre prânzul Tău ceresc,
Pentru rănitu-mi suflet, cu lacrimi, îndrăznesc.

Doar o Fărâmitură de cazi spre mine-acum,
Apoi numai lumină e-al vieţii mele drum.
Belşugul mesei Tale mai mult va câştiga
din Fărmitura care spre mine-ai arunca.

N-am drept să-Ţi cer aceasta, Stăpâne Preaiubit,
Căci nu-s decât un câine prin lume rătăcit.
Şi lângă sfinţii care atât Te-au proslăvit
M-apropii, cu ruşine, să-Ţi cer un dar smerit.

Din masa-Ţi plină, plină, atâta doar doresc:
C-o sfântă Fărmitură să mă împărtăşesc.
Smeritul colţ în care s-ar stinge noaptea mea
Va străluci de-apururi din Fărmitura Ta.

Eu numai către Tine nădejdea mi-o rămân
Şi n-am să plec niciunde, iubitul meu Stăpân!
Căci doar o fărmitură din harul-Ţi nepătruns
De vrei să-ntinzi spre mine, ştiu că-mi va fi-ndeajuns.

O, Te iubesc, Iisuse, cu sufletul meu tot.
Nemarginea slăvită să Ţi-o cuprind nu pot.
Mi-ajunge a iubirii fărâmă să-mi întinzi
Şi-apoi fiinţa-ntreagă în ea să mi-o cuprinzi…

EVANGHELIA DUMINICII A 17-A DUPĂ RUSALII

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an

canaaneankaFemeia cananeiancă

Femeia din Evanghelia de duminică este pusă înaintea noastră cu învăţătură despre cum trebuie să fie credinţa noastră.
Cananeianca era o femeie păgână care trăia într o ţară păgână. Cine a adus-o pe această femeie păgână la picioarele lui Iisus? Au adus-o necazul şi credinţa ei. În casa ei, femeia avea un necaz mare: o fiică chinuită de diavolul. Iar în sufletul ei avea credinţa tare că numai singur Iisus o poate ajuta. Aşa trebuie să fie, iubite cititorule, şi credinţa noastră. Şi noi trebuie să avem o credinţă vie şi lucrătoare care să ne scoată din ţara păcatelor şi să ne plece după ajutorul lui Iisus Mântuitorul. O credinţă ce te lasă sau cu care te laşi să trăieşti în toate păcatele şi năravurile tale cele rele este o credinţă moartă şi de suflet pierzătoare.
Pe femeia cananeiancă a plecat-o după Hristos necazul ce-l avea în casă: fiica ei care se chinuia cumplit cu diavolul. Şi noi avem un astfel de necaz. Diavolul chinuieşte cumplit cu fel de fel de patimi şi năravuri urâte şi pe fiica noastră cea scumpă şi iubită: sufletul nostru. Multe hotare va fi trecut sărmana femeie cananeiancă să-şi poată scăpa fata ei de diavolul. Ea nu putea sta acasă să-şi vadă fetiţa chinuită de diavolul. Şi tu, cititorule, stai liniştit în păcatele tale? Vezi pe diavolul cum îţi chinuieşte sufletul şi nu te mişti? Nu pleci să L afli pe Mântuitorul?
Femeia din Evanghelie ne este apoi de învăţătură nu numai cum a plecat să-L afle pe Hristos, ci şi după cum s-a purtat în faţa Mântuitorului. Citiţi cu luare-aminte Evanghelia de mai sus şi vedeţi la câtă grea încercare a pus Iisus credinţa femeii. Biata femeie plângea şi striga după ajutor, dar Iisus „nu i-a răspuns ei cuvânt“. | Continuare »

„ACUM SLOBOZEŞTE, STĂPÂNE, PE ROBUL TĂU ÎN PACE, CĂ VĂZURĂ OCHII MEI MÂNTUIREA TA”…

„ACUM SLOBOZEŞTE, STĂPÂNE, PE ROBUL TĂU ÎN PACE, CĂ VĂZURĂ OCHII MEI MÂNTUIREA TA”…

Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 6 / 3 febr. 1929, p. 3

Acum sâmbătă avem praznicul Întâmpinării Domnului. La 40 de zile după naşterea din Vifleem, Maria cu Iosif au luat pe Iisus, Copilul Sfânt, şi L-au dus la biserică, cu jertfă de curăţire, „ca să facă după obiceiul legii pentru el». În biserică aştepta bătrânul Simion, „om drept şi temător de Dumnezeu, căruia îi era făgăduit de la Duhul Sfânt să nu vadă moartea până nu va vedea pe Mesia”. Şi văzând Simeon pe Iisus cel făgăduit, „L-a luat în braţele sale şi a binecuvântat pe Dumnezeu, zicând: „Acum slobozeşte, Stăpâne, pe robul Tău în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta (Lc 1, 21-31).
Istoria şi viaţa bătrânului Simeon este în legătură cu Vechiul Testament; este trecerea dintre Vechiul şi Noul Testament. Plinirea profeţiilor şi venirea Mântuitorului însemna un hotar între Vechiul şi Noul Testament, între o lume veche şi o lume nouă. Bătrânului Simeon i s-a dat mai întâi să treacă acest hotar. Bătrânul Simeon este cel dintâi suflet care trece din legea lui Moise în darul şi harul lui Isus Hristos. Bătrânul Simeon este cel dintâi suflet căruia i s-a dat să-L vadă şi să-L afle pe Iisus Mântuitorul.
„Şi era făgăduit lui Simeon de la Duhul Sfânt să nu vadă moartea până nu va vedea pe Mesia. Ce făgăduinţă scumpă şi sfântă! Fireşte, pentru atare necredincios, această făgăduinţă n-ar fi fost cine ştie ce lucru mare. Nu s-ar fi încălzit şi însufleţit pentru ea. S-ar fi încălzit pentru făgăduinţa unei îmbogăţiri, a unui rang mare sau altceva de acest fel. Dar dreptul Simeon a luat pe sufletul său această făgăduinţă. A stropit-o zi de zi cu dorul său, cu aşteptarea sa şi cu rugăciunile sale. Toată viaţa lui curgea spre această făgăduinţă. Toată viaţa lui curgea şi se dorea spre Cel făgăduit Îmbătrânise Simeon şi Cei făgăduit nu Se mai arăta. Însă credinţa, dorul şi nădejdea Îl aşteptau neîncetat. Şi iată, Cel făgăduit soseşte. Bătrânul Simeon Îl ia în braţele sale şi grăieşte uşurat: „Acum slobozeşte, Stăpâne, pe robul Tău în pace…”. | Continuare »

Acum mă slobozeşte…

Lidia Hamza

intampinarea DomnuluiAcum mă slobozeşte, Stăpânul meu ceresc,
De toată tina lumii şi-a firii pătimire
Căci, în întâmpinare, ca să mă-mpărtăşesc,
Îţi ies acum nainte, cu-ntreaga mea iubire.

Şi Te întâmpin, iată, cu sufletul desprins
De neputinţi, de temeri, de-nfrângeri, de-amorţire…
Şi-a aripei bătaie se-avântă-n necuprins
Să guste-mbrăţişarea din dulcea-mpărtăşire.

C-am vrut cu-ai mei alături pe culmi de biruinţi?
Sau singur cărăruia să-mi urc spre-a slavei zare?
S-au stins în voia-Ţi sfântă şi-n lacrime fierbinţi
Aceste doruri duse… Acum e sărbătoare!

În Sfânta Fărmitură cu Tine mă-ntregesc
Şi tot ce-a fost ori vifor, ori dor de fraţi dispare
Şi-ntru întâmpinare, o, Mire drag, sosesc,
Cu candela mea plină de-a dragostei cântare.

Şi-atât de larg mi-e zborul spre-al zărilor zenit,
Şi-atât de liber dorul s-a rupt de tot ce-l ţine,
c-aştept cu-nfrigurare în ceasul cel sortit
să fiu în prag de ceruri întâmpinat de Tine…

Ce mare este în ceruri slava Sfântului şi Dreptului Simeon

Intampinarea-Domnului_7Sfântul Nicolae Velimirovici, «Proloagele de la Ohrida»

Ce mare este în ceruri slava Sfântului şi Dreptului Simeon, cel care în braţele sale pe Pruncul lisus L-a primit! Ea se vede dintr-un eveniment din viaţa Sfântului Petru Atonitul, care se sărbătoreşte la 12 iunie.
Fiind comandant de oşti, Petru a fost luat prizonier şi aruncat în temniţă în cetatea Samara de pe malul Râului Eufrat. Suferind în temniţă, Petru se ruga cu lacrimi Sfântului Nicolae să-l roage pe Dumnezeu să scape de acolo, făgăduind că îşi va dărui după aceea toată viaţa lui Dumnezeu. Sfântul Nicolae i s-a înfăţişat în vedenie şi i-a spus că deşi el duce rugăciunea lui la Dumnezeu, Dumnezeu nu i-o împlineşte, pentru că altă dată la greu a mai făcut această făgăduinţă şi nu şi-a ţinut-o.
Apoi Sfântul Nicolae l-a sfătuit pe Petru să se roage Sfântului şi Dreptului Simeon care este foarte ascultat înaintea lui Dumnezeu, aflându-se aproape de Tronul Lui, împreună cu Preasfânta Fecioară şi cu Sfântul loan Botezătorul. Petru a ascultat şi a început să se roage Sfântului şi Dreptului Simeon. Atunci din nou i-a apărut Sfântul Nicolae, împreună cu Dreptul Simeon, dar nu în vedenie, ci aievea. Petru l-a văzut pe Dreptul Simeon în slavă mare, cu faţa strălucitoare, şi îmbrăcat în hainele preoţeşti ale Vechiului Testament, purtând în mână un toiag de aur. Dreptul Simeon l-a întrebat pe Petru: „Voieşti să-ţi împlineşti făgăduinţa şi să te faci monah?” La aceasta, Petru a răspuns: „Voiesc, Stăpâne, cu ajutorul lui Dumnezeu.” Sfântul Simeon atunci a atins lanţurile lui Petru cu toiagul său şi ele s-au topit ca ceara. Deschizând uşa temniţei, sfântul l-a scos pe Petru afară.

CÂND TE-AU DUS

Intampinarea-Domnului_3Traian DORZ

Când Te-au dus, Iisuse-n Templu,
bucurie îngerească
avu Simeon bătrânul
c-a putut să Te cunoască.

Că ceruse să nu moară
până-Ţi va vedea ivirea,
Soare veşnic al Iubirii,
Care mântui omenirea.

Iar când Te-a văzut, Iisuse,
liniştit putea să moară,
liniştită-i numai moartea
celor care Te aflară.

Fă ca şi-astăzi să Te-aştepte
toţi ca el când Te vei naşte.
Doamne, nimeni să nu moară
până nu Te va cunoaşte!

Martor credincios

mormant-Ioan-Marini– după Fapte 22, 20 –
Traian DORZ, la moartea lui Ioan Marini

Martor credincios al Jertfei lui Hristos,
sol al Veştii Bune, vrednic credincios,
ţi-ai sfârşit lucrarea, lupta ţi-ai sfârşit,
ai plecat la Domnul Care L-ai iubit.

Pildă de lumină ai trăit mereu,
rob al rugăciunii către Dumnezeu,
jertfă a chemării, strigăt desluşit,
suflet de apostol, frate preaiubit.

Mare-a fost credinţa care te-a purtat,
luminoasă calea care-ai arătat,
limpede cuvântul care l-ai adus,
martor sfânt al Oastei Domnului Iisus.

Drumul sfânt pe care tu l-ai arătat
duce-n Canaanul binecuvântat,
în Ierusalimul sfânt şi luminos
prin solia Oastei Domnului Hristos.

– Sus în fericirea ce-a nădăjduit,
dă-i, Iisuse Doamne, locul strălucit
lângă toţi aceia care Ţi-au urmat
şi cu strălucire i-ai încununat! | Continuare »

Cuvântul părintelui Vladimir Popovici

Cuvântul părintelui Vladimir Popovici

la înmormântarea fratelui învăţător Ioan Marini, 2 februarie 1947

„Un plânset de mare jale şi un snop de flori ale iubirii noastre pe mormântul neuitatului nostru frate Ioan Marini

O, iubitul meu!… O, dragul şi scumpul nostru, pe care inima noastră nu te va uita niciodată! (I Cor 13, 8). O, dulcele şi vechiul meu prieten de călătorie pe drumul Emausului nostru! O, neuitatul meu tovarăş de luptă sfântă în ostăşia Domnului Iisus Biruitorul, în Biserica Lui cea vie! O, nedespărţitul nostru frate în această singură frumoasă cale pe pământ spre Sionul cel ceresc!
O, iubitul nostru!… Dar acum tu te-ai despărţit de noi, iar noi am rămas singuri şi fără tine acum, în plângere şi tân¬guire mare. După atâţia scumpi şi neuitaţi ai noştri care s au despărţit de noi… tu te-ai desprins, iubite; şi ai plecat în ultima călătorie, pe dealul cimitirului din Săsciori. Şi ai poposit acolo, în trudnica şi obositoarea-ţi cale, până la sunarea trâmbiţei lui Dumnezeu (I Tes 4, 16).
O, iubitul nostru, de acum nu mai eşti cu noi în trup!… O, şi această despărţire ne doare mult de tot pe noi! Durerea ei ne copleşeşte chiar… Dar mai ales pe mine, vinovatul, pentru că n-am fost lângă tine nici când plecai, nici chiar când ai plecat la Domnul. O, vinovat sunt înaintea ta, iubitul meu, de şapte ori sunt vinovat!… Şi ce durere sfâşietoare mă chinuie şi mă străpunge pentru aceasta!… | Continuare »