b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 24

1. Fiecare lucrare vie a Domnului Hristos este ca un izvor, apoi ca un râu, apoi ca un fluviu – până ce ajunge în El, Oceanul cel Mare care le adună pe toate.

2. Cât de însemnat lucru este pentru un izvor care ţâşneşte ca să aibă încă de la început o albie dreaptă, frumoasă şi adâncă, prin care să se scurgă folositor şi curat!

3. Pentru că fiecărui izvor, încă de la începutul său, i s-a rânduit o chemare, o slujbă, o muncă sfântă pentru a uda, a înverzi şi a face roditor locul de unde a izvorât şi tot drumul ce i s-a rânduit până la vărsarea lui finală.

4. Ce greu este totuşi să ţâşnească un izvor viu undeva! Câte frământări subterane, câte lupte cu puteri potrivnice, cu stânci puternice, cu straturi suprapuse – până când primele unde ţâşnesc la lumină, la libertate.

5. Ce forţe puternice trebuie să împingă din străfunduri până când aceste unde ies biruitoare şi pornesc în fericita lor misiune vie şi veşnică!
Cursul liniştit al undelor din afară îl văd toţi. Dar lupta nevăzută a celor din adâncuri numai Dumnezeu o ştie.

6. Aşa este şi cu orice lucrare duhovnicească ţâşnită de undeva. Trebuie să fie nişte forţe puternice adunate de veacuri în străfundul acelui loc, care, lucrând mereu, ajung odată să iasă la lumină într-un om creator, apoi într-o lucrare creatoare, cu un curs creator.

7. Sfântul Pavel spune despre el însuşi că aduce cu sine din străfundul originii sale tot ce au avut bun în ei moşii şi strămoşii săi, căci el zice: „Mulţumesc Dumnezeului meu pe care-L slujesc din moşi-strămoşii mei…”
Tot ce adunaseră bun în ei toţi înaintaşii săi se revărsa acum cristalizat în afară prin el… Apoi prin lucrarea care a început cu el…

8. Desigur, e mare lucru ca un izvor să ţâşnească frumos şi curat undeva, dar este un lucru poate şi mai mare ca acestui val de ape să i se croiască un drum tot aşa de frumos şi de curat mai departe.

9. Căci multe izvoare care au ţâşnit puternic undeva – dacă n-au avut un curs bun şi statornic – s-au prefăcut îndată, ori ceva mai târziu, în nişte băltoace pline de murdărie şi boli. Ar fi fost mai bine să nu fi fost deloc. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 23

1. Nu există un adevăr mai puternic, nu există un reazem mai tare, nici un apărător mai sigur al celui nevinovat, ca jertfa lui.

2. Jertfa celui iubitor şi nevinovat nu-l lasă niciodată de ruşine în faţa nimănui. Ea îi dă cinstea marilor îndrăzneli şi siguranţa marilor biruinţe, în cele mai istovitoare confruntări şi în faţa celor mai înverşunate împotriviri.

3. Jertfa este cel mai puternic şi mai convingător argument din toate cele cu care luptă Adevărul şi Dragostea pe pământ.

4. Nu există altă putere mai învingătoare şi alt argument mai convingător decât jertfa curată, răbdătoare şi tăcută până la capăt.

5. Ea este cheia cea mai sigură pentru orice zăvor, calea cea mai sigură către orice inimă, preţul cel mai curat pentru orice cauză.
6. Puterea adunată din suferirea nedreptăţii răbdate cu o senină şi nobilă smerenie, pentru o cauză sfântă, e ca un munte de ape adunate înapoia unei stavile de timp…

7. Când acestui timp i-a sosit ridicarea stavilei, torentul se eliberează şi porneşte – măturând gunoaie şi limpezind albii – frumos dar măreţ, hotărât şi demn, fără să i se mai poată împotrivi nimeni şi nimic, dar impunându-se tuturor.

8. Ascultarea unei porunci dumnezeieşti şi ducerea unui mesaj divin pentru cunoaşterea unui adevăr şi izbânda unei dreptăţi este o datorie mai cutremurătoare decât oricare cataclism.

9. Glasul lui Dumnezeu trebuie să-i fie aceluia căruia îi vorbeşte mai puternic decât orice trăsnet, mai poruncitor decât orice moarte şi mai presus decât orice jertfă.

10. Când eşti convins că solia pe care o ai este unică şi adevărul pe care trebuie să-l aperi este divin – şi că amândouă acestea, în momentul acela, te au numai pe tine –, atunci trebuie să nu te mai gândeşti absolut la nimic altceva decât la aceasta.

11. Atunci nu trebuie să ai mai presus nimic altceva ca ascultarea totală, curajoasă şi grabnică a acestui glas dumnezeiesc, cu orice preţ, cu orice jertfă. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 22

1. Multe biruinţe a făcut şi face Lucrarea cea vie a Evangheliei lui Hristos, – dar una dintre cele mai frumoase, permanente, dar şi mai grele este lupta şi biruinţa duhului viu împotriva literei moarte.

2. În Biserica lui Hristos, această luptă a început din clipa când s-a început instituţionalizarea credinţei… Până când intrarea şi ieşirea erau libere, intra oricine voia să trăiască credinţa, dar rămâneau numai acei care o trăiau.

3. Cei ce trăiau credinţa erau smeriţi şi nu căutau locuri de frunte… Cei care n-o trăiau, dar nici nu voiau să plece, – au profitat de bunătatea celorlalţi şi au pus stăpânire nedreaptă asupra lor, pentru câştigul necurat de la ei.
Au interpretat legea în folosul păcatului, făcând-o literă ucigaşă a duhului, iar ei au devenit ucigaşi ai dragostei duhovniceşti.

4. Cuvântul înţelepciunii spune că toate lucrurile sunt într-o necontenită şi frământată rotaţie. Ce a fost va mai fi şi ce s-a făcut se va mai face; şi vine iarăşi înapoi ceea ce a trecut… Dar în locul rânduit pentru judecată de multe ori domneşte nelegiuirea şi în locul rânduit pentru dreptate domneşte nedreptatea (Ecles 3, 15-16).

5. Aşa se întâmplă de cele mai multe ori că, acolo unde trebuie să domnească Duhul, se stăpâneşte litera şi, în loc ca Lucrarea Evangheliei să sporească spre via-ţă, lucrarea literei o împinge spre moarte.

6. Este o luptă continuă între fiii Duhului şi fiii literei, pe care satana, vrăjmaşul oricărei lucrări vii, îi împinge mereu ca pe nişte sloiuri de gheaţă oriunde se aprinde un foc viu, pentru a-l stinge şi nimici.

7. De-a lungul veacurilor, istoria a scris pe multe pagini ale ei, cu mult sânge şi multe lacrimi, numele multor martiri ai Duhului pe care cruzimea literei i-a ars pe ruguri ori i-a răstignit pe cruci.

8. Oricine îşi caută folosul său sau al tagmei sale, în paguba Duhului Viu şi Sfânt, ajunge un rob şi un tiran în slujba literei care ucide şi arde întâi idei, apoi cărţi, apoi oameni. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 21

1. Orice izbândă îţi cere un risc pe măsura ei, fiindcă totdeauna există un vrăjmaş ori o primejdie care ameninţă.

2. O izbândă mică cere şi un risc mic. Dar îl cere. O izbândă mare nu se câştigă cu un risc mic, ci cu unul mare. Dacă eşti gata să-l primeşti şi să-l dai, nu totdeauna se întâmplă, dar totdeauna izbândeşti.

3. Când lupta credinţei are de înfruntat vremuri grele, vrăjmaşi cruzi şi legi criminale, – atunci oricărui fiu al lui Dumnezeu i se cere un risc mare pentru credinţa sa.
Dacă este în stare să accepte riscul, el face ceva. Dacă nu-i în stare, el nu va face nimic.

4. Cu cât suntem mai gata să acceptăm orice risc în Numele Domnului şi pentru El, cu atâta vom constata că, de cele mai multe ori, Domnul a îndepărtat ameninţarea bănuită, poate chiar în ultima clipă. Ori o micşorează până la cea mai mică însemnătate.

5. Mare rămâne însă totdeauna răsplata acceptării riscului din prima clipă, chiar dacă nu s-a întâmplat nimic, – fiindcă cel care a acceptat jertfa va fi gata şi s-o suporte aşa cum va fi ea.
Iar Dumnezeul nostru va fi plin de mărinimie când va răsplăti astfel de dovezi de vitejie şi curaj la ostaşii Săi devotaţi.

6. Istoria Bisericii vii a lui Hristos este plină de mari nume de sfinţi şi de martiri, după cum este plin şi cerul lui Dumnezeu.
Dar nici unul dintre cei care au ajuns acolo n-a fost scutit de ameninţări, de chinuri şi de jertfe.

7. Chinurile suferite au fost trecătoare, dar răsplata lor este veşnică.
În Împărăţia lui Dumnezeu nu putem intra decât prin multe necazuri. Le acceptăm – intrăm în ea; nu le acceptăm – rămânem afară.

8. Pe altarul lui Hristos se aduc multe jertfe, pentru că sunt mulţi cei care s-au prefăcut ei înşişi moarte şi jertfe sub acest altar. Jertfele de deasupra rodesc numai prin cele de dedesubt.

9. Cele trei semne ale vieţii de jertfă sunt: întâi lepădarea totală de sine, apoi curajul total, apoi sfinţenia totală. Aceste trei semne au fost totdeauna dovada adevăraţilor trimişi şi ostaşi ai lui Hristos. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 20

1. Seriozitatea este cea mai necesară însuşire a unui credincios, după cum lipsa ei este cea mai mare nenorocire pentru el.
Seriozitatea te poate înălţa într-o clipă în ochii cuiva, iar lipsa ei îţi poate distruge într-o clipă tot ce ai clădit în mulţi ani.

2. Să fim totdeauna serioşi, dar să nu fim niciodată ţepeni şi ursuzi. Să fim comunicativi, fără a deveni flecari. Să fim binevoitori, fără a deveni mândri.
Acesta este felul de comportare al Domnului şi al celor [care sunt] ai Lui.

3. Întâlnirile noastre cu alţii şi stările noastre cu ei trebuie să fie în aşa fel, încât să contribuie la o continuă înălţare a sufletelor şi relaţiilor noastre.
Pentru aceasta răspundem cu toţii şi trebuie să aducem între noi fiecare tot ce are mai bun, mai frumos şi mai cinstit în sufletul său.
4. În felul acesta ne vom crea un mediu nou, atrăgător şi fericit, care ne va apropia mereu tot mai multe suflete sincere, transformându-le şi înnobilându-le fericit în Hristos.

5. Numai în acest fel vom pregăti şi vom grăbi venirea fericită a mântuirii patriei noastre, a familiei noastre – şi în primul rând a sufletului nostru.

6. Oriunde este un suflet sincer care doreşte şi luptă cu adevărat pentru acest scop, chiar dacă la început va fi numai el singur, – în curând Dumnezeu îi va mai da unul, apoi altul şi altul, până vor fi o adunare mare.

7. Dar bucuriile pe calea credinţei merg mereu împreună cu suferinţele; şi izbânzile noastre în lupta sfântă cresc deopotrivă cu riscurile pe care ni le asumăm pentru cucerirea lor.

8. Satana şi lumea, aceşti vrăjmaşi văzuţi şi nevăzuţi, vor lupta până la sfârşit, ca să împiedice şi să zădărnicească orice lucrare bună. Şi cu aceşti vrăjmaşi vom avea mereu de luptat atât fiecare, cât şi toţi.
Să fim totdeauna treji şi pregătiţi.

9. Şi, cum Răul a atras în slujba lui aproape toate mijloacele şi aproape pe toţi oamenii, Evanghelia lui Hristos şi credincioşii ei vor fi tot mai strâmtoraţi şi izgoniţi, pe măsură ce va creşte păcatul şi necredinţa.
10. În vremile din urmă, spune Cuvântul lui Dumnezeu că lupta dintre bine şi rău se va ascuţi tot mai mult. Din cauza urii împotriva lor, lumina, adevărul şi binele vor fi stârpite aproape de peste tot. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 19

1. Dacă noi umblăm în curăţie deplină, în cinste şi în vrednicie deplină, noi n-avem atunci duşmani răufăcători, ci numai binefăcători.
Întâi, toate acţiunile lor, Domnul le va schimba spre binele nostru. Iar apoi răbdarea şi nevinovăţia noastră ni-i va schimba în prieteni.

2. Nu vă plângeţi de duşmani, dacă nu-i meritaţi şi dacă nu vi-i faceţi singuri.
Chiar uneltirile şi învinuirile lor nedrepte în contra voastră vă vor fi cele mai puternice motive de rugăciune, de iubire şi de inspiraţie.

3. Cel mai potrivit ceas de rugăciune şi cel mai puternic prilej de biruinţă ni-l dă Domnul tocmai prin prezenţa ori ameninţarea unor duşmani pe care nu-i merităm, – dar nu-i urâm.

4. Un mare violonist credincios trebuia să dea un concert greu. Cu câteva clipe înainte, nişte vrăjmaşi i au rupt trei corzi de la vioară, lăsându-i numai una – coarda mi.
Sala plină îl aştepta; iar el, rugându-se şi iertându-i, a început să cânte… Şi tot concertul l-a cântat pe o singură coardă. Toată sala l-a aplaudat ca pe un uriaş al muzicii. Dumnezeu întorsese fapta vrăjmaşilor spre binele său. Aşa ştie să lucreze Dumnezeu, schimbându-i pe duşmanii noştri în binefăcătorii noştri.

5. Răutatea vrăjmaşilor noştri ne face uneori să găsim în noi puteri neobişnuite şi să realizăm ceea ce niciodată n-am fi făcut altfel.

6. Moise spunea odată poporului eliberat: Nu eu v am scos din robia Egiptului, ci răutatea unui vrăjmaş care m-a ameninţat pe mine cu moartea, făcându-mă să fug în pustie. Dacă n-ar fi fost acela, eu n-aş fi făcut nimic niciodată.

7. Poate că şi noi, fără vrăjmaşii care ne-au făcut să suferim şi fără durerile din partea lor, care ne-au făcut să plângem şi să ne rugăm, n-am fi creat niciodată nimic. Ori, în nici un caz, n-am fi creat fără acestea ceea ce am creat cu ele.

8. Diavolul, care L-a urmărit pe Mântuitorul încă de la naşterea Sa ca să-I facă rău, – tocmai când se bucura că poate să-I facă răul cel mai mare, îndemnând pe Pilat şi pe Caiafa să-L răstignească, chiar atunci I-a dat ocazia celei mai mari biruinţe contra morţii şi a lui satana.
9. Aşa ştie Dumnezeu să scoată binele din rău, dreptatea din silnicie şi biruinţa din înfrângeri.
Şi, cu cât întunericul de la început este mai mare, cu atât lumina de la sfârşit este mai strălucită. Ferice de cine crede de la început! | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 18

1. Unde este poezia pe care v-o oferă lumea astăzi vouă, celor ce căutaţi în ea iubirea, frumosul, adevărul, sublimul?
Iată ce pleavă şi nisip vă oferă lumea şi arta ei sub numele divin al poeziei!

2. Ce este poezia lumească? O îngăimare de cuvinte fără şir şi fără sens, fără noimă şi fără valoare. Dacă cel ce le-a compus nu le-ar citi din carte, ci l-aţi auzi vorbindu-le singur, v-aţi face trei cruci şi v-aţi ruga cu milă pentru el ca pentru unul care şi-a pierdut mintea.

3. Unde este cântarea pe care o oferă lumea – şi ce este ea? Oare nu nişte ţipete, nişte urlete, nişte zbierete şi gemete ca ale nenorociţilor din balamuc în ceasurile lor de crize? Ori ca ale fiarelor în cuşcă, ori ca ale demonilor în iad!…

4. Iar dansurile lumeşti au devenit ca nişte trânteli, nişte strâmbături şi zvârcoliri ca ale unor bolnavi de epilepsie în stările lor cele mai respingătoare!
Astea sunt tot ce poate da lumea. Iată valorile ei!

5. Valorile lui Hristos însă nu se cunosc numai după strălucirea lor de moment sau după durata lor în timp, ci mai ales după folosul profund atât sufletesc, cât şi trupesc ce-l aduc şi îl lasă celor ce le caută şi le dobândesc.
Ce aur dă Hristos la fiii Săi! Şi ce otravă dă lumea la ai ei!

6. Primăvara înseamnă naşterea din nou, răsărirea seminţei. Nimic nu răsare, nu creşte şi nu se dezvoltă fără începutul naşterii din nou. Aceasta este scânteia din care va răsări şi se va înălţa inspiraţia mântuirii.

7. Cântarea şi poezia sunt apoi creşterea şi înălţarea, conducând maturizarea spre coacere şi apoi spre cules.
Aceste cicluri trebuie să se urmeze neapărat fiecare la vremea şi cu scopul său, după ciclurile veşnice…

8. Iată ciclurile veşnice:
Pământul, ploaia, soarele;
naşterea, învierea, slava;
Tinereţea, poezia, cântarea;
Primăvara, Vara, Toamna;
– sau invers. E tot una. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 17

1. Toţi cei care au primit personal prin credinţă, la naşterea lor din nou, spălarea Sângelui Crucii Mântuitorului Hristos şi au fost pecetluiţi cu harul Sfântului Duh, ajung să aibă acelaşi fel de a gândi, de a crede şi de a vorbi. Hristos, fiind Unul în toţi, îi face pe toţi la fel.

2. Dovadă că aceştia toţi sunt călăuziţi de Duhul Sfânt este în primul rând că între ei au încetat pe totdeauna orice păreri şi vorbiri contradictorii şi orice bănuieli rele.
O fericită încredere şi iubire au cu toţii între ei – şi în această atmosferă sfântă parcă toate gurile sunt o singură gură şi toate cugetele, un singur cuget, pentru că toate inimile lor sunt o singură inimă în Hristos.

3. Când o dragoste fierbinte aprinde Dumnezeu în ai Lui, ea arde la fel de frumos în inimile tuturor, iar rândurile şi roadele lor cresc tot mai plăcute înaintea lui Dumnezeu.
Atunci ni se pare nespus de mult de la o întâlnire frăţească până la alta. De la o nuntă până la alta. De la o sărbătoare până la alta.

4. Dacă în lumea asta există atâta întrecere şi exerciţiu pentru o cunună veştedă ori un premiu trecător – oare noi, pentru o cunună netrecătoare şi pentru un premiu veşnic, nu trebuie să facem nespus mai mult ca ei?

5. Acolo unde se face şi se continuă o adevărată lucrare a Duhului Sfânt, pe toate feţele se vede voioşia, curăţia, încrederea, bucuria şi lumina lui Hristos.
Orice umbră peste acestea este o întristare pentru toţi.

6. Între cei ce alcătuiesc un trup în Hristos dispare orice răceală, stinghereală şi izolare, ei devenind familiari, bucuroşi, apropiaţi fiecare faţă de fiecare, ca nişte mădulare felurite, dar ale aceluiaşi trup.

7. Fiecare frate ori soră, bătrân sau tânăr, îşi simte tot mai puternică răspunderea personală pentru cauza lui Hristos şi pentru aportul său atât calitativ, cât şi cantitativ la reuşita cât mai minunată şi mai grabnică a acestei cauze.

8. Orice stare a noastră împreună este făcută în prezenţa lui Hristos Domnul nostru şi în Numele lui Dumnezeu Tatăl, Care stă în mijlocul nostru ca un Stăpân şi ca un Model.
Tot ce facem va fi în faţa Lui şi spre slava Sa, ca o sărbătoare, ca o primăvară. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 14

1. În marea lucrare duhovnicească a lui Dumnezeu din lume, fiecare om duhovnicesc şi familie duhovnicească îşi are rânduită de Dumnezeu misiunea sa, după cum într-o oaste pământească fiecare ostaş şi fiecare grupă are locul şi rostul său în planul Marelui Comandament General.

2. În acest loc pe care un om sau o echipă duhovnicească îl ocupă în planul cel mare al lui Dumnezeu – fiecare trebuie să fie pe deplin pătruns de conştiinţa misiunii şi a răspunderii sale faţă de Marele Stăpân ceresc.

3. În această conştiinţă, noi trebuie să ne simţim răspunzători nu numai pentru sectorul care este în faţa noastră, ci şi pentru toată întinderea câmpului de lucru al lui Hristos, cât putem cuprinde.
Atunci ne va durea tot ce nu se face bine şi tot ce se face rău, oriunde, fiindcă prin toate acestea suferă Domnul nostru şi pierde Evanghelia şi împărăţia Sa.
4. Conştiinţa intereselor personale este partea firească a oricărui om lumesc. Conştiinţa intereselor evanghelice este însă dovada unui om duhovnicesc, dovada unui ostaş adevărat al lui Hristos.

5. Dumnezeu va aduce odată vremea ca şi în toate confesiunile creştine să se trezească vie şi înaltă conştiinţa Evangheliei Sale, cum era în vremea primilor creştini.
După atâtea secole de somn evanghelic, Duhul Sfânt va sufla peste toate aceste văi pline de oase moarte şi le va ridica – o mare oştire (Ezec 37, 1-11).

6. Trebuie măcar la sfârşitul vremilor să se petreacă în creştinism, prin puterea lui Hristos şi Lucrarea Duhului Sfânt, fenomenul fericit al revelaţiei generale. Trezirea din somnul uscat al inconştienţei şi al împrăştierilor de veacuri.

7. Atunci se vor dărâma schelăriile, se va înlătura molozul, vor fi arse gunoaiele şi va fi pregătit templul cel nou şi viu al lui Hristos pentru recepţia finală.

8. Până atunci însă, toţi cei în care s-a trezit această conştiinţă trebuie să lucrăm şi să luptăm împreună, spre a-i trezi pe toţi cei din jurul nostru şi a-i ajuta să-şi formeze şi să-şi crească tot mai frumos această conştiinţă a viitorului unic şi veşnic.

9. Avem şi noi şi trebuie să avem o conştiinţă deplin formată a apartenenţei noastre, a Oastei Domnului, la Lucrarea Evangheliei în care ne-am înrolat prin naşterea din nou – şi trebuie ca fiecare dintre noi să-şi desăvârşească această conştiinţă şi să se comporte în totul potrivit ei, – în cuvinte, în atitudine, în toate faptele noastre zilnice. | Continuare »