b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Traian Dorz, Hristos – Jertfa noastră

„Şi în altă parte, Scriptura mai zice: «Vor vedea pe Cine au străpuns».“ (Ioan 19, 37)

Cei care L-au străpuns pe Iisus atunci au şi văzut îndată pe Cine au străpuns.
Sutaşul şi cei ce-L păzeau pe Iisus împreună cu el, când au văzut cutremurul de pământ şi toate cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte tare şi au zis: „…Cu adevărat, Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!“ (Mt. 27, 54).
Înfricoşarea sutaşului l-a făcut să creadă în Iisus. Credinţa l-a făcut să se hotărască pentru El.
Şi astfel, sângele din Coasta Sfântă a lui Iisus, pe care chiar el o străpunsese, i-a spălat sufletul său şi conştiinţa sa de greutatea păcatului săvârşit.
Sutaşul acesta, Longinus, se spune că a fost printre primii creştini şi martiri ai lui Iisus.

De străpungerea coastei Domnului ne-am făcut şi noi cu toţii vinovaţi!
Prin păcatele noastre, şi noi am săvârşit această faptă cumplită. Fiecare păcat pe care l-am făcut cu vorba sau cu fapta s-a prefăcut o suliţă cu care L-am străpuns pe Scumpul nostru Mântuitor şi Răscumpărător Iisus.
Ce dureroase trebuie să fi fost pentru Inima Lui simţitoare loviturile sălbatice ale înjurăturilor, ale bârfelilor, ale vorbelor noastre ruşinoase! Şi ale faptelor noastre nedrepte, necinstite şi necurate!

Dar slăvită să fie dragostea şi îndurarea Lui de noi şi binecuvântată să fie clipa când ochii noştri s-au deschis ca să vedem Cine este Acela pe Care şi noi L-am străpuns.
Binecuvântat să fie Harul care ne-a îngenuncheat atunci la picioarele Crucii lui Iisus, ca să-I spălăm rănile făcute de noi, cu lacrimile noastre de pocăinţă şi de îndreptare. | Continuare »

„Şi mortul a ieşit cu mâinile şi picioarele legate cu fâşii de pânză şi cu faţa înfăşurată cu un ştergar. Iisus le-a zis: «Dezle-gaţi-l şi lăsaţi-l să meargă!»“ (Ioan 11, 44)

Ce privelişte înspăimântătoare este de a vedea un mort ieşind din groapă, după patru zile, mirosind puternic a cadavru – şi totuşi având pe faţa sa nu chipul morţii, îngheţat şi înfiorător, ci chipul vieţii, cald, voios şi plin de o lumină prietenoasă!
Tot ce fusese înainte mască de cadavru respingător – era acum înlăturat, într-o clipă
şi iată-l ieşind din mormânt nu un om mort, ci viu; acelaşi, dar viu şi nou!

Iată, aşa este şi taina naşterii din nou!
Dintr-un cadavru respingător, cum fusese înainte de a se preda lui Hristos, beţivul, hrăpăreţul, desfrânatul, omul lu-mesc se transformă total, ridicându-se dintr-o dată şi ieşind din mormântul păcatelor, la chemarea lui Hristos, un om nou; acelaşi om – şi totuşi altul.
Atât de cunoscut este lucrul acesta – şi totuşi, când se petrece aievea în viaţa vreunuia dintre noi, el este totdea-una nou şi minunat! Cu aceeaşi putere şi lumină mereu proaspătă, cum a fost când prima dată şi cu primul om s-a petrecut,
căci, într-adevăr, cu fiecare dintre noi s-a petrecut sau se va petrece mereu în acelaşi minunat alt fel.

Mortul a ieşit afară, dar n-a mai ieşit cu chipul cu care intrase. Ci cu o înfăţişare nouă!
Iată adevărul ce ni s-a tot spus: că, adică, şi la învierea morţilor din Ziua de Apoi tot aşa va fi.
Atunci, trupul nostru, cel semănat în putrezire, va învia în neputrezire.
A fost semănat în ocară, dar va învia în slavă,
a fost semănat în neputinţă, dar va învia în putere
şi a fost semănat trup firesc, dar va învia trup duhovnicesc… Căci, dacă este un trup firesc, este şi un trup duhovnicesc.

De aceea este scris: Omul dintâi, Adam (omul firesc), a fost făcut un suflet viu. Al doilea Adam (Omul-Hristos), a fost făcut un Duh dătător de viaţă… | Continuare »

„După ce a zis aceste vorbe, a strigat cu glas tare: «Lazăre, vino afară!»“ (Ioan 11. 43)

Pentru Domnul, Care ne-a creat, Care ne-a dat viaţă din Viaţa Lui, sânge din Sângele Lui, trup din Trupul Lui (Efes. 5, 30)…,
pentru El, Care ne-a legănat şi ne-a încălzit la Sânul Lui, crescându-ne ca într-un loc tainic, încă de pe când fiinţa noastră nici nu avea un chip (Ps. 139, 16)…,
pentru Domnul, Făcătorul şi Binefăcătorul nostru, noi suntem mai cunoscuţi şi mai iubiţi decât pentru cea mai dulce mamă (Isaia 49, 15).
El spune aşa de duios, prin profetul Său, că ne-a pus un nume şi că pentru El acest nume este preaiubit şi neuitat…
«Din dragoste pentru robul Meu… şi pentru alesul Meu te-am chemat pe nume; ţi-am vorbit cu bunăvoinţă, înainte ca tu să Mă cunoşti» (Isaia 45, 4).
«Acum, aşa vorbeşte Domnul Care te-a făcut… şi Cel Ce te-a întocmit: … Nu te teme de nimic, căci Eu te izbă-vesc. Te chem pe nume, eşti al Meu…“ (Isaia 43, 1).
Câtă duioşie şi dragoste este conţinută în aceste dulci şi părinteşti dezmierdări şi făgăduinţe!
Ele arată că, de la început, noi avem un loc ales şi veşnic,
un nume plăcut şi personal,
o chemare şi o solie deosebită, fiecare dintre noi, îna-intea Domnului. Şi din partea Lui. Şi pentru împărăţia Lui.

Iată, acum Domnul Iisus stă în faţa mormântului şi îl strigă pe nume pe Lazăr, chemându-l să iasă şi să vină la El, cu glasul dulce cu care îi va fi grăit de-atâtea ori în casa neuitată a Betaniei lor!…
Iar mortul, auzind, ascultă şi vine, aşa de firesc cum ve-nise totdeauna când îl chemase Iisus.
Aceasta este taina minunii prin care am înviat şi noi, când glasul Lui dulce ne-a strigat pe nume, când, cu Glasul Lui puternic şi cu Voinţa Lui dumnezeiască, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a chemat pe fiecare din moartea păcatului nostru, spre o viaţă nouă şi a pus în ace-laşi timp în inima noastră puterea şi duhul dătător de viaţă. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

”…pentru ca, prin două lucruri care nu se pot schimba şi în care este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte” (Evrei 6, 18)

Când un conducător de oaste este cunoscut de către toţi ostaşii săi ca un poruncitor înţelept ale cărui planuri sunt bune, ale cărui porunci sunt clare, ale cărui hotărâri sunt nestrămutate şi ale cărui bătălii sunt totdeauna biruitoare, atunci desigur că nici un luptător al său nu se va clătina în credinţa sa. Nu se va îndoi în izbânda sa. Şi nu va părăsi misiunea sa.

Încrederea neclintită în vrednicia conducătorului său îi va da fiecărui supus al acestuia o puternică îmbărbătare în orice vreme, în orice condiţii şi faţă de orice vrăjmaş. Şi această încredere îi va face pe toţi nişte biruitori şi nişte nebiruiţi.
Numai când cuvântul unui conducător se dovedeşte a nu mai avea adevăr, când făgăduinţele lui se dovedesc a nu mai avea garanţie şi când măsurile lui se dovedesc a nu mai avea reuşită, atunci încrederea supuşilor săi se clatină, curajul lor se pierde şi misiunea lor s-a prăbuşit.
De aceea s-au prăbuşit toţi zeii şi idolii păgânilor. S-au pustiit toate religiile lor. Şi s-au nimicit înseşi popoarele care    s-au alipit de învăţăturile lor. Şi care s-au amăgit de închinările la ei, după cum este scris: Toţi vor pieri… Şi ca ei sunt toţi cei ce se încred în ei, cum zice Psalmistul.
În adevăr, cine mai vorbeşte astăzi despre puternicele popoare şi despre vestitele împărăţii păgâne din trecut?… Amaleciţii, Hetiţii, Amoriţii, Filistenii, Babilonienii şi toţi cei ce se făleau cu puterea şi măreţia lor – unde sunt astăzi şi ce s-a ales din toată fala şi lăudăroşia lor? Nimic. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din meditaţii la Apostolul din Duminica Ortodoxiei)

Credinţa adevărată este un lucru mare şi unic. Dacă are cineva o adevărată credinţă, aceasta va fi în primul rând mare şi puternică. Apoi unică, adică una şi pe totdeauna. Neschimbată, vie, sfântă şi veşnică.
Cei mai mulţi oameni nu au credinţă, ci au crezuri. De aceea ei pot să şi le schimbe după împrejurări, după interese, după simpatii. Numai foarte puţini sunt acei oameni care au credinţa ce nu se poate schimba, ce nu se poate părăsi niciodată şi pentru nimic.
Toţi acei oameni sfinţi şi biruitori, despre care spune sfântul apostol de astăzi, au fost numai dintre acei care au avut o astfel de credinţă unică şi biruitoare. Începând cu cel dintâi pomenit, şi sfârşind cu cel din urmă, ei au dovedit, prin faptele lor, ce credinţă de mare preţ aveau ei. Iată, dar, că dovada credinţei erau faptele, fiindcă o credinţă mare se vede numai din nişte fapte mari.
Despre Moise se spune că, atunci când s-a făcut mare, n-a mai vrut mărirea lumească, ci a ales smerenia şi suferinţa poporului lui Dumnezeu. Iată cu adevărat ce înseamnă să fii mare în faţa lui Dumnezeu!
Numai renunţarea la slava lumii şi acceptarea umilirii şi a suferinţei alături de poporul lui Hristos şi pentru El te arată într-adevăr că eşti mare, că eşti o valoare, că ai o credinţă.
Şi luaţi la rând tot capitolul unsprezece din Epistola către Evrei a Sfântului Pavel, şi veţi vedea ce nesfârşit şi strălucit este şirul marilor oameni ai lui Dumnezeu pe care panoul de onoare al cerului ni-i înfăţişează aici ca pe nişte adevăraţi şi nemuritori eroi. Toţi aceştia sunt astăzi sus, în slava eternă, pe marea de cristal din Apocalipsa sau împrejurul Scaunului de Domnie al lui Dumnezeu, îmbrăcaţi în haine albe, cu cununi de aur pe cap, şi cu harfe în mâini, binecuvântaţi de Dumnezeu şi binecuvân-tându-L pe El, în vecii vecilor (Apoc 7, 9-17).
Fiul meu şi fraţii mei, dacă dorim cu adevărat să fim şi noi odată între ei, atunci trebuie neapărat ca acum să ajungem şi noi să avem o credinţă de acelaşi preţ şi în stare de aceleaşi fapte, ca ale lor (II Pt 1, 1).
Numai o astfel de credinţă este cu adevărat credinţă. Şi duce la mântuire. Toate celelalte sunt crezuri care n-au nici un preţ mântuitor.