Maria Blăjeriu
azi, Maica Pahomia
E-n noapte lumină…
Mai fost-a vreodata?
Şi îngeri să vină
În zarea-nstelată?…
Şi vestea-ntrupării
Se face colindă
Pe cerul-noptării
Lumină s-aprindă.
De slavă răsună
În vale campia,
Păstorii se-adună
Vestind bucuria.
Înconjură pruncul
Şi-I cântă în noapte,
I-aşterne pătucul
Din tainice şoapte.
O stea dinspre zare
Pe trei magi i-adună
Cu dor de-nchinare
Şi daruri cununa.
Lumina din steauă
Grajduţul străluce | Continuare »
Traian DORZ,
din «Cântarea, ca meditaţie»
Totdeauna la apropierea marelui Praznic al Naşterii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, sufletele noastre trăiesc puternic toate momentele biblice ale acestui dumnezeiesc şi mare eveniment; ale acestei dumnezeieşti minuni făcute de dragostea Tatălui Ceresc pentru răscumpărarea şi mântuirea noastră, a fiecăruia în parte şi a tuturor oamenilor la un loc. Dar aceste mari şi mântuitoare adevăruri, noi nu trebuie să ni le amintim doar o singură dată pe an. Ci ele trebuie să ne fie mereu sub ochii inimii noastre, ca să nu le uităm niciodată, ci să cugetăm mereu la ele. Pentru ca, văzând nespus de marea dragoste cu care ne-a iubit pe noi Dumnezeu, să ne înflăcărăm şi noi tot mai puternic dragostea pentru El. Iar din această dragoste să ţâşnească mereu flăcări tot mai strălucitoare de mărturisire, de laudă şi de mulţumire pentru bunătatea şi dragostea Sa faţă de noi.
În cele câteva meditaţii şi cântări ce vor urma, dorim să ne reîmprospătăm între noi câteva momente ale Naşterii Domnului nostru şi să ne împărtăşim câteva gânduri şi îndemnuri din prilejul acestui mare eveniment cu care a început trăirea, tainica şi minunata lucrare a harului lui Dumnezeu arătat pentru mântuirea noastră prin întruparea şi naşterea Domnului Iisus Hristos de la Duhul Sfânt şi din Sfânta Fecioară Maria, Maica Domnului nostru Preaiubit.
Domnul să ne ajute să ni le întipărim adânc în inimile noastre, pentru mântuire şi pentru slavă veşnică. Amin.
Neamul nostru ar trebui să aibă faţă de Dumnezeu aşa o credinţă nezdruncinată şi aşa o dragoste fierbinte cum să nu mai fi avut un alt neam din lume. La Sărbătoarea Naşterii lui Hristos, noi ar trebui să ne bucurăm şi să I aducem daruri şi mulţumiri mai sfinte decât toţi. Căci şi El a fost cu noi mai altfel decât cu toţi ceilalţi.
Tot poporul nostru ar trebui să L primească în toată fiinţa sa pe Hristos Domnul, Care parcă S-a Născut şi a venit în lumea asta numai pentru salvarea şi eliberarea noastră. Ar trebui să ascultăm şi să avem o aşa umblare ascultătoare de Dumnezeu cum să nu mai aibă nici un alt neam de pe pământ. Căci cu noi, Dumnezeu S a arătat atât de binevoitor şi atât de puternic cum poate faţă de nici un alt neam nu S-a mai arătat aşa. | Continuare »
Traian DORZ
Vine Fiul Sfântului,
Soarele pământului,
vine-n ieslea mieilor
Regele Iudeilor
cu Maica Iubirilor,
taina mântuirilor.
Ce-I aducem Lui?
Raza soarelui,
floarea câmpului,
florile dalbe.
Noi aducem Fiului
florile pustiului,
închinarea zorilor,
adorarea norilor,
tremurul suspinului
şi cununa spinului.
Pentru raza părului,
nimbul adevărului;
pentru jurul brâului,
cununiţa grâului;
pentru Domnul Cerului,
ascuţişul fierului.
Vine Fiul Domnului –
mântuirea omului;
şi darul primiţilor –
Crucea răstigniţilor;
şi plata pământului –
lespedea mormântului.
Iar neamul Lui cine îl va spune? (Isaia 3, 8) – Pr. Sofian Boghiu
Alţii au suferit… – Traian Dorz, Meditații la apostolul zilei
Să n-ajungă ei… fără noi – Traian Dorz, Meditații la apostolul zilei
DUMINICA DINAINTEA NAŞTERII DOMNULUI – Părintele Constantin Galeriu
Cinstirea “norului de sfinți” ai Vechiului Legământ care au pregătit venirea în lume a Domnului – Sf. Luca al Crimeii
Întruparea lui Dumnezeu între oameni – Pr. Arsenie Boca
[ Despre Biblie ]
Traian Dorz, din Hristos – Împăratul nostru – meditație la verserul 48
„Pe cine Mă nesocoteşte şi nu primeşte Cuvintele Mele, are cine-l osândi: Cuvântul pe care l-am vestit Eu, acela îl va osândi în ziua de apoi.“
De nimic nu m-am temut niciodată atât de mult ca de Judecata lui Dumnezeu.
Încă de pe când eram copil, sub zece ani, Cineva şi Ceva Tainic mi-a inspirat teama Judecăţii din Urmă – şi teama aceasta mă frământă mereu…
Gândul ei m-a urmărit apoi ca o chemare în toată copilăria mea, şi mai departe…
Nu pentru păcatele pe care le-aş fi făcut – căci nu mi dădeam seama pe atunci că există păcate –
ci pentru că nu-L cunoşteam pe Dumnezeu mă temeam.
Bănuiam că trebuie să existe o scăpare şi eu n-o cunoşteam.
Eram încredinţat că vine o Judecată şi eu nu ştiam cum să scap de ea… Până şi noaptea o visam mereu…
Ori de câte ori vedeam venind o furtună cu nori groşi, cu fulgere şi tunete, teama Judecăţii din Urmă îmi umplea de spaimă inima.
Eu nu spuneam nimănui, dar şi după ce mă vedeam scăpat, rugăciunile tot nu-mi puteau linişti deplin sufletul meu.
Spaima aceasta m-a urmărit până la cei cincisprezece ani pe care îi împlinisem când L-am aflat pe Domnul Iisus. Şi când m-am prăbuşit cu şiroaie de lacrimi în braţele Lui.
Din ziua aceea, spaima copilăriei mele s-a spulberat: teama de Judecata Veşnică s-a dus…
De atunci, în locul acestei temeri nedesluşite, a apărut lângă mine o carte desluşită: Biblia. | Continuare »
Stejărel cu frunza verde,
verde stejărel,
al cui plâns încet se pierde
Prunc în braţe să dezmierde,
Prunc în legănel?
Sălcioară, lăcrimioară,
doruri multe-îneci,
cine-n scutec înfăşoară
cruda cerului Comoară
jos pe paie reci?
Brad înalt din vârf de creste,
verde pe cărări,
cine ţese-această veste
ca s-o ducă până peste
cele patru zări?
Ram de măr cu dalbă floare,
dalbă rămurea,
a cui inimă-n ardoare
sabia străpunge oare
lângă-o cruce grea
Cetiniţă cetioară,
ruga lumii-ntregi,
Maică Pururea Fecioară,
cât va fi de-adânc să doară
numai tu-nţelegi.
Lidia Hamza
Viaţa slăvitului şi întru tot lăudatului ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei
Sfântul Ierarh Dosoftei s-a născut în anul 1624 la Suceava în familia Barilă. Părinţii săi Leontie şi Misira, binecredincioşi creştini, români de neam, aveau rudenii în Transilvania şi în ţinutul Liovului. La botez, pruncul a primit numele Dimitrie, pentru că se născuse în preajma zilei de 26 octombrie, când Biserica sărbătoreşte pe sfântul martir din cetatea Tesalonicului de la începutul veacului al IV-lea.
Tânărul Dimitrie Barilă a învăţat carte de la cei mai renumiţi dascăli din Moldova şi la şcoala Frăţiei Ortodoxe de la Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Liov. Dăruit de Dumnezeu cu o inteligenţă deosebită şi-a agonisit încă din anii copilăriei şi ai tinereţii multă ştiinţă de carte. A studiat cu multă râvnă Sfintele Scripturi şi învăţăturile dumnezeieştilor Părinţi ai Bisericii şi a deprins cu mult drag meşteşugul tâlcuirii textelor sfinte în limba română, pentru că învăţase a vorbi şi a scrie în alte limbi ca să transmită tezaurul sfintei Ortodoxii: greacă, latină, slavonă bisericească, polonă şi ucraineană.
Pe lângă învăţătura adunată cu migală de la mulţi dascăli, la şcoala mănăstirii Probota a deprins şi învăţătura cea duhovnicească: rugăciunea, ascultarea, smerenia şi nevoinţele ascetice. A primit îngerescul chip în această sfântă mănăstire la anul 1649, cu numele de monah Dosoftei. Iubitor de înţelepciune şi vrednic împlinitor al nevoinţelor călugăreşti, Cuviosul Dosoftei a sporit în dragoste şi rugăciune, devenind părinte duhovnicesc şi începător al obştii de la Probota. Într-o însemnare în limba română el scrie la 14 septembrie 1649: „Ieromonah Dosoftei de la Pobrata, feciorul lui Leontar Barilovici”, iar alături, în limba greacă: „Dositheos, ieromonah, fiul lui Leontar Barila şi al Misirei”.
Timp de mai mulţi ani învăţatul egumen a călăuzit pe monahi la Hristos, întărindu-i în buna nevoinţă şi în cunoaşterea Sfintei Scripturi. A dezvoltat mult şcoala mănăstirii Probota şi a crescut mulţi ucenici luminaţi, aducând în obştea sa o adevărată înnoire duhovnicească.
Datorită prestigiului său de cărturar şi virtuţilor care-i luminau chipul şi faptele, ieromonahul Dosoftei este chemat de Dumnezeu la slujirea arhierească. În anul 1658 este episcop de Huşi, după un an trece în scaunul vlădicesc de la Roman, iar în 1671 este ales mitropolit al Moldovei. Blând şi smerit, înaltul ierarh uimea pe toţi prin înţelepciune şi bunătate: Cronicarul Ion Neculce îl descrie astfel: „Acest Dosoftei mitropolit nu era om prost (simplu) de felul lui. Şi era neam de mazâl. Prea învăţat, multe limbi ştia: elineşte, sloveneşte, şi altă adâncă carte şi-nvăţătură. Deplin călugăr şi cucernic, şi blând ca un miel. În ţara noastră, pe ceasta vreme nu este om ca acela”. | Continuare »
Traian DORZ, ISTORIA UNEI JERTFE – vol. IV, pg. 233
– Ce facultate ai făcut? Ce şcoală ai? m-au întrebat în câteva rânduri mulţi dintre cei care mi-au citit cărţile ori au discutat cu mine.
– Ce să vă spun? le răspundeam simplu şi apoi tăceam.
Într-adevăr, ce să le spun, când şcoala mea era cu totul alta de cum credeau ei şi de cum puteam să le spun eu. Unora le-am zis:
– Aceea care se vede şi se aude la mine.
Altora le-am spus cu ochii plini de lacrimi:
– Am patru facultăţi: a muncii, a rugăciunii, a iubirii şi a suferinţei. Cea mai adâncă este cea a lacrimilor din iubire şi suferinţă. La acestea am învăţat şi din ele am adus tot ce mi-a mai rămas după ce m-au prădat de tot mai întâi vrăjmaşii, apoi prietenii, trecând apoi cu toţii la fel de necruţător peste hotarul meu.
– Dar copii câţi ai avut?
– Trupeşti ori sufleteşti? Trupeşti, cinci, din care mai trăiesc trei. Sufleteşti, nu ştiu câţi am avut, nici câţi mai trăiesc dintre ei. Dar unii dintre cei sufleteşti îmi fac atât de mari bucurii, încât uit toate necazurile pe care mi le-ar fi făcut şi o sută dintre cei trupeşti.
– Despre copiii cei trupeşti de ce nu ai scris nimic?
– Acestea fac parte dintre adevărurile despre care va vorbi numai Hristos la Venirea Lui.
– Mai faci poezii şi cântări, şi cărţi?
– Acum mă străduiesc să fac poeţi, nu poezii. Cântăreţi, nu cântări. Scriitori, nu cărţi. Când munceşti să faci o poezie frumoasă, este ceva. Dar când reuşeşti să faci un poet frumos, trebuie să recunoşti că este de o mie de ori mai mult. Aşa este şi cu cântările şi cu cărţile. | Continuare »
Troparul, glasul al 1-lea
Soborului cel dintâi te-ai arătat apărător și de minuni făcător, purtătorule de Dumnezeu Spiridoane, părintele nostru. Pentru aceasta, cu femeia cea moartă în groapă tu ai vorbit și șarpele în aur l-ai prefăcut. Și când ai cântat sfintele rugăciuni, îngeri ai avut împreună cu tine slujind, preasfințite. Slavă Celui ce te-a preamărit pe tine; slavă Celui ce te-a încununat; slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri!
Condac 1:
Apărătorului credinței dreptmăritorilor, Cuviosului Părintelui nostru Spiridon, să-i aducem din inimă mărturisiri mulțumitoare, toți care prin ale lui înțelepte învățături ne-am luminat cu credința și să-i cântăm: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!
Icos 1:
Popoarele credincioșilor, cunoscând mulțimea minunilor tale, prin care ai rușinat pornirea ereticilor cea fără judecată asupra credinței noastre, cu umilință te laudă cu cântări ca acestea:
Bucură-te, ierarhul Mântuitorului Hristos;
Bucură-te, scăparea celor ce năzuiesc către tine;
Bucură-te, îndreptătorul credinței; | Continuare »
Proloagele Sfinţilor şi a Sfintelor – 12 decembrie
Insula Ciprului era patria minunatului Spiridon, care, născându-se din părinţi simpli, era şi el smerit cu inima şi bun cu viaţa. În copilăria sa a fost păstor de oi şi, crescând, s-a împărtăşit nunţii celei legiuite şi s-a făcut tată de copii. El vieţuia cu cinste şi cu plăcere de Dumnezeu, urmând lui David în blândeţe, lui Iacob în simplitatea inimii şi lui Avraam în iubire de străini. Dar nu după mulţi ani, murindu-i soţia, cu osârdie slujea lui Dumnezeu prin fapte bune, iar averea sa o cheltuia spre odihna străinilor. În lume atât de mult a plăcut lui Dumnezeu, încât s-a învrednicit cu darul facerii de minuni, căci vindeca tot felul de boli, din cele cu anevoie de vindecat şi izgonea duhurile rele din oameni, cu cuvântul. Pentru aceasta a fost ales episcop al cetăţii Trimitundei, care era o cetate vestită a Ciprului, în împărăţia marelui Constantin şi a lui Constantie, fiul său, unde făcea minuni preaslăvite.
Oarecând era în ostrovul acela secetă mare şi uscăciune, iar uscăciunii îi urma foametea şi foametei, moartea; căci mulţime de popor murea de foame. Pentru acea închidere a cerului, trebuia un Ilie sau un altul asemenea lui, ca să-l deschidă cu rugăciunea. Unul ca acela s-a arătat Sfântul Spiridon, care, văzând nevoia ce venea asupra poporului şi milostivindu-se părinteşte spre cei ce piereau de foame, s-a rugat cu sârguinţă către preabunul Dumnezeu, Care îndată a umplut cerul cu nori, adunându-i de la marginile pământului. Apoi a fost lucrul cel mai minunat, ca să nu socotească cineva că ploaia s-a făcut din stihii, în chip firesc, căci multă vreme norii n-au dat ploaie, până ce iarăşi sfântul a mai făcut rugăciune cu fierbinţeală şi atunci s-a vărsat ploaie mare pe pământ şi n-a încetat multe zile, până când iarăşi s-a rugat sfântul şi s-a făcut senin.
Pământul s-a adăpat cu îndestulare şi şi-a dat roadele sale, căci s-au îmbelşugat ţarinele, au rodit sadurile şi grădinile şi a fost după foametea aceea îndestulare multă prin rugăciunile plăcutului lui Dumnezeu, Spiridon. Peste câţiva ani, prin voia lui Dumnezeu, pentru păcatele oamenilor, s-a făcut foamete în latura aceea şi se bucurau bogaţii vânzători de grâu, pentru acea scumpete, căci aveau grâu strâns de mulţi ani şi, deschizându-şi hambarele, au început a-l vinde scump. Atunci era în cetatea Trimitundei un vânzător de grâu, nesăţios de iubirea de argint şi plin de lăcomie. Acela, câştigând cu neguţătoria prin alte părţi mult grâu şi aducându-l cu corabia în cetate, nu voia să-l vândă cu acel preţ, cu care se vindea în cetate, ci l-a pus în hambare, până când se va înmulţi foametea în cetate, pentru ca să-l vândă mai scump şi să câştige avere mai multă. | Continuare »
„Veniţi, că, iată, gata sunt toate“… (Pilda celor poftiţi la cină)
Cina din pilda Evangheliei este Împărăţia lui Dumnezeu, adică mântuirea noastră cea sufletească prin Jertfa Fiului Său, iar „cei chemaţi“ care n-au vrut să meargă la cină sunt creştinii cei cuprinşi de vârtejul treburilor, ispitelor, patimilor şi păcatelor lumii acesteia. Evanghelia aceasta, cu adevărat, este parcă Evanghelia vremurilor şi a oamenilor de azi, pentru că niciodată n-au fost nepăsarea şi negrija de Împărăţia lui Dumnezeu, de cele sufleteşti, aşa de mari ca azi. Care să fie pricina acestui lucru? Unii zic că „au uitat oamenii datoriile ce le au faţă de cele sufleteşti“. Eu zic că-i alta. Iisus a zis odată: „Asemenea este Împărăţia lui Dumnezeu cu o comoară ascunsă într-o ţarină, şi cine o află îşi vinde tot ce are, ca să cumpere ţarina“ (Matei 13, 44). Cei mai mulţi creştini însă n-au aflat comoara sufletească, darul, puterea şi bucuria ce le dau căutarea şi aflarea Împărăţiei lui Dumnezeu şi de aceea nu-şi bat capul cu cele sufleteşti. „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul“, zice Psalmistul, dar puţini au gustat şi au aflat bunătatea sufletească ce este în „Cina Domnului“. Cine a aflat o dată darul, puterea şi bucuria ce o dă „Cina Domnului“ (Sf. Cuminecătură), Jertfa Mântuitorului, aceluia nu-i mai trebuie nici o predică despre „datoriile“ ce le are faţă de suflet. „Toate le socotesc gunoaie, ca să-L dobândesc pe Hristos“, zicea Apostolul Pavel (Filipeni 3, 8). Acesta este credeul celui care a aflat comoara Împărăţiei lui Dumnezeu.
Cititorule! Nu cumva să crezi că Evanghelia te-ar mustra, pentru că îţi ai ţarina ta şi boii tăi şi lucrurile tale. Grija sufletului o laşi în urma tuturor afacerilor şi intereselor tale. Pentru asta te mustră Evanghelia. | Continuare »
![[Respingători ai chemării lui Dumnezeu]](http://comorinemuritoare.ro/bLOGOS/wp-content/uploads/2012/12/Pilda-celor-poftiti-la-cina-2.jpg)
Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Vălani – 4 iulie 1976
În Sfânta Evanghelie sunt multe locuri în care se vorbeşte despre nunţi. În Matei, capitolul 22, Mântuitorul spune pilda cu cei chemaţi la nuntă. Acolo, un tată vrednic a pregătit o nuntă mare fiului său. Şi a făcut un cort mare, mare şi i a chemat pe toţi cei care erau invitaţi, să vină la petrecerea aceasta. „Veniţi, a zis el; toate sunt gata!”
Şi a trimis pretutindeni chemători minunaţi, crainici, să-i cheme pe toţi, pe toţi. În primul rând, a trimis la cei mai apropiaţi. Dar au fost trei categorii de oameni care au refuzat chemarea la nuntă.
I – Unul a spus: „Mi-am cumpărat o pereche de boi şi trebuie să-i încerc. Iartă-mă, nu pot veni…”
II – Altul a spus: „Mi-am sădit o vie, iartă-mă, nu pot veni…”
III – Altul a spus: „Mi-am luat nevastă. Iartă-mă, te rog, nu pot să vin”.
Aceştia trei… aceste trei feluri de respingători ai chemării lui Dumnezeu erau trei categorii de oameni care, din trei motive, au refuzat să vină la nunta Mirelui Sfânt.
Era vorba despre unul care cumpăra…
Era vorba despre unul care îşi sădise o vie…
Era vorba despre altul, care se căsătorise…
Iată deci trei categorii de oameni şi trei motive: comerţul, producţia, distracţia.
Sau: boii, via, nevasta.
Aceste trei motive, aceste trei piedici l-au oprit pe om să asculte chemarea lui Dumnezeu. | Continuare »
Traian Dorz – Hristos – Puterea Aostoliei
Meditaţii la Apostolul din Duminica a 28-a după Rusalii
El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui (Coloseni 1, 13).
Ce grozavă era puterea întunericului de sub care ne-a izbăvit şi ne-a dezrobit Hristos, Domnul nostru! Cu ce tiranice lanţuri ne legase ea inima noastră de poftele rele, mintea noastră de închipuirile şi ideile blestemate, picioarele noastre de căile pierzătoare, mâinile noastre de faptele nelegiuite şi toată fiinţa noastră de temeliile iadului, spre a nu le mai putea dezrobi niciodată.
Atunci, când eram în această nenorocită stare, nu vedeam pierzarea în care eram, fiindcă şi ochii noştri erau legaţi şi inima legată ca să nu vedem şi să nu dorim izbăvirea.
Cei mai mulţi dintre noi eram ca dinarul pierdut pe undeva prin gunoaie şi prin întuneric, ca să nu putem nici să strigăm spre a fi0 auziţi.
Ci numai Scumpul nostru Mântuitor Singur a făcut totul pentru noi. El ne-a iubit, El a aprins lumina, El a măturat, El a căutat cu băgare de seamă peste tot, până ce ne-a găsit (cf. Lc 15, 8-10).
O, ce bucurie a fost atunci în mijlocul îngerilor din cer şi a fraţilor de pe pământ, pentru aflarea noastră!
Puterea întunericului rămâne şi mai departe o necontenită ameninţare pentru noi, chiar şi după ce ne-am eliberat din ea. Până ce ne vom elibera şi de firea aceasta pământească, asupra căreia a stăpânit ea. | Continuare »
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu
În calendarul sfinţeniei creştine, la 7 decembrie este pomenită Sfânta Muceniţă Filofteia, ale cărei moaşte se găsesc de şapte veacuri la Curtea de Argeş. După anumite ştiri privitoare la viaţa ei, aflăm că s-a născut pe la începutul veacului al XIII-lea în oraşul Târnovo, care pe atunci era capitala „imperiului româno-bulgar”, întemeiat şi condus o vreme de fraţii Petru şi Asan, români de neam. I s-a dat din botez numele „Filofteia”, care în greceşte înseamnă „iubitoarea de Dumnezeu”, lucru pe care îl va dovedi cu fapta în cursul scurtei sale vieţi pământeşti. Se spune că şi mama viitoarei sfinte era româncă de neam, din sudul Dunării şi o femeie foarte evlavioasă. De la ea a deprins prunca Filofteia dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, faptele de milostenie, rugăciunile şi postul şi alte virtuţi care trebuie să împodobească sufletul unui adevărat creştin. Fiind copilă încă, Dumnezeu a chemat la Sine pe vrednica sa mamă, rămânând astfel orfană. Cu încredere în Dumnezeu, a rămas în casa părintească, respectând toate cele ce învăţase de la mama ei, trăind mai mult pentru Hristos şi pentru cei aflaţi în suferinţă.
Dar după o vreme tatăl ei s-a recăsătorit, luându-şi o femeie cu o viaţă cu totul diferită de cea a primei sale soţii. Era firesc atunci ca această femeie să n-o iubească pe Filofteia, obişnuită cu rugăciunea, cu postul şi cu mila faţă de aproapele. Drept aceea, s-a pornit cu multă ură împotriva acesteia, mai ales când se ducea la biserică sau când se ruga şi făcea fapte de milostenie, în acelaşi timp, căuta să întărâte şi pe tatăl blândei copile împotriva ei. Dar toate vorbele de ocară, bătăile şi muncile la care o punea tatăl şi mai ales mama ei vitregă, n-au putut s-o abată de la virtuţile care îi împodobeau sufletul, mai ales de la faptele milosteniei, în inima ei se întipăriseră cuvintele Mântuitorului: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7), dar mai ales cuvintele pe care le va spune El la dreapta judecată: | Continuare »
Traian DORZ
Astăzi nu mai sunt pe lume fapte mari
ca altădată,
fiindcă nu mai sunt pe lume
suflete de oameni mari,
nici puternice credinţe,
nici simţiri adânc curate…
Creştinismul este încă,
– dar creştini aproape nu-s
şi Credinţa mai există – însă credincioşi,
puţini.
Cele trei nălţimi curate:
Dragostea adevărată,
Bunătatea şi-ndurarea sunt din ce în ce mai rare,
au ajuns necunoscute printre oamenii de astăzi…
Oamenii, lipsiţi de-acestea, profanează tot ce-ating,
ard tot ce privesc
şi uscă tot ce calcă pasul lor.
Oamenii de azi cu ură se apasă unii pe-alţii,
se nenorocesc, făcându-şi unii altora dureri
până când cu neputinţă va fi viaţa pe pământ.
Alungaţi dincoace-n-colo,
ca talazurile mării,
vor dori să moară, însă moartea va fugi de ei. | Continuare »
Omul cel născut de Sus
are ochi cum alţii nu-s
şi-are-un fel ce-n lume nu-i,
căci din Cer e felul lui.
Naşterea din Duhul Sfânt
nu-i ceva de pe pământ,
e ceva din Dumnezeu,
de aceea-i scump şi greu…
Dă-ne, Scump Iisus,
naşterea de Sus,
căci numai prin ea
cerul vom avea…
Scumpă-i, căci e dar ceresc
şi nu-s mulţi cei ce-o primesc,
ci numai acei ce pot
părăsi păcatul tot
şi numai acei ce vin
cu căinţă şi suspin
la Hristos, cu legământ,
şi şi-l ţin pân’ la mormânt…
Grea e – căci se cere preţ
jertfa înfrânatei vieţi,
şi-osteneli, şi suferinţi
cum au dus părinţii sfinţi,
post, şi plâns, şi rugăciuni
cum au dus cei sfinţi şi buni
– dar nimic nu-i scump şi greu
când iubeşti pe Dumnezeu… (Traian DORZ)
1. Zadarnice au fost toate prigoanele împotriva Bisericii şi a Bibliei,
toate rugurile şi toate torturile,
toate interzicerile şi urmăririle,
toate combaterile şi diversiunile organizate împotriva învăţăturii şi a Numelui lui Iisus Hristos.
După fiecare val al acestora, puterea înnoitoare şi vie a lui Dumnezeu a făcut ca Adevărul şi Credinţa Lui să iasă mai puternice şi mai curate din ele.
El Însuşi, Care locuieşte în Ceruri, are grijă de aceasta.
Şi El va veghea totdeauna cu grijă asupra Bisericii şi a Bibliei Sale
şi asupra tuturor vrăjmaşilor acestora.
2. Dumnezeu vede bine tot ce se organizează în contra Lui şi a alor Lui.
Ştie bine de toate consfătuirile vrăjmaşe şi de toate hotărârile puse la cale în aceste consfătuiri.
El îngăduie ca multe din aceste hotărâri să ajungă la o parte din realizare,
– dar numai atâta cât este în folosul duhovnicesc şi veşnic al credincioşilor Săi sau al Lucrării Sale,
ca să se împlinească tot ce a fost spus mai dinainte de preştiinţa lui Dumnezeu.
3. Niciodată Dumnezeu nu va îngădui ca vrăjmaşul să-şi realizeze nimic mai mult din planurile lui, peste marginea rânduită de El.
Îndată ce vrăjmaşul a ajuns această limită, Dumnezeu, cu uşurinţă, va spulbera tot ce s-a uneltit împotriva Lui.
Iar rezultatul va fi tocmai contrariul celor plănuite de cel rău,
căci una din pedepsele date diavolului este tocmai aceea de a vedea renăscând tot mai frumos ceea ce el credea că a nimicit.
Şi înălţându-se mereu şi mai puternic ceea ce el luptase să dărâme. | Continuare »
Traian DORZ
Doresc să-Ţi fiu, Iisuse, ostaş adevărat
cu toată armătura cerească îmbrăcat!
Mijlocul cu-Adevărul doresc să-l am încins,
de nici o rătăcire să nu mai pot fi-nvins.
Cu platoşa Dreptăţii s-am pieptul apărat
să nu-mi pătrundă-n suflet nimica necurat.
Cu râvna Veştii Bune picioarele să-ncalţ,
s-alerg în slujba sfântă un steag mai sfânt să-nalţ.
Iar peste toate, scutul credinţei să-l încing,
săgeţile-arzătoare a răului să sting.
Sub coiful Mântuirii să-mi fie capul meu,
ca mintea sănătoasă s-o pot avea mereu.
Ca sabia cea tare a Duhului Preasfânt
în gura mea să fie al Domnului Cuvânt.
– Aşa fiind, Iisuse, ne-nvins de-orice vrăjmaş,
Ţi-aş fi cu vrednicie adevărat ostaş!
(Pe aceeaşi temă: Armele unui ostaş din Oastea Domnului)
1. O, ce privelişte tristă este un suflet care, în loc să stea drept şi să meargă frumos, stă gârbov şi merge încovoiat sub povara unui păcat ascuns sau a mai multora, – în timp ce Domnul şi fraţii se tot luptă să l îndrepte. Şi numai el nu şi dă seama de marea nenorocire în care se află.
2. Ce jalnică este starea când şi mai multe suflete ale aceleaşi familii au ajuns astfel – şi orice nădejde de vindecare pare pierdută pentru ei! Dar după ani de încercări şi după ce toţi au pierdut nădejdea de a i mai îndrepta, – totuşi o singură scăpare încă mai poate fi: minunea lucrării lui Hristos. Deci să nu i părăsim de tot niciodată pe cei ajunşi astfel. Ci să strigăm către Domnul cu atât mai mult cu cât starea lor e mai grea. Boala învechită însă se vindecă cu atât mai greu, cu cât însuşi bolnavul doreşte tot mai puţin vindecarea sa.
3. Toate dorinţele şi gândurile noastre bune nu se pot înfăptui niciodată fără Jertfa cea Scumpă a Mântuitorului nostru Preaiubit. Dar nici fără partea de suferinţă care ni se cere şi nouă înşine, împreună cu suferinţa lui Hristos, pentru realizarea scopului mântuitor la care lucrăm (Col 1, 24). | Continuare »
Sfântul Luca al Crimeei, Predici, Editura Sophia
Aţi ascultat astăzi pericopa evanghelică despre tânărul bogat, care n-a dorit să îşi împartă averea pentru a moşteni Împărăţia cerurilor. Atunci Domnul a spus că este mai greu pentru un bogat să intre în Împărăţia cerurilor decât o cămilă prin urechile acului. Parcă nu mai este oportun să vorbim despre avere, fiindcă în ţara noastră nu mai sunt bogaţi, ci toţi sunt egali. Totuşi cred că, ascultând cuvântul meu, veţi vedea că întotdeauna şi în toate timpurile este momentul să vorbim despre bogăţie. Înainte să vă tâlcuiesc cuvintele lui Hristos adresate tânărului bogat, fiţi atenţi la ceea ce a scris Sfântul Apostol Iacov despre cei bogaţi: “Ascultaţi acum voi bogaţilor: plângeţi şi vă tânguiţi de necazurile ce vor să vină asupra voastră. Bogăţia voastră a putrezit şi hainele voastre le-au mâncat moliile. Aurul vostru şi argintul au ruginit, şi rugina lor va fi mărturie împotriva voastră, şi trupurile voastre ca focul le va mânca: aţi strâns comori în vremea din urmă. Iată, plata pe care voi aţi oprit-o, lucrătorilor ce v-au secerat ţarinile strigă, şi strigătele secerătorilor au ajuns la urechile Domnului Savaot. V-aţi desfătat pe pământ şi v-aţi dezmierdat; v-aţi îmbuibat inimile în ziua înjunghierii. L-aţi osândit pe cel drept şi L-aţi omorât; El nu va ţine piept“. (Iacov 5, 1-6) | Continuare »
Site Creștin Ortodox cu specific al Oastei Domnului
