CATEGORIILE DE OAMENI DIN OGORUL LUI DUMNEZEU

Fragment dintr-o vorbire a fr. Traian Dorz – 19 octombrie 1986

Nu numai fiecare verset – fiecare cuvânt e plin de conţinut aici. Sunt, iată, patru categorii de oameni în ogorul lui Dumnezeu.
Cei cărora le place să stea mereu pe drumuri, pe lângă drumuri: viaţa uşuratică, discuţiile uşuratice, vorbele murdare, literatura de aventuri, comportările acestea uşuratice şi neserioase. Cuvântul lui Dumnezeu, în astfel de oameni, n ajunge niciodată la rod.
Cei care sunt ca un pământ uscat, ca o piatră fără umezeală: fără răbdare, fără blândeţe, fără bunătate, fără îngăduinţă, fără iubire, oamenii aceştia, oricât de mult cuvânt aud, n-aduc niciodată rod, pentru că viaţa lor este o viaţă împietrită. Sunt nişte oameni uscaţi sufleteşte.
Cei închipuiţi în pământul cu spini sunt cei care permanent sunt agitaţi, ocupaţi cu treburi, cu câştiguri, cu afaceri, cu negustorie, cu… tot felul de lucruri, cu bişniţărie şi cu toate aceste lucruri. Toţi aceştia n-aduc niciodată rod în Lucrarea lui Dumnezeu, pentru că preocupările acestea, plăcerile, trebuinţele, lăcomia, dorinţa după avere le înăbuşă în inimă orice cuvânt şi orice rod bun.
Şi a patra parte… Doamne, ce bine era dacă trei părţi ar fi fost bune şi numai o singură parte mai slabă! Dar trei părţi erau, uite! Din adunarea lui Dumnezeu, din Lucrarea lui Dumnezeu, din Biserica lui Dumnezeu. Cam asta-i proporţia. O parte cărora le place uşurătatea, viaţa de neseriozitate şi de distracţie lumească. Mulţi sunt şi din aceştia. Altă parte, cu o viaţă uscată, împietrită, cu o inimă nerăbdătoare, neascultătoare, nespusă, îndărătnică. Şi alţii, preocupaţi de grijile şi de lăcomia, şi de alergările după viaţa aceasta. Şi abia a patra parte sunt din cei blânzi, buni, care primesc Cuvântul lui Dumnezeu într-o inimă bună şi curată. | Continuare »

„CE SEAMĂNĂ OMUL… VA SECERA”

Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de la Ogeşti – octombrie 1981

„Cine seamănă în firea pământească, va secera din firea pământească putrezirea. Nu vă înşelaţi, Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va secera” (Gal 6, 7). „Cine seamănă cu lacrimi, va secera cu bucurie” (Ps 126, 7).

Slăvit să fie Domnul!
Când priveşti astăzi în lume şi pe pământ… când priveşti în jurul tău şi în jurul nostru… şi când vezi atâta sămânţă semănată… Cei doi semănători au ieşit.
Evanghelia de astăzi ne vorbeşte numai despre un Semănător care a semănat sămânţă bună, sămânţă curată, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Cât de curat a fost gândul cu care s-a semănat sămânţa! Cât de curată a fost sămânţa aceasta! Cât de binecuvântată este munca ostenitoare şi harnică a Semănătorului celui iubit şi drag! Dar când te gândeşti că atâtea din seminţele aruncate au trebuit plânse, au trebuit stropite cu lacrimi… căci ele au căzut în locuri în care n-au adus nici o roadă. Dar nu numai Domnul Iisus a fost Acel semănător care a semănat sămânţa, ci, de la El până la noi, atâţia dintre cei dragi şi scumpi semănători ai Lui au fost trimişi mereu cu această sămânţă curată… A mai venit şi vrăjmaşul tău şi al meu şi a semănat şi el. A semănat şi el cu atâta hărnicie, căci şi noaptea el seamănă. Seamănă. Seamănă, seamănă, seamănă mereu. Cuvântul lui Dumnezeu pe care-l auzi aici, mâine trebuie să te trudeşti să ţi-l aduci aminte: | Continuare »

CÂNTAREA ROADELOR

Cine sunt cei ce-nfruntă vremea atât de aspră şi de grea
arând şi semănând întruna, batjocoriţi de cei din jur?
… Pe feţe, stropii de sudoare
cu stropi de lacrimi se-mpreună,
nici vântul iernii nu le uscă,
nici ploaia verii nu le spală,
doar soarele ce dogoreşte le schimbă-n ceva lucitor
de nu ştii dacă-s stropi de sânge
sau stropi de aur de Ofir…

La ce privesc aşa nainte spre Răsărit, cu bucurie?
Spre unde-aleargă-aşa de grabnic,
chiar dacă duc povară grea?
De ce aşa de tare-apasă pe plugul prea cu greu mergând?
De ce trec aruncând sămânţa
de-atâtea ori pe-acelaşi loc?
De ce pe boabe de seminţe cad boabe de pe fruntea lor?
Când seara este-atât de-aproape
de ce ei nu privesc napoi?
– Sunt cei ce seamănă cu lacrimi
pentru culesul cu cântări! | Continuare »

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI (Meditații la Apostolul zilei)

„Dar dacă, în timp ce căutăm să fim socotiţi neprihăniţi în Hristos, şi noi înşine am fi găsiţi ca păcătoşi, este oare Hristos un slujitor al păcatului? Nicidecum!“ (Galateni 2, 17)

 TDorz1Toate darurile lui Dumnezeu, dar mai ales adevărul şi dragostea, sunt promise numai celor care au un cuget curat şi o inimă smerită. Numai acelora care în căutarea lor umblă totdeauna fără vicleşug, fără prefăcătorie, fără gânduri ascunse, fără păcate ascunse şi fără scopuri ascunse.
Cine umblă necinstit cu Dumnezeu sau cu fraţii,
cine caută cu prefăcătorie adunarea frăţească, sau încrederea frăţească, sau pomana frăţească,
cine predică într-un fel, dar umblă în alt fel,
cine are când o învăţătură, când alta, când o adunare, când alta, când o încredinţare, când alta,
– acela niciodată să nu aştepte decât osânda, iar nu mântuirea de la Dumnezeu.

În timp ce căutăm adevărul, dacă nu iubim curăţia, ochii noştri nu-l vor afla niciodată.
În timp ce căutăm mântuirea, dacă nu o preţuim mai mult decât lumea întreagă, nu o vom dobândi niciodată.
Şi în timp ce Îl căutăm pe Hristos, dacă nu-L sfinţim în inima noastră ca Domn prin totala noastră ascultare, nu-L vom avea niciodată.
Toată reuşita noastră în căutarea lui Dumnezeu depinde de felul cum Îl căutăm. De sinceritatea cu care Îl căutăm, de dragostea şi dorinţa cu care Îl căutăm pe El.
Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima, zice Domnul (Ier 29, 13).
Dar dacă în timp ce zicem că Îl căutăm pe Domnul, sau pe fraţi, sau împăcarea, sau mântuirea, sau înţelegerea, noi umblăm cu vicleşug sau cu prefăcătorie, să nu ne aşteptăm decât la osândă şi ruşine atât din partea lui Dumnezeu, cât şi din a oamenilor.
Dacă în timp ce propovăduim apă, noi bem vin,
şi în timp ce vorbim despre împăcare, noi urzim uneltiri, | Continuare »

 „Ca să nu mă trufesc cu bogăţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup“ (II Corinteni 12, 7).
„Căci eu port în trupul meu, semnele Domnului Iisus“ ( Galateni 6, 17).

Acestea sunt două mărturii ale Sfântului și Dumnezeiescului Apostol Pavel.

Este uimitoare ascensiunea duhovnicească a acestui sfânt apostol al lui Hristos. Se cunoaște faptul că Sfântul Apostol Pavel a fost un prigonitor al lui Hristos, care, pe drumul Damascului L-a descoperit pe Hristos, orbit fiind de lumina dumnezeiască a Acestuia. Și că orbirea lui a fost vindecată de preotul Anania din Damasc. Și că, deși vindecat și plin de Duh Sfânt, Sfântul Apostol Pavel a rămas cu o rană la ochi toată viața. De asemeni, știm că el însuși s-a rugat Domnului de trei ori ca să i se vindece rana, primind din partea Domnului ca răspuns:  „Îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciuni“ (II Corinteni 12, 9).

Și, într-adevăr Sfântului Apostol Pavel chiar i-au fost îndeajuns harul lui Dumnezeu și plinătatea Duhului Sfânt.

Auzim uneori că rana sfântului ar fi urmarea păcatului prigonirii lui Hristos, a luptei sale împotriva lui Dumnezeu. Și poate că chiar așa și este. Noi nu știm. Doar atât înțelegem: că „bogăția descoperirilor“ era atât de mare, că a propovăduit despre învățătura lui Hristos cu mult înainte de a cunoaște pe Sfântul Apostol Petru. | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, Adânciri în Evanghelia Mântuitorului

În porunca iubirii de Dumnezeu şi de oameni zicea Iisus că „se cuprind toată legea şi prorocii”. În această poruncă se cuprinde şi toată Evanghelia, căci şi Evanghelia nu este altceva decât dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi Fiul descoperită oamenilor pe pământ. Ca să poţi avea dragoste creştină, adevărată, vie şi lucrătoare, trebuie să cunoşti mai întâi şi să afli mai întâi dragostea lui Dumnezeu Tatăl faţă de noi, făpturile Lui. Izvorul şi puterea dragostei noastre este Însuşi Dumnezeu, precum aşa de bine a spus acest lucru Apostolul Ioan în cuvintele: „În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre… Dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi noi datori suntem să ne iubim unul pe altul” (I In 4, 10-11). „Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (I In 4, 8). Această învăţătură a dragostei creştine a predicat-o neîncetat Iisus Mântuitorul şi pe urmă a întărit-o cu însăşi Jertfa Sa cea sfântă. Ca pe un testament a lăsat Iisus Mântuitorul apostolilor săi cuvintele: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum şi Eu v-am iubit pe voi. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (In 13, 34-35). Dar Mântuitorul n-a predicat iubire numai între ucenicii Săi, ci a predicat o iubire largă a „de-aproa­pelui”, oricine ar fi el. În legea lui Moise, iubirea era închisă între graniţele „fiilor lui Israel”. Tot ce nu era din Israel putea fi – şi trebuia chiar – urât, dispreţuit, ba şi ucis câteodată.
Iisus Mântuitorul a adus porunca cea nouă a iubirii de-aproapelui, a iubirii chiar şi a vrăjmaşilor noştri. Mântuitorul a început să înveţe mai întâi în lume că fiecare om e un suflet a lui Dumnezeu, e un frate al nostru în Dumnezeu, care trebuie iertat, iubit şi adus la lumina vieţii. Iisus a lăsat în lume Evanghelia iubirii de oameni şi, până va fi această lume, nu se va ivi o învăţătură mai minunată decât aceasta. | Continuare »

Preot IOSIF TRIFA, din Trăim vremuri biblice

În anii din urmă parcă s-a schimbat cu totul şi mersul vremii. Vremea trece brusc, pe neaşteptate, de la o stare la alta. Vara avem valuri de foc ce se perindă cu valuri de furtuni, grindină şi ape. Iar iarna avem valuri de ger ce se perindă cu moişte.
Astronomii spun că mersul neobişnuit al vremii ar fi în legătură cu soarele.
Tot din unsprezece în unsprezece ani, cică puterile de foc şi de magnetism ale soarelui lucrează cu putere mai mare şi atunci se ivesc pe suprafaţa lui nişte enorme pete solare. Unele dintre astfel de pete solare sunt de două-trei ori mai mari ca pământul. Din ele ţâşnesc flăcări uriaşe ce ating înălţimi de sute de mii de kilometri (în fotografia de alături se văd pe bolta soarelui două astfel de pete cu ţâşniri de flăcări uriaşe).

Astfel de ani cu „pete solare“ au fost anii 1907, 1918 şi 1929. Aceste „pete solare“, cică ar fi cauza valurilor de ger, secetă, furtuni, cutremure, revărsări de ape şi alte tempeste din zilele noastre.
„Soarele este marele vinovat“, zic astronomii. Soarele, cu petele lui, este cauza tulburărilor ce s-au ivit în timpul din urmă în umblarea vremii.
Şi iaca aşa, iubite cititorule, ştiinţa a aflat că marele vinovat al nenorocirilor din vremurile noastre ar fi soarele, soarele drăguţul, care ne dă lumină, căldură şi viaţă.

Ah! Ce ticălos mare este omul! El nu află niciodată vina nenorocirilor în el însuşi, ci numai în afară de el! Domnul Dumnezeu ne ceartă pentru fărădelegile noastre cu vremea nepotrivită şi noi punem vina… pe soare.
Nu soarele este de vină, ci noi şi purtările noastre. Umblarea vremii s-a schimbat din pricina grozavelor pete sufleteşti care s-au ivit în viaţa cea sufletească a oamenilor. E plină lumea de răutăţi.
Vremea este şi ea o strigare a Tatălui Ceresc să ne lăsăm de toate acestea şi să ne întoarcem de îndată la El.
„Şi se vor ivi semne în lună şi în soare“, zice Evanghelia (Matei 24, 29). Aceste semne, pe care astronomii le numesc pete, strigă şi ele după noi să ne lăsăm îndată de păcate şi să ne întoarcem la Tatăl Ceresc.

Mulţi oameni cântă toată viaţa lor numai pentru pricini lumeşti, pentru pricini deşarte sau chiar şi urâte… Dar puţini sunt oamenii care cântă pentru pricini binecuvântate şi folositoare.
Puţini sunt cei ale căror cântări şi lacrimi izbucnesc din pricina lui Hristos şi din pricina adorării lui Dumnezeu sau din pricina bucuriei şi a revărsării Duhului Sfânt şi a laudelor Lui. Prea mulţi sunt acei oameni care preamăresc prin cântările lor păcatul şi ura, sau răzbunarea şi stricăciunea, sau desfătarea, sau deşertăciunea lumii acesteia.

Sunt mulţi care cântă toată viaţa lor cu veselie pentru diavolul. Vai de ei, căci cântecele acestora li se vor preface foarte curând în gemete veşnice şi chiuiturile lor de veselie, în ţipete de groază, de deznădejde şi de durere veşnică (Lc 6, 25 şi 16, 24).
Puţini sunt cei care cântă pentru Dumnezeu, – dar cântările acestora sunt adeseori scăldate în lacrimi, căci pe pământul acesta, cei care cântă pentru Hris­tos trebuie să cânte în pribegie şi în necazuri, în suferinţe şi în prigoniri sau în singurătate şi în batjocuri, – iar acolo totdeauna cântările sunt însoţite de lacrimi.

Nu aici pe pământul acesta, nu aici unde totul este amăgire şi schimbare socotesc cei credincioşi că este fericirea şi răsplata lor, ci Acolo unde totul este Adevăr şi Statornicie (Isa­ia 65, 16-19; In 16, 22; I Ptr 1, 6-9). Căci nu acum, ci atunci se va vedea ce a fost vrednic de cântat şi ce a fost vrednic de plâns. Ce a fost vrednic de primit şi ce de lepădat. Cine au fost cei cu adevărat înţelepţi şi cine cei nebuni. | Continuare »

Cornelu Rusu

    „Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi-le şi voi asemenea.“ (Luca 6, 31-32)

RusuC

Nu putem avea privirea sănătoasă îndreptată spre oameni şi nu se poate realiza buna înţelegere între oameni decât prin iubirea deplină a Domnului Iisus Hristos.

A iubi pe aproapele înseamnă să renunţi la tine însuţi; ori aceasta este cu neputinţă omului firesc şi nenăscut de Sus (cf. Ioan 3, 3). Numai avându-L pe Hristos-Domnul şi trăind cu El şi în El îi vom vedea pe oameni aşa cum i-a văzut El. Numai în starea de înnoire duhovnicească duhul ne îndreaptă spre oameni, ca, prin viaţă înduhov-nicită, să-i atragem la Hristos-Domnul.

Saul din Tars a prigonit peste măsură pe „unşii Domnului“, atâta vreme cât râvna îi venea din ştiinţa învăţată din cărţi. Dar, când s-a întâlnit cu Stăpânul pe drumul Damascului, a renunţat la tot ce iubise; năzuinţele i s-au ruinat până în străfunduri şi, devenind „omul nou, născut din Duhul“, s-a făcut tuturor toate, ca să câştige pe Hristos-Domnul, propovăduindu-L şi jertfindu-se pentru El; ba, şi mai mult, găsind plăcere în suferinţa pentru El.
| Continuare »

chemarea-ucenicilor-pescuireaO, suflet ce te-afunzi tânjind
în apele-ntristării grele,
cât aş dori să te cuprind
cu mreaja-ndemnurilor mele

Şi cât aş vrea să te atrag,
cu ştirea ta sau fără ştire,
legat cu glasul cel mai drag
spre-un dulce rug de strălucire!

Şi-ajuns acolo, descălţat
de-a firii vechi încălţăminte,
să-ncepi să mergi străluminat
de-un foc nebănuit nainte,

Căci tu nici nu gândeşti acum
când paşti trăirile mărunte
câte minuni te-aşteaptă-n drum
şi câte străluciri pe munte!

Traian Dorz – Cântări de drum

Pescuirea_minunata_50Ce frumos se vede din Evanghelia de mâine ce mare lucru este adunarea Domnului! Când fratele Simon umpluse corabia de peşti, se cufunda corăbioara lui. El avea nevoie de ajutorul fraţilor. Fraţii săi erau aproape. S-au dus şi l-au ajutat. Ce mare lucru este să ai fraţi aproape! Şi, când te simţi cu greutate şi cu apăsare, şi cu necazuri, şi cu încercări la care nu poţi face singur faţă, apelezi la un frate. Pe câţi ne-au ajutat fraţii… şi pe câţi i-am ajutat şi noi… Câte surori n au fost ajutate de noi şi câte surori nu ne-au ajutat… Ajutaţi-vă unii pe alţii. Simţiţi-vă aproape unii de alţii, că nu ştii când vine ori o mare binecuvântare, pe care ai nevoie s-o împarţi cu ceilalţi, ori o mare povară, la care ai nevoie să te ajute ceilalţi. Ţineţi legătura unii cu alţii şi iubiţi-vă din toată inima. Dacă aţi iubit până acum adunarea şi v-aţi dus cu bucurie la adunare, de-aci încolo mai cu bucurie să vă duceţi! Să vă simţiţi totdeauna aproape ca apostolii: cei doi, de cei doi. Petru şi Andrei, de Iacob şi Ioan.
Dragostea lui Dumnezeu ne-a apropiat atât de mult şi a făcut să ne simţim aproape. Aveţi, sigur, fraţi şi surori şi trupeşti. Dar când sunteţi la o bucurie mare sau când sunteţi la un mare necaz, nu la fraţii trupeşti vă duceţi, chiar dacă sunt aproape. Vă duceţi la fraţii duhovniceşti, la surorile în Domnul. Şi acolo vă puteţi deschide inima cu toată puterea şi vă puteţi pleca genunchii la rugăciune, şi vă puteţi îmbrăţişa şi săruta pe lacrimi, fiindcă vă înţeleg şi îi înţelegeţi.
Asta este pentru noi adunarea. Să nu părăsiţi adunarea! Nici din lenevie. Nici când eşti bolnav. Să n-asculţi când spune boala: „Acuma nu mai poţi merge la adunare, că eşti bolnav”. Spune: „Nu, boală!”. Întreb pe Domnul: „Trebu¬ie să mă duc sau nu trebuie?”. Şi Domnul spune întotdeauna: „Du-te!”. Şi atunci nu ascult de boală. Ascult de Domnul. Mă duc bolnav şi mă întorc sănătos. Şi n-am luat nici un medicament. | Continuare »

Traian DORZ

Noi am aflat comoara ascunsă-n locul sfânt
când am primit chemarea, ca Levi de la vamă,
şi-am biruit în lupta dintre avânt şi teamă
când ne-am atins de Coasta Divinului Cuvânt.

Noi ne-am întors la ţărmuri cu luntrea grea de peşti
când mreaja, la Cuvântul Lui Sfânt, am aruncat-o
şi pacea conştiinţei deplină ne-am aflat-o
când ne-am predat deplinei trăiri dumnezeieşti.

Azi, noaptea ne-nfioară de-al Mirelui Sfânt dor
şi soarele ne spune de Faţa-I Strălucită,
şi şoaptele iubirii – de Nunta Fericită
la care-o să ne cânte al cerurilor cor.

O, veşnică Mireasă, etern Ierusalim,
cu Mielul al tău Templu, cu Mirele-al tău Soare,
suntem tot mai aproape de scumpa ta Intrare,
– trimite-un vânt prielnic, mai grabnic să sosim!

„IEŞI DELA MINE, DOAMNE, CĂ OM PĂCĂTOS SUNT EU”

Acum duminică avem la rând evanghelia cu chemarea la apostolie a lui Simon Petru şi alţi trei apostolii (Lc 5, 1-11).
Am tâlcuit această evanghelie pe larg în şcoala de la Oastea Domnului.
Să arătăm învăţătura cu chemarea la apostolie a Ap. Petru.
„Ieşi de la mine, Doamne, că om păcătos sunt eu” – a zis Simon Petru, căzând la picioarele Domnului. Ce adânc înţeles este în această cădere! Din această cădere s-a ridicat Simon Petru schimbat în apostol, în „vânător de oameni”.
Simon Petru arată prima condiţie a mântuirii noastre sufleteşti: recunoaşterea şi simţirea stării noastre celei păcătoase…
Simţirea păcatului, simţirea stării noastre celei păcătoase trebuie să ne aplece şi pe noi la picioarele Domnului, la picioarele Crucii, cu cuvintele: „Doamne, om păcătos sunt”. Numai peste această recunoaştere se pogoară darul iertării şi mântuirii.
Carul mântuirii sufleteşti are multe roţi care îl urnesc la drum, dar cea dintâi roată care trebuie să se mişte este: cunoaşterea, recunoaşterea păcatului, împreunată cu smerenia pentru păcat. A nu te smeri înseamnă a te pierde. Unii cad însăşi în greşeala de a se crede prea păcătoşi şi nu se pot mântui. | Continuare »

Traian DORZ

La ţărmul mării mele atât de frământate,
ai apărut odată, demult, Iisus Iubit;
vuia atunci furtuna cu valuri spăimântate,
– dar Tu mi-ai spus Cuvântul şi tot s-a potolit.

În nopţile tăcerii singurătăţii mele,
ai răsărit odată Tu, Soare Adorat,
şi toată zbuciumarea suspinelor din ele
s-a prefăcut cereşte un imn înfiorat.

În vatra sărăciei pustiului din mine,
Te-ai arătat odată Tu, Prietenul meu Drag,
şi-n locul unde singur plângeam printre ruine,
iubirea are-o casă, cântarea are-un steag.

Ce bine-mi este-acuma, Preabunul meu Iisuse,
– dar uneori mai tremur de-un gând îngrijorat:
nu-mi mai aduce noaptea singurătăţii duse,
nu-mi mai lua seninul pe care mi l-ai dat!

Vorbirea părintelui Teodor Heredea (Gavriş) de la biserica din Poienile Izei, cu ocazia nunţii din 28 septembrie 1980

Pescuirea-minunata-2

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
„Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit, şi n-am prins nimic. Dar la cuvântul Tău vom arunca mrejele.” (Din Sfânta Evanghelie de astăzi)

Iubiţii mei!
Când vă văd însetaţi după Cuvântul lui Dumnezeu şi când văd că Hristos coboară peste noi, aş dori să nu vă îndreptaţi privirile spre noi. Suntem doar nişte vase de lut şi noi, de care Se foloseşte Hristos. Ridicaţi-vă privirile spre Hristos, Care este în mijlocul nostru, ca să puteţi înţelege ce vrea să ne spună şi ce are de gând să facă cu noi.
Iubiţii mei, Dumnezeu ne-a dăruit în ziua aceasta harul acesta. Vor fi martori şi morţii din morminte [împotriva] tuturor celor ce nu vor şti preţui prezenţa lui Dumnezeu astăzi aci [peste] mulţimea adunată să asculte Cuvântul lui Dumnezeu.
Iubiţii mei, Dumnezeu ne-a ales şi pe noi şi ne-a făcut pescari de oameni. De atunci, de mult, de când, căzuţi şi prăbuşiţi la picioarele Crucii, când Hristos a venit şi în casa noastră, am zis: „Doamne, ieşi de la noi, că suntem oameni păcătoşi”. Atunci când cu sinceritate am mărturisit: „Doamne, sunt un păcătos! Sunt cel mai păcătos om de pe pământ! Primeşte-mă…”, atunci Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, ne-a dat cel mai mare drept, prin credinţă şi prin puterea harului Său, de a ne numi şi de-a ne face copii ai lui Dumnezeu, născuţi nu din sânge, nici din carne, nici din firea vreunui om, ci din Dumnezeu. Şi de-atunci ne-a spus: „Duceţi-vă şi voi, de-acum sunteţi pescari de oameni”. | Continuare »

Chinul pocăinţei tale
fie-atât de zbuciumat
cât să nu fi-avut mai tare
nici vreo poftă spre păcat.

Căci dacă tu n-ai spre Domnul
azi mai mult şi mai frumos
decât tot ce-aveai spre lume,
– nu eşti vrednic de Hristos.

Râvna pentru Casa Sfântă
fie-atât de-aprinsă cât
nici vreo patimă nainte
să nu-ţi mai fi fost atât.

Dragostea cerească-n tine
mai aprinsă să ţi-o ai
decât cea mai pătimaşă
când cel mai lumesc erai.

Foamea de Cuvântul Vieţii
să te-alerge mai flămând
decât orice lăcomie
şi plăcere oarecând.

Clipa rugăciunii tale
poarte-ţi sufletul în Sus
cum ţi l-ai dori, la moarte,
dus de îngeri la Iisus.

Slava pentru Sfântul Nume
al lui Dumnezeu să-ţi dea
stări mai dulci,
cântări mai-nalte
decât tot ce poţi avea.

Traian Dorz, Cântări nemuritoare

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

„Să ştiţi că cine seamănă puţin, puţin va secera, iar cine seamănă mult, mult va secera“ (II Cor, 9, 6).

TDorz1În tot acest loc din Sfânta Scriptură, Duhul Domnului, prin Sfântul Apostol, caută să ne arate şi să ne înveţe că una dintre cele mai frumoase părţi ale omului duhovnicesc este virtutea dărniciei.
Şi că un adevărat credincios trebuie să devină un om care, şi în privinţa asta, să se asemene, în tot felul lui de a fi şi de a simţi, cu Domnul său Iisus, cu Tatăl Ceresc, Care este plin de milă şi bogat în bunătate.
Despre virtutea dărniciei s-a tot vorbit şi se tot vorbeşte atât de mult. Poate că se vorbeşte chiar şi prea mult, pentru că prea mulţi sunt cei stăpâniţi de pofta lăcomiei şi de a tot lua mereu. Şi atunci au tot interesul să vorbească despre dărnicie altora, căci aceasta este mereu în folosul lor…
Alţii vorbesc de ea, căci prea mulţi sunt stăpâniţi de păcatul zgârceniei – şi atunci trebuinţele lucrării lui Dumnezeu sau nevoile săracilor rămân datorii mereu neplătite şi goluri mereu neumplute, în aşa fel încât este mereu nevoie să li se aducă oamenilor aminte neîncetat de acestea.
Dar, de obicei, în privinţa asta, celui care dă nu-i nevoie să-i aduci aminte de această parte atât de însemnată a unei vieţi duhovniceşti – el dă fără să i se ceară…
Iar cel căruia este mereu nevoie să-i tot aduci aminte de acestea, acela de obicei nu dă, nici dacă i se tot cere…

Nevoia de a da pentru Dumnezeu o parte din avutul sau din câştigul nostru nu este în primul rând o trebuinţă a lui Dumnezeu. Sau o trebuinţă a semenilor noştri. Ci este o datorie a noastră.
Este o trebuinţă a noastră, un interes al nostru, un folos al nostru. Cum este o trebuinţă de a semăna, acum, pentru ca să avem ce culege mai târziu.
Şi cum fiecare semănător care este înţelept şi sănătos se gândeşte din vremea semănatului ca să semene cât mai mult şi cât mai la timp, tocmai ca la vremea secerişului să aibă ce strânge şi mult şi bun – tot aşa ar trebui să privim noi binefacerea, datoria de a face şi a da cât mai mult, cât mai cu bucurie şi cât mai bine în lucrarea dărniciei despre care scrie atât de limpede aici Cuvântul Domnului nostru. | Continuare »

Ce-ai semănat cu lacrimi
ai să culegi cântând,
oricât de lung e drumul,
el va sfârşi-n curând!

– Nu plânge după anii
ce trec şi nu mai vin,
fii răbdător în chinuri,
nu-i cerul tot senin!

Alege din durere
adâncul ei folos,
tărie-ţi dă privirea
răbdării lui Hristos.

Nu piere niciodată
un bine semănat,
când mai în lipsă fi-vei
îţi vei primi ce-ai dat.

Nu piere Adevărul
mărturisit şi viu,
el nu e niciodată
zadarnic şi târziu,

Nici plânsul rugăciunii,
nici micul milei dar,
nici jertfa dusă-n taină,
nimic nu-i în zadar,

Căci orice bob rodeşte
şi-n tot ce vine-i rând,
– ce-ai semănat cu lacrimi
ai să culegi cântând!

Traian Dorz, Cântarea anilor

Traian Dorz

Ce grea e lupta sfântă s-o duci pân’ la sfârşit,
pe-atât de mulţi, ispita pe drum i-a prăbuşit,
pe-atât de mulţi, vreo cursă cu zâmbet şi cu jind
i-a-nfăşurat cu flăcări
– şi i-am văzut pierind…

O, nu-i uşoară crucea s-o duci cum vrea Iisus,
cât de puţini mai suie,
– şi cât de mulţi s-au dus…
cât de puţini mai luptă,
ce mulţi s-au lepădat
ori duşi de-o rătăcire, ori morţi de vreun păcat.

Câţi am plecat odată pe calea lui Hristos
cu steaguri şi mulţime, pe scurtul drum frumos,
ce nume lăudate, ce promisiuni, – ce lei…
– iar azi, după furtună, ce-a mai rămas din ei?…

Ce scumpă-i mântuirea pe care-o dă Iisus,
dar ce puţini o află, ducând-o până Sus!
A lumii „mântuire“ uşor o poţi avea,
dar nimeni, niciodată n-a mers în cer cu ea!

…O, sufletul meu, ţine-ţi cuvântul ce l-ai spus,
du-ţi scumpa mântuire cum fraţii sfinţi şi-au dus,
cărarea dreaptă ţine-o pe mijlocul ei sfânt.
Hristos te-aşteaptă-n capăt
cu cel mai drag veşmânt…

 

DE-AI LUA PE UMĂR CRUCEA

De-ai lua pe umăr crucea, după Domnul de-ai porni,
fericire, fericire nici nu ştii câtă-ai găsi!

În a’ vieţii clipe grele, când din greu ai suspina,
mângâiere, mângâiere nici nu ştii câtă-ai afla!

De-ai zăcea zdrobit în chinuri, te-ar scula şi sprijini,
alinare, alinare ne-ncetat ţi-ar dărui.

Iar de-ai fi stăpân pe lume şi pe aurul din ea,
bucuria, bucuria ce-ţi dă crucea n-ai avea.

Vino, ia-ţi pe umăr crucea şi-L urmează pe Iisus,
veşnicia, veşnicia îţi va fi lumină Sus.

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Torceşti – 29 iulie 1984

Purtarea-CruciiMântuitorul a spus: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, aceluia îi spun ce trebuie să facă. Cel dintâi lucru este să se lepede de sine, să-şi ia crucea lui în fiecare zi şi să Mă urmeze. Şi unde voi fi Eu, acolo va fi şi ucenicul Meu”.
Deci, cel dintâi lucru pe care îl cere Domnul este lepădarea de sine, adică naşterea din nou. Omul cel vechi trebuie să se prăbuşească la picioarele Domnului. Omul cel orb în păcate, cel surd în neascultare, cel îngheţat şi mort în felul deşert de fărădelege în care se trăieşte obişnuit în păcatul lumesc, acela trebuie să moară şi să se nască un om nou, care v-a fi vrednic pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Aceste lucruri sunt aşa de cunoscute! Sfânta noastră Biserică, printre Tainele sale, are Taina Pocăinţei. Taina Pocăinţei asta este: naşterea din nou, lepădarea de sine, întoarcerea la Dumnezeu şi începutul unei vieţi noi.
Noi Îi mulţumim lui Dumnezeu că acest cuvânt se spune răspicat acum. Şi dovada că au fost suflete care au ascultat de acest cuvânt şi au trecut prin această minunată transformare este şi faptul că noi suntem aici adunaţi acum în număr aşa de frumos, mărturisind acest lucru şi prin dragostea faţă de Dumnezeu, şi prin adorarea faţă de Mântuitorul nostru, şi prin ardoarea cu care sufletele noastre ascultă Cuvântul lui Dumnezeu. Prin lacrimile care ne umezesc ochii noi dovedim că această minune s-a făcut în viaţa noastră şi că am trecut prin această minune a naşterii din nou, care ne-a deschis ochii să vedem o altă realitate: lumea cea nouă şi minunată a Împărăţiei lui Dumnezeu, care îl transformă pe om şi îl face un om nou, un om vrednic, un om destoinic, un om harnic, un om cinstit, un om respectuos, un om demn, un om superior, un om vrednic de cinste, de respect, de demnitate în faţa tuturor, care prin viaţa lui dovedeşte că este cu adevărat nou şi cu adevărat superior. Asta o face Hristos în viaţa noastră în clipa când ne întoarcem la El. Şi numai cine a ajuns în felul acesta dovedeşte că a trecut prin naşterea din nou, adică prin acea lepădare de sine care înseamnă moartea păcatului şi învierea credinţei.
Domnul Dumnezeul nostru să ne binecuvânteze pe noi toţi cu împlinirea acestui lucru, pentru că aceasta este, pentru noi, cel dintâi pas şi garanţia că într-a¬devăr facem parte din Biserica cea Vie a lui Hristos, care, în clipa venirii Lui, v-a fi luată cu El ca o mireasă cu mirele ei. | Continuare »

Preot Iosif Trifa

cruce-dlFiul Meu, ţi se pare crucea prea grea? O, priveşte mereu în sus către cer. Nu te uita la lume, ci te uită la cer. Privind mereu în sus, vei afla că drumul crucii are o singură direcţie: în sus, către cer.

Drumul crucii n-are coborâş, ci numai suiş. Crucea n-are nici măcar drum de şes, ci numai drum de suit. Cu crucea trebuie să urci mereu. Cu crucea ta trebuie să vii la Golgota Mea. Iar Eu am fost răstignit sus pe deal, pentru ca toţi cei ce vin la Mine să urce, să suie.

Fiul Meu, nu te îngrozi de urcuşul crucii. Uită te bine în sus, la cer, şi vei vedea că pe calea asta îngustă şi grea au suit toţi acei care petrec acum în slava Mea.

Fiul Meu, uită-te în sus, la cer; Uită-te la raza şi lumina care se pogoară de acolo. Pentru cine am pregătit Eu oare slava şi bucuria din cer?

Pentru tine, iubitul Meu, şi pentru toţi care în această viaţă crucea ca jug au purtat. Aceştia sunt cei care au semănat cu lacrimi, iar pe urmă cu bucurie vor secera (Ps. 125, 5).

Multe au suferit, multe au răbdat, dar mare le a fost pe urmă răsplata.

Fiul Meu, oricât de lungă ţi s-ar părea viaţa, în marea veşnicie ea este numai o clipă. Iar cu această clipă – oricât de grea ar fi fost ea – cei înţelepţi şi au asigurat aici, în cer, fericirea cea veşnică.

Deci, fiul Meu, oricât de grea ţi s-ar părea crucea, curaj! Încă puţin, numai puţin, şi vei scăpa şi tu în marea veşnicelor bucurii. Încă puţin, numai puţin, şi vei vedea şi tu deschizându-ţi-se cerul şi braţele Mele. Pentru o clipă trecătoare de suferinţă, vei dobândi o veşnicie netrecătoare de fericire.

Şarpele de aramă în pustie – un semn care preînchipuia Crucea cu Domnul Iisus Răstignit

Titus Niculcea

Cuvântul Cruce înseamnă suferinţă de bunăvoie şi fără vină. Până la răstignirea Mântuitorului, nu i s-a zis cruce, ci lemnul de ocară. Domnul Iisus a fost răstignit pe acest lemn de ocară de bunăvoie şi fără să fie vinovat pentru ceea ce era condamnat.
În Ioan 10, 18, Domnul zice: „Eu Îmi dau viaţa de bunăvoie. Nimeni nu Mi-o ia cu sila… Am putere s-o dau şi am putere s-o iau”. Deci aici este înţelesul tainic al Sfintei Cruci, care pentru noi este o recomandare a Domnului: „Luaţi crucea în fiecare zi şi urmaţi-Mă”. În fiecare zi, credinciosul să renunţe la dreptul lui şi la meritului lui în societate. Când îţi auzi cuvinte de ocară, de batjocoră şi învinuiri din partea lumii, ea să nu aibă dreptate; iar tu să taci, să te smereşti. Dacă lumea are dreptate în ceea ce te învinuieşte, atunci acea suferinţă nu mai este considerată cruce, ci rămâne lemn de ocară. Pentru noi, suferinţa devine cruce doar atunci când nu suntem vinovaţi de ceea ce ne învinuiesc alţii. Crucea Mântuitorului este altarul de jertfă, iar Sângele Său care a curs pe Cruce a sfinţit acest altar. „Scump Îmi va fi altarul cel dinăuntrul Templului şi cel din afara Templului”, zice Dumnezeu în Vechiul Testament. Aşa şi Sfânta Cruce s-a sfinţit prin dragostea şi prin Jertfa Domnului Iisus, Care de bunăvoie S-a răstignit pe ea. Şarpele de aramă în pustie, în Vechiul Testament, era doar un semn care preînchipuia Crucea cu Domnul Iisus Răstignit, din Noul Testament. Cum spune la Înţelepciunea lui Solomon, că „toţi cei ce priveau la acest semn erau vindecaţi, dar nu prin ceea ce vedeau cu ochii, ci prin Tine, Mântuitorul tuturor”. Deci ei treceau de la partea văzută la partea nevăzută, înţelegeau taina lui Dumnezeu care se arăta prin lucrurile văzute. | Continuare »