Învierea fiicei lui Iair

Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici (la duminica a 24-a după Rusalii)

Când raza de soare atinge piatra, piatra începe să strălucească. Când flacăra atinge o candelă stinsă, candela începe să ardă. Când magnetul atinge fierul, fierul se magnetizează. Când o sârmă electrică atinge alta sârmă, se electrizează amândouă.
Toate aceste fenomene fizice sunt o icoană, sau o pildă a fenomenelor duhovniceşti. Tot ce se întâmplă în afară este doar o imagine a ceea ce se petrece înlăuntru. Toată natura este un vis faţă de conştiinţa lăuntrică, şi ca un basm faţă de înţelegerea sufleteasca. Sufletul e conştiinţa trupului, iar conştiinţa sufletului e Dumnezeu. Când Dumnezeu se atinge de suflet, sufletul primeşte viaţă si vedere. La fel se întâmplă cu trupul când e atins de suflet. De la suflet primeşte trupul lumină, căldură, magnetism şi electricitate, vedere si auzire şi mişcare. Iar când sufletul se desparte de trup, toate acestea se pierd.

Sufletul primeşte de la Dumnezeu o lumină aparte, căldură, magnetism si electricitate, vedere si auzire şi mişcare, şi toate acestea sunt pierdute când sufletul se desparte de Dumnezeu. Un trup mort este întruchiparea unui suflet mort, a unui suflet despărţit de Dumnezeu. | Continuare »

„Toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Mc 9, 23)

Ioan MARINI, «Ecoul» nr. 6, din 8 iulie 1937, pg. 5

Iată un cuvânt nespus de însemnat, spus de Mântuitorul pentru noi: „Toate sunt cu putinţă celui ce crede”… Cine poate cunoaşte şi măsura marginile acestui cuvânt? El e nemărginit. Este o făgăduinţă care trebuie să ne apropie mai mult de adâncimile bunătăţii şi bogăţiei lui Dumnezeu. Căci acest cuvânt arată desluşit că, din partea lui Dumnezeu, izvorul tuturor darurilor şi binecuvântărilor este deschis.
Întrebarea este: folosim noi aceste daruri? Pot ele curge neîmpiedicat în inimile noastre, sau sunt oprite de stăvilarul necredinţei?…
De ce oare suntem atât de săraci, când avem un Tată atât de bogat?
De ce suntem aşa de slabi, când avem un Dumnezeu atât de puternic? (Isaia 9, 6).
De ce arătăm atât de trişti, când ne este dată bucuria Lui pe totdeauna? (Mt 5, 12; Rom 12, 12).
De ce suntem atât de nemângâiaţi, când „Dumnezeul oricărei mângâieri” este Dumnezeul nostru? (II Cor 1, 3).
De ce suntem cu atât de puţină îndrăzneală, când El spune: „Eu sunt cu voi” (Mt 28, 28). „Nu vă temeţi!… Îndrăzniţi!” (In 16, 33).
De ce atâta frică, când El spune: „Nu te teme, Eu sunt cu tine… Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare!”?… (Isaia 41, 10). | Continuare »

cop_Traim-vremuri-biblice

Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 43 / 20 oct. 1929, p. 4

Acum duminică avem la rând pilda cu Lazăr cel sărac care cerşea la uşa bogatului pe care până şi câinii îl întreceau în milostenie. Dar moartea a schimbat situaţia: pe Lazăr l-a ridicat din gunoi în „sânul lui Avraam”, iar pe bogatul l-a aruncat în focul iadului. (Citiţi pe larg această evanghelie la Luca 17, 19-31)
E foarte cunoscută această evanghelie, dar înţelesul ei nu este acela că toţi bogaţii ar trece în iad şi toţi săracii în rai. Sunt şi dintre săraci atâţia şi atâţia beţivani şi păcătoşi care vor înfunda iadul – precum şi dintre bogaţii cei milostivi şi credincioşi, atâţia şi atâţia vor dobândi raiul.
Evanghelia vrea să ne spună încă o dată, cu apăs, că averea şi bogăţia se pot face o primejdie pentru mântuirea sufletului. Această primejdie vine în trei feluri:

Bogatul-nemilostiv-și-săracul-Lazăr_17_03Pe unii avuţia îi trage în spinii grijilor şi alergărilor trecătoare (Lc 18, 20), pe alţii îi bagă în boala zgârceniei şi, iarăşi, pe alţii, ca pe bogatul din evanghelia de mai sus, îi aruncă şi îi îneacă în valurile desfătărilor, beţiilor şi plăcerilor.
Averea şi avuţia în sine nu e rea. Nu averea l-a trecut pe bogatul din evanghelie în iad, ci împietrirea inimii sale faţă de strigătul săracilor, iar aceasta era rodul necredinţei. Bogatul îşi făcuse un idol din averea şi banii lui. Dumnezeul lui era pântecele şi plăcerile. | Continuare »

Bogăţie

Bogăţie

Traian DORZ, din vol. LA GOLGOTA

Bogăţie,
lanţ al morţii ce tragi sufletu-n pierzare,
cu pământul sau cu banii,
sau cu slava-nşelătoare,
tu desparţi pe veci de Domnul
mii de suflete-nşelate
care-ţi strâng mereu gunoiul,
îngropându-se-n păcate!

Bogăţie,
vis de-o clipă, a pieirii neagră şoaptă,
somn vrăjmaş din care moartea
şi sicriul mai deşteaptă,
câte suflete-amăgite ai pierdut tu pe vecie,
fum şi şarpe, şi-amăgire,
demon groaznic – bogăţie!

Omule ce-n lumea asta încă stăpâneşti avere,
nu uita,
prin ea-ţi strângi astăzi fericire sau durere!
De-o păstrezi zgârcit şi lacom,
ai s-o pierzi pe veşnicie,
dar de-ajuţi cu ea pe alţii,
vei găsi-o-n bucurie!

Zis-a Domnul pilda aceasta: „Unui om bogat i-a rodit ţarina. Şi cugeta întru sine, zicând: «Ce voi face, că nu am unde aduna rodurile mele?». Şi a zis: «Aceasta voi face: strica-voi jitniţele (ham­barele) mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo toate roadele mele şi bunătăţile mele. Şi voi zice sufleului meu: Suflete, ai multe bunătăţi, strânse spre mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te». Iar Dumnezeu i-a zis lui: «Nebune, întru această noapte sufletul tău vor să-l ceară de la tine; dar cele ce ai gătit ale cui vor fi?». Aşa este cel ce strânge luişi comoară, iar nu în Dum­nezeu se îmbogăţeşte”. (Lc 12, 16-21)

Pilda-bogatului-nesabuit_17_03Minunată pildă! Parcă nici o tâlcuire nu mai trebuie la ea. O putem vedea şi în zilele noastre. E plină lumea de astfel de pilde. E plină lumea de oameni care trăiesc şi mor în chipul bogatului din evanghelie. Să cercetăm puţin această pildă.
Voi spune îndată, la început, că nu averea şi strângerea averii l-a pierdut pe bogatul din Evanghelie. Averea şi strângerea ei nu este un păcat. Ea ne-a fost lăsată odată cu testamentul ce i s-a dat lui Adam în grădina Edenului: „În sudoarea feţei tale îţi vei câştiga pâinea” şi cele de lipsă traiului. Păcatul se iveşte însă atunci când averea se face scopul vieţii noastre; când trăim numai ca să strângem averi. Noi nu trăim ca să strângem averi trecătoare. „Viaţa cuiva nu stă din prisosurile avuţiei”, zicea Iisus (Lc 12, 11). Averea e numai ui scop trecător, de lipsă pentru traiul nostru cel trecător. | Continuare »

VIAŢA SF. DUMITRU IZVORÂTORUL DE MIR

sveti_dimitrija Sfântul Mare Mucenic Dimitrie a trăit pe vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian Galeriu (284-311) şi era fiul voievodului cetăţii Tesalonicului, botezat în taină de părinţii săi, de frica cruntelor prigoane împotriva creştinilor. Şi îl învăţau părinţii în cămara cea ascunsă a palatului lor toate tainele sfintei credinţe, luminându-i cunoştinţa despre Domnul nostru Iisus Hristos, precum şi milostenia cea către săraci, săvârşind, adică, faceri de bine, celor ce trebuiau. Şi aşa, Dimitrie a cunoscut adevărul din cuvintele părinţilor săi, dar, mai ales, a început a lucra într-însul darul lui Dumnezeu. Şi tânărul creştea cu anii şi cu înţelepciunea, urcând ca pe o scară, din putere în putere. Şi, ajungând la vârsta cea mai desăvârşită, părinţii lui s-au dus din vremelnică viaţa, lăsând pe tânărul Dimitrie moştenitor nu numai al multor averi, ci şi al bunului lor nume.
Deci, Maximian împăratul, auzind de moartea voievodului Tesalonicului, a chemat la dânsul pe fiul acestuia şi, cunoscându-i înţelepciunea, l-a făcut voievod în locul tatălui său. Şi a fost primit Sfântul cu mare cinste de cetăţeni, iar el cârmuia cu multă vrednicie poporul, propovăduind pe faţă dreapta credinţă şi aducând pe mulţi la Hristos.
Deci, nu după multă vreme, a cunoscut împăratul ca voievodul Dimitrie este creştin şi s-a mâniat foarte. Drept aceea, întorcându-se biruitor dintr-un război cu sciţii, Maximian a poruncit să se facă praznice în fiecare cetate, în cinstea zeilor şi a venit împăratul şi la Tesalonic. Şi Dimitrie, fiind întrebat de sunt adevărate cele auzite despre dânsul, a răspuns cu îndrăzneală, mărturisind că este creştin şi a defăimat închinarea păgânească. Şi îndată, împăratul a poruncit să-l închidă în temniţă, până la încheierea jocurilor în cinstea venirii sale. | Continuare »

Condacul 1
Învăţătorului dreptslăvitoarei credinţe celei întru Hristos, surpătorului şi ruşinătorului păgânătăţii, Izvorâtorului de mir, Marelui Mucenic Dimitrie, ostaşul cel adevărat al lui Hristos, care s-a arătat Bisericii ca un soare şi mare apărător credincioşilor, toţi acum cântări de mulţumire şi laude din suflet cu dorire aducându-i să-i cântăm: bucură-te, Izvorâtorule de mir, Mare Mucenice Dimitrie!

Icosul 1
Credinţa adevărată învăţând-o, Mucenice Dimitrie, de la părinţii tăi, ai vieţuit pe pământ prin darul lui Dumnezeu ca un înger, luminat mărturisind şi învăţând pe toţi apoi cu milostenii, cu neîncetate rugăciuni şi cu chinuri. Pentru care noi aducem ţie aceste cântări de laudă:
Bucură-te, că tu ca un înger pe pământ ai vieţuit;
Bucură-te, că luminat pe Hristos ai mărturisit;
Bucură-te, că din părinţi binecredincioşi ai răsărit;
Bucură-te, că dreapta credinţă până la sfârşit o ai păzit;
Bucură-te, că prin postire şi rugăciuni necontenite, îngerilor te-ai asemănat;
Bucură-te, că prin faceri de bine şi lacrimi, pe demoni i-ai înfricoşat;
Bucură-te, nemuritoare odraslă a cetăţii Tesalonicului;
Bucură-te, reazem neclintit al Iliricului;
Bucură-te, săditorule al creştinătăţii;
Bucură-te, dezrădăcinătorule al păgânătăţii;
Bucură-te, că întru primejdii lumii eşti mare apărător;
Bucură-te, că celor ce cu credinţă năzuiesc la tine le eşti gata folositor;
Bucură-te, Izvorâtorule de mir, Mare Mucenice Dimitrie! | Continuare »

Vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de la Săucani – octombrie 1981

demonizatii din gadaraÎn numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Despre Sfânta Evanghelie de astăzi s-a amintit mereu şi e bine să ne amintim totdeauna despre Cuvântul Domnului şi despre faptele Domnului nostru Iisus Hristos, pentru că tot ce s-a scris acolo pe paginile Sfântului Cuvânt ne priveşte pe fiecare dintre noi şi este istoria fiecăruia dintre noi.
Începutul Evangheliei de astăzi nu-i în Luca la versetul 26 din capitolul 8, ci-i la versetul 22, unde se spune că Mântuitorul i-a silit pe ucenicii Săi să se suie în corabie şi să treacă marea de partea cealaltă… Acolo unde îi aştepta un bolnav.
Cât de mare este dragostea lui Dumnezeu faţă de toţi cei care suferă! Nimeni nu se mai gândea şi la acest nenorocit de la care toţi se întorceau cu groază şi pe care toţi îl uitaseră, părăsindu-l pentru totdeauna. Nici o speranţă nu mai era pentru el. Toţi îşi întorceau feţele cu groază şi se depărtau de la acest om, de acest suflet nenorocit.
Numai Domnul se gândea la el. Domnul nu-l uitase. Din dragoste pentru el, a părăsit ţărmul şi ucenicii, şi prietenii, şi pe toţi cei care Îl înconjuraseră cu dragoste şi a înfruntat furtuna şi valurile apelor, şi primejdia morţii… ca să treacă dincolo, pe ţărmul gadarenilor, unde aştepta acest nenorocit care dorea şi care suspina, şi care suferea aşteptând mântuirea Lui.
Dragii mei fraţi şi surori! În istoria acestui om nenorocit eram fiecare dintre noi. Şi noi am fost robii atâtor duhuri străine şi depărtate de Dumnezeu, şi potrivnice lui Dumnezeu. Şi atâtea fapte rele câte făcea acel nenorocit suflet am făcut mulţi dintre noi, câtă vreme eram stăpâniţi de toate valurile şi ispitele, şi patimile, şi duhurile potrivnice Voii lui Dumnezeu. Atât de mulţi dintre noi îşi pot aminti despre anii vieţii lor cei atât de străini şi depărtaţi, în câte lucruri şi locuri nefericite i-a dus păcatul şi câte fapte urâte şi nevrednice sau vrednice de pierzare i-a făcut duhul străin care-i stăpânea să facă – toate împotriva Voii lui Dumnezeu. | Continuare »

NE POATE SILI SATANA SĂ PĂCĂTUIM?

Învăţătura evangheliei de duminică este aceasta:
Biserica noastră învaţă că demoni (diavoli) sunt şi azi şi ei caută neîncetat să-i tragă pe oameni în ispită şi să-i amăgească spre lucruri rele. „Fiţi deştepţi şi privegheaţi – zice apostolul Petru – pentru că potrivnicul vostru, diavolul, umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită” (I Ptr 5, 8). Dar acest diavol n-are putere să-l silească pe om la păcat. Dumnezeu i-a dat omului voinţă şi înţelegere şi aşa omul păcătuieşte şi se apropie de satana cu voia lui. Ochii, spre pildă, i s-au dat omului să vadă înţeleapta orânduire a lui Dumnezeu şi, văzându-o, să-L preamărească. Dar de multe ori oamenii îşi lasă ochii să se facă slugile diavolului. Limba i s-a dat omului ca să-L laude pe Dumnezeu, dar mulţi, de multe ori, prin sudalme, înjurături şi minciuni, o fac slujnica diavolului.
Mâinile i s-au dat omului să lucreze cu ele şi să le împreuneze în semn de rugăciune, dar, de câte ori omul le întinde cu lăcomie să răpească, să fure şi să lovească, le pune în slujba satanei. | Continuare »

vindecarea indracitului din GadaraCâţi ne-am atins de Domnul
şi El ne-a vindecat
datori suntem să spunem
aceasta ne-ncetat!

Să spunem, să spunem mereu
ce mult ne-a făcut Dumnezeu,
să spunem mereu, da, mereu şi mereu,
noi şi voi – tu şi eu,
cât de mult, cât de mult
ne-a iubit Dumnezeu!

Toţi câţi zăceam în moarte
şi El ne-a înviat
datori suntem să spunem
aceasta ne-ncetat.

Toţi cei ce-am fost în lanţuri
şi El ne-a liberat
datori suntem să spunem
aceasta ne-ncetat.

Toţi cei ce-am fost robi lumii,
iar El ne-a înfiat
datori suntem să spunem
aceasta ne-ncetat.

Recunoştinţa noastră
să strige-n lung şi-n lat,
cu slava Lui să umplem
pământul ne-ncetat!

Traian Dorz, Cântarea Învierii

Traian DORZ

Daţi drumul celor prinşi, că nu-i
mai mare har pe lume
ca libertatea orişicui
în Sfântul Crucii Nume!

Desfaceţi pe cei prinşi în laţ
de pofte blestemate,
că-i vai de cei ce mor lăsaţi
în veşnice păcate!

Deschideţi uşile spre Har
la toţi cei robi uitării,
că nu-i în veci mai mare dar
ca clipa liberării.

Desfaceţi lanţuri şi cătuşi,
zăvoare şi lăcate,
toţi cei robiţi să fie-aduşi
la Sfânta Libertate,

La Libertatea ce Hristos,
El singur o aduce,
când liberatul păcătos
devine sfânt prin Cruce.

Iar voi, toţi cei ce preamăriţi
Suprema Libertate,
rămâneţi robi pe veci sfinţiţi
ai Dragostei curate!

Meditaţii la Adostolul din duminica a XXIII-a după RusaliiTDorz1
Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Deşi lucrarea harului dumnezeiesc în viaţa fiecăruia dintre noi este personală, individuală, totuşi El a făcut ca taina aceasta minunată să ne unească într-un singur Trup al Său, pe noi, toţi copiii lui Dumnezeu cei risipiţi (In 11, 52).
Într-un singur Staul, pe noi, toate oile Sale cele risipite (In 10, 16).
Într-o singură Unitate, pe noi toţi, părticelele Lui cele atât de împrăştiate (Efes 2, 14-16).

Porunca unităţii noastre este atât de sfântă şi atât de însemnată încât nu numai că toate făgăduinţele mântuitoare şi fericite pentru ai Săi Domnul Iisus le-a făcut numai unităţii lor, ci şi toate judecăţile şi pedepsele le-a rostit împotriva celor ce vor face dezbinarea unităţii dintre ei.
Începând din clipa când Iisus a spus ucenicilor Săi că oriunde doi sau trei dintre ei vor fi împreună El va fi în mijlocul lor, şi până în seara despărţirii de ei, la Cina cea de Taină, apoi la înălţarea Sa la Cer, El le-a poruncit şi le-a cerut mereu unitatea alor Săi.
Fiecare ucenic al Său, fiind numai un mădular, ei numai împreună vor alcătui Trupul Său cel Tainic.
Numai împreună au primit revărsarea Duhului Sfânt.
Numai împreună au primit binecuvântarea Tatălui, chemarea Fiului şi harul Duhului Sfânt.
Şi noi numai împreună am fost înviaţi în Hristos şi numai împreună suntem rânduiţi să şedem în locurile cereşti în Hristos Iisus. Numai împreună aici şi în veşnicie.

Iată deci cât de însemnată este părtăşia noastră cu fraţii şi cât de însemnat este ca noi să ne ştim bine locul şi slujba noastră în mijlocul familiei duhovniceşti unde am fost născuţi prin Cuvântul şi Duhul Sfânt de către părinţii noştri duhovniceşti din familia aceasta.
Oricine nu este născut în familia noastră, din părinţii noştri ,este un străin în casa noastră.
Oricine nu-şi are şi nu-şi ştie familia sa duhovnicească, acela este un fără familie, un fără ţară, un fără loc. Acela va fi al nimănui şi nu va fi de nicăieri. | Continuare »

Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de la Săucani – 1981

„Îndrăzniţi, Eu am biruit” (In 16, 33).
Viaţa noastră pe pământ este o luptă neîntreruptă; avem de luptat cu un vrăjmaş neînduplecat. Bătrânul şarpe în Eden a început lupta cu cei doi oameni, făpturile minunate ale lui Dumnezeu, pe care le făcuse mai presus de toate făpturile şi care purtau chipul şi asemănarea Lui. De aceea şarpele, ca să strice planul şi bucuria lui Dumnezeu, a şi început îndată lupta cu aceste făpturi minunate, ca să-L întristeze pe Dumnezeu şi să-l nefericească pe bietul om. Şi primul atac l-a făcut cu Eva, făptura mai slabă; punând întâi îndoiala: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat?”. Şi după aceea minciuna: „Nu veţi muri!”. Şi pe urmă mândria: „Veţi fi ca Dumnezeu!”. Şi în felul acesta, biata făptură a fost biruită de şarpe. Iadul râde, cerul se înfioară! O, sărmană Evă, de ce nu l-ai întrebat pe soţul tău când şoapta străină ţi-a dat bineţe? O, unde erai tu? De ce erai singură în primejdia acestei lupte cu şarpele ispititor? Eva – singură.
O, fraţii mei tineri! Dumnezeu v-a dat o soţie care să fie cu voi, să vă însoţească întotdeauna. Nu le lăsaţi singure niciodată, căci şarpele pândeşte momentul să afle soţia singură şi să încaiere lupta cu ea, s-o biruie. Şi câte Eve n-au căzut de-atunci în laţul întins de şarpe în momentul când au fost singure… | Continuare »

CEVA DESPRE CEI TREI MORŢI PE CARE I-A ÎNVIAT IISUS MÂNTUITORUL

Despre trei morţi ne spune Evanghelia că i-a înviat Iisus Mântuitorul: fiica lui Iair, tânărul din Nain şi Lazăr. Între aceşti trei morţi este o deosebire: fiica lui Iair abia numai „adormise”; tânărul din Nain mergea deja spre cimitir, iar Lazăr începuse a „mirosi”. Erau trei diferite stări de moarte.
Aşa stau şi oamenii faţă de boala şi moartea cea sufletească. Unii au adormit numai în răutăţi, alţii merg spre cimitir, alţii au murit de mult. Sunt diferite stări de boală şi moarte sufletească, dar toate sunt pe o formă de rele şi primejdioase.
Vai, ce lucru grozav este boala şi moartea cea sufletească! Şi, vai, cum nu-şi dau seama oamenii de acest lucru! E plină lumea de „morţi” care trăiesc (Apoc 3, 1). Noi oamenii de azi suntem exact în istoria Egiptului, când în fiecare casă era câte un mort – cu deosebirea că atunci în fiecare casă era câte un mort, dar azi sunt câte 4, 5… Şi cu deosebirea că pe morţii de atunci îi plângea lumea, dar pe cei de azi nu-i plânge nimeni (nici măcar părinţii).

Dovedeşte-mi că eşti „viu”
Ce lucru grozav este un om ce a murit în păcate şi fărădelegi, ajungând un mort ce trăieşte! Şi, vai, ce lucru şi mai grozav este când cineva se crede viu, dar el este mort cu sufletul! Acestora le punem în faţă cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur:
„Când un suflet nu are în sine nimic sănătos, chiar de s-ar părea că trăieşte, totuşi el a murit. | Continuare »

IISUS HRISTOS, IZVORUL VIEŢII ADEVĂRATE ŞI VEŞNICE

Sfântul Nicolae Velimirovici, predică la Duminica a XX-a după Rusalii – Învierea fiului văduvei din Nain

Pe Tine, Izvorul vieţii celei adevărate, Te-am părăsit, şi ne adăpăm din stricăciune şi deşertăciune. Înviază sufletele noastre amorţite de păcat şi de răutate, Doamne, precum ai înviat pe tânărul văduvei!

„Mulţi şi-au dat singuri numele de „Salvator al omenirii“, dar cine dintre aceştia ar fi putut măcar să viseze că ar putea scăpa omenirea de moarte? Mulţi învingători au fost, în istorie, dar câţi dintre ei au biruit moartea? Mulţi regi de pe pământ şi-au numărat cu milioanele supuşii, dar între ei cine şi-a numărat drept supuşi ai săi şi viii, şi morţii?

Nimeni în afară de Unul singur, Domnul nostru Iisus Hristos, cu care nimeni nu se poate asemăna. El nu este numai Omul Nou, El este Lumea Noua şi Ziditorul ei. El a arăt câmpia celor vii şi câmpia celor morţi şi în amândouă a semănat sămânţa vieţii. Morţii sunt pentru El ca şi cei vii, viii ca şi cei morţi. Moartea nu este oprelişte pentru împărăţia Sa. A călcat-o în picioare şi a deschis împărăţia înapoi în timp de la Adam şi Eva şi înainte peste veac până la ultimul om ce va fi trăitor pe pământ. El S-a uitat şi a văzul că viaţa nu se sfârşeşte odată cu moartea trupului, dar îi poate ajunge pe unii mai înainte de moartea trupească.
Pe mulţi îi vedem vii în mormânt, şi pe mulţi morţi în trupuri vii. Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă (Matei 10, 28), a spus El apostolilor. Moartea trupului nu aduce, aşadar, cu sine moartea sufletului; moartea sufletului o pricinuieşte numai păcatul de moarte… | Continuare »

O, NU EXISTĂ MOARTE

O, nu există moarte, priviţi la tot ce-i sus
sau tot ce-i jos şi încă la tot ce parcă nu e,
alt răsărit urmează la orişice apus,
din orişice cădere, e altceva ce suie.

O, nu există moarte, nici morţii n-au murit,
sunt lângă noi, alături, doar dup-un văl subţire
şi-n orice clipă vălul ni-e tot mai desluşit,
şi-n orice-apropiere tot mai împărtăşire.

O, nu există moarte, ce pare că-i nimic
e numai golul nostru de dincoace de vamă,
nu spuneţi că e moarte, toţi morţii vă dezic,
e numai altă viaţă ce după ea ne cheamă.

O, nu există moarte, ce pare e un prag
şi-o punte ce uneşte viaţa, n-o desparte,
dar Dincolo sunt ceruri şi drumuri ce se-atrag
spre capătul ce veşnic şi veşnic li-e departe.

Traian Dorz, Cântările din urmă

CEI MORŢI VOR AUZI

Traian Dorz, din HRISTOS – BINEFĂCĂTORUL NOSTRU

„Adevărat, adevărat vă spun că vine ceasul, şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce-l vor asculta vor învia.“ (Ioan 5, 25)

Ceasul venirii lui Hristos pe pământ era ceasul când cei morţi în păcate auzeau glasul lui Dumnezeu.
Răsuna, în sfârşit, Cuvântul lui Dumnezeu, iar cei care zăceau în întuneric şi în umbra morţii vedeau lumina şi simţeau viaţa (Isaia 9, 2; Mat. 4, 16)
Cei care erau morţi în păcatele lor auzeau Cuvântul şi Vestea cea Bună a iertării (Efes. 2, 1; Col. 2, 13).
Auzeau Evanghelia mântuirii lor.
Cei care erau fără Hristos, fără drept de moştenire în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără Dumnezeu şi fără nădejde pe lume (Efes. 2, 11-12),
auzeau despre neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Iisus Hristos, pentru toţi cei care cred în El, fără nici o deosebire (Rom. 3, 22)
Auzeau despre Harul lui Dumnezeu care a fost arătat şi care aduce acum mântuire pentru toţi oamenii (Tit 2, 11).
Venise ceasul ca toţi cei morţi în uitare, morţi în păcate, morţi în deznădejde, în necredinţă şi în rătăcire, să audă…
Să audă şi să aleagă. Hristos era Timpul, Hristos era Cuvântul.

Vine un ceas când orice mort aude.
Când fiecărui mort i se strigă.
Când fiecărui suflet păcătos, personal, i se adresează Hristos, îl strigă Hristos, îl cheamă Hristos.
Tu ai fost mort, dar şi ceasul tău a sosit (Col. 2, 13). | Continuare »

Ce zi a fost aceea!

Ce zi a fost aceea,
ce taină şi răscruce,
când Ţi-am simţit puternic
a dragostei porunci,
când viaţa mea o altă
cărare-avea s-apuce,
– ce rază strălucită
m-a străbătut atunci!

Slăvit să fii, slăvit,
Tu, Cel care-ai venit
şi minunat m-ai izbăvit
– Iisuse Preaiubit!

Fiinţa mea-ngheţată
şi frântă, şi zdrobită,
fiinţa mea călcată
atât de nemilos
mi-a înviat, Iisuse,
atunci într-o clipită
cum ar pătrunde-o-ntreagă
un fulger luminos!

Ce-a fost atunci, – nici astăzi
eu nu pot înţelege,
c-a fost o Înviere,
un Praznic, un Mister,
de-atunci a mea viaţă
în două părţi s-alege
– că-n iad eram ’nainte,
iar astăzi sunt ca-n cer!

Traian DORZ

TOT CE-AI SEMĂNAT

Traian DORZ

Tot ce-ai semănat plângând
încolţi-va luminând,
tot ce-n lacrimi ai udat
răsări-va minunat
şi va creşte rod plăcut,
precum te-ai rugat şi-ai vrut;
– ce-i cu lacrimă udat
e-n veci binecuvântat.

Tot ce-ai răsădit uşor
va fi pleavă fără spor,
tot ce nu-i udat cu plâns
se usucă-n câmp nestrâns
şi se pierde-n sus şi-n jos,
fără urmă şi folos;
– tot ce nu-i cu jertfă dat
nu-i nici binecuvântat.

Tot ce e muncit cu-amar
creşte grâu şi vin, şi har,
tot ce e păstrat cu greu
va rodi lui Dumnezeu
şi va fi cules în cânt,
pentru preţul cel mai sfânt;
– ce-i cu Domnul adunat
e-n veci binecuvântat.

Semănaţi Cuvântul Sfânt
şi pe ploaie, şi pe vânt,
şi pe nor, şi pe senin,
semănaţi cu sacul plin;
semănaţi din zori de zi
până noaptea va sosi,
şi când vine-al nopţii ceas
să n-aveţi nimic rămas.

Dacă păsări mai răpesc,
dacă spini mai ’năbuşesc,
dacă pietrele mai ard
şi mai pier pe sub vreun gard,
– semănaţi întruna, spun,
că va cade şi-n loc bun,
şi Stăpânului Iubit
va da rodul însutit.

Semănaţi şi semănaţi,
dragi surori
şi vrednici fraţi;
tot ce semănaţi plângând
o să seceraţi cântând,
tot ce aruncaţi cu plâns
va da cel mai dulce strâns;
– cine seamănă cu har
nu va osteni-n zadar!  (Traian DORZ)

CATEGORIILE DE OAMENI DIN OGORUL LUI DUMNEZEU

Fragment dintr-o vorbire a fr. Traian Dorz – 19 octombrie 1986

Nu numai fiecare verset – fiecare cuvânt e plin de conţinut aici. Sunt, iată, patru categorii de oameni în ogorul lui Dumnezeu.
Cei cărora le place să stea mereu pe drumuri, pe lângă drumuri: viaţa uşuratică, discuţiile uşuratice, vorbele murdare, literatura de aventuri, comportările acestea uşuratice şi neserioase. Cuvântul lui Dumnezeu, în astfel de oameni, n ajunge niciodată la rod.
Cei care sunt ca un pământ uscat, ca o piatră fără umezeală: fără răbdare, fără blândeţe, fără bunătate, fără îngăduinţă, fără iubire, oamenii aceştia, oricât de mult cuvânt aud, n-aduc niciodată rod, pentru că viaţa lor este o viaţă împietrită. Sunt nişte oameni uscaţi sufleteşte.
Cei închipuiţi în pământul cu spini sunt cei care permanent sunt agitaţi, ocupaţi cu treburi, cu câştiguri, cu afaceri, cu negustorie, cu… tot felul de lucruri, cu bişniţărie şi cu toate aceste lucruri. Toţi aceştia n-aduc niciodată rod în Lucrarea lui Dumnezeu, pentru că preocupările acestea, plăcerile, trebuinţele, lăcomia, dorinţa după avere le înăbuşă în inimă orice cuvânt şi orice rod bun.
Şi a patra parte… Doamne, ce bine era dacă trei părţi ar fi fost bune şi numai o singură parte mai slabă! Dar trei părţi erau, uite! Din adunarea lui Dumnezeu, din Lucrarea lui Dumnezeu, din Biserica lui Dumnezeu. Cam asta-i proporţia. O parte cărora le place uşurătatea, viaţa de neseriozitate şi de distracţie lumească. Mulţi sunt şi din aceştia. Altă parte, cu o viaţă uscată, împietrită, cu o inimă nerăbdătoare, neascultătoare, nespusă, îndărătnică. Şi alţii, preocupaţi de grijile şi de lăcomia, şi de alergările după viaţa aceasta. Şi abia a patra parte sunt din cei blânzi, buni, care primesc Cuvântul lui Dumnezeu într-o inimă bună şi curată. | Continuare »

„CE SEAMĂNĂ OMUL… VA SECERA”

Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de la Ogeşti – octombrie 1981

„Cine seamănă în firea pământească, va secera din firea pământească putrezirea. Nu vă înşelaţi, Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va secera” (Gal 6, 7). „Cine seamănă cu lacrimi, va secera cu bucurie” (Ps 126, 7).

Slăvit să fie Domnul!
Când priveşti astăzi în lume şi pe pământ… când priveşti în jurul tău şi în jurul nostru… şi când vezi atâta sămânţă semănată… Cei doi semănători au ieşit.
Evanghelia de astăzi ne vorbeşte numai despre un Semănător care a semănat sămânţă bună, sămânţă curată, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Cât de curat a fost gândul cu care s-a semănat sămânţa! Cât de curată a fost sămânţa aceasta! Cât de binecuvântată este munca ostenitoare şi harnică a Semănătorului celui iubit şi drag! Dar când te gândeşti că atâtea din seminţele aruncate au trebuit plânse, au trebuit stropite cu lacrimi… căci ele au căzut în locuri în care n-au adus nici o roadă. Dar nu numai Domnul Iisus a fost Acel semănător care a semănat sămânţa, ci, de la El până la noi, atâţia dintre cei dragi şi scumpi semănători ai Lui au fost trimişi mereu cu această sămânţă curată… A mai venit şi vrăjmaşul tău şi al meu şi a semănat şi el. A semănat şi el cu atâta hărnicie, căci şi noaptea el seamănă. Seamănă. Seamănă, seamănă, seamănă mereu. Cuvântul lui Dumnezeu pe care-l auzi aici, mâine trebuie să te trudeşti să ţi-l aduci aminte: | Continuare »