CRĂCIUNUL STRĂMOŞILOR NOŞTRI

Crăciunul strămoşilor noştri era mai plin de bucurii sufleteşti decât al nostru de azi. Steaua Naşterii strălucea cu mai multă bucurie decât azi. Întrebaţi pe bătrânii noştri ce Crăciunuri erau în vremile de demult.
Nu erau atunci oamenii aşa de învăţaţi; trăiau o viaţă simplă, dar curată. N-aveau strămoşii noştri atâta ştiinţă, dar în schimb aveau credinţă.
Nu erau pe atunci casele aşa de mari şi făloase… şi nu erau lumi¬nate cu electrică, dar în schimb ardea în ele lumina cea vie a credinţei şi focul cel sfânt al iubirii, al rugăciunii şi purtărilor curate.
Nu ţineau oamenii – şi femeile – aşa de mult la haine luxoase, la ghete cu tocuri înalte şi haine de mătase, dar în schimb ţineau posturile şi poruncile Domnului. Acestea au fost vremile cele fericite de credinţă şi dragoste din care au ieşit colindele noastre cele vechi şi frumoase. Atunci oamenii se iubeau şi vremuri mai bune şi mai uşoare erau. Azi însă oamenii se urăsc… A murit credinţa, s-a răcit dragostea… de aceea trăim vremuri atât de grele şi cumplite.
Noi se pare că am ajuns vremile despre care Ap. Pavel scria: „Şi să ştiţi că în zilele cele de apoi vor veni vremi cumplite. Că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de argint, măreţi, trufaşi, nemulţumitori, necuraţi fără de dragoste, neînfrânaţi, obraznici, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitorii de Dumnezeu” (II Tim 3, 1-5). | Continuare »

CLINCHETUL DE CLOPOŢEI

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

Clinchet bun de clopoţei,
treci peste pustiu,
să vesteşti la toţi ai tăi
Naşterea târziu.

La Moş Crăciun
în gazdă, e Maria
şi naşte acum
pe Scumpul Mesia;
pe-acest Domn bun,
pe nume Mesia.

Toate florile sunt frumoase. Nu există nici o floare care să nu fie frumoasă, într-un anumit fel al ei, fiindcă fiecăruia dintre cei care privesc aceste flori îi place un anumit fel, o anumită formă, o anumită culoare, o anumită mireasmă.
Cu cântările este tot aşa. Fiecăruia dintre cei care le aud îi place o anumită dulceaţă dintr-o anumită cântare. Sunt unele flori care le plac tuturor. Sunt unele cântări care tuturor le plac. De aceea, dacă vrem ca toate sufletele să se bucure când suntem mai mulţi împreună, este bine să alegem cântările gândindu-ne la gustul tuturor. | Continuare »

a fratelui Traian Dorz, trimisă unor fraţi care l-au colindat

Slăvit să fie Domnul!
Preaiubiţii mei fraţi şi surori!
Bucuria cerească din Noaptea Naşterii Mântuitorului nostru preaiubit, mă rog Domnului şi Dumnezeului nostru să v-o dăruiască şi să v-o păstreze pe totdeauna în inimile şi în familiile fiecăruia şi ale tuturor!
Vă scriu cu ochii scăldaţi în lacrimi şi cu inima încă plină de marea şi sfânta bucurie neaşteptată pe care mi-aţi făcut-o prin osteneala dragostei arătate în seara de Ajun. Bucuria a fost atât de mare pentru că era atât de neaşteptată pentru mine. De aceea vă mulţumesc nespus de mult, în Numele dulcelui nostru Mântuitor Iisus Hristos, Care singurul a putut aduce, la prima Sărbătoare a Naşterii Lui şi la fiecare sărbătoare a Naşterii Sale de atunci şi până astăzi, pacea şi înfrăţirea adevărată şi dulce şi în noi, şi între noi.
Aceasta a fost şi o confirmare a adevărului pe care l-am scris şi l-am mărturisit toată viaţa, pentru care am muncit, am luptat şi am suferit, după cum am zis cândva:
Zburaţi, cântări,
în depărtări,
spre-a lumii-ntregi popoare,
înflăcăraţi
pe mii de fraţi
spre-o unică lucrare! | Continuare »

Traian DORZ

Noi suntem martori că Hristos
e Dumnezeu, cu Tatăl Una,
Atotputernic, Credincios
şi-Adevărat pe totdeauna!

Cei ce-au trăit, cei ce-au văzut
sunt martori vrednici de crezut
c-Adevărat şi Credincios
Mântuitor e-n veci Hristos!

Noi suntem martori, c-am trecut
prin greutăţi nemaitrăite
şi L-am chemat, şi I-am văzut
puterea Mâinii Lui slăvite!

Noi suntem martori, căci am fost
în loc de moarte şi pierzare
şi L-am căutat de adăpost,
iar braţul Lui ne-a dat scăpare!

Noi suntem martori pentru voi
şi pentru Domnul, pe vecie,
o, fie-n Ziua de Apoi
slăvită-această mărturie!

Să n-ajungă ei… fără noi

Traian DORZ, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI  (Meditaţie la Duminica dinaintea Naşterii Domnului)

Toţi aceştia, măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ceea ce le fusese făgăduit, pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi. (Evrei 11, 39-40)

Cât de minunată este dragostea lui Dumnezeu pentru toţi oamenii, dar mai ales pentru cei mai păcătoşi, cum a zis Sfântul Pavel, dintre care cel dintâi… suntem oricare (I Tim. 1, 15)! Cât de mare este dragostea Păstorului nostru pentru toate oile Sale, dar mai ales pentru cea mai rătăcită, care am fost noi, fiecare (Luca 14, 4–7)! Cât de mare este dragostea unui părinte pentru toţi copiii săi, dar mai ales pentru cel din urmă!

O mamă a fost întrebată odată: – Pe care dintre cei şapte copii ai tăi îl iubeşti tu cel mai mult? Mama a răspuns: – Pe cel mai mic, până ce creşte şi el mare. Pe cel mai slab, până ce se întăreşte şi el. Pe cel mai depărtat, până ce vine şi el, iarăşi, aproape. Pe cel bolnav, până ce se face şi el sănătos. Pe cel lipsit, până când ajunge să aibă şi el. Pe cel mai nepriceput, până ce capătă şi el pricepere. Pe cel care nu-L cunoaşte pe Domnul, până ce ajunge să-L cunoască şi el. Pe cel mai din urmă, până când ajunge să fie şi el întâi.

Cât de mult ne-a iubit pe noi Dumnezeu, că a oprit toată coloana mântuiţilor lui în drum, ca să nu intre în Sărbătoarea Slavei, până ce vom ajunge şi noi, cei atât de întârziaţi, noi, cei care ne-am pierdut atâta vreme, în drumul sfânt, cu nimicurile, cu gunoaiele, cu deşertăciunile lumii acesteia, deşi ni s-a spus de la început să nu ne legăm inima de ele, fiindcă toate sunt numai nişte amăgiri şi visuri; ori ele putând fi luate de la noi în orice clipă, ori noi de la ele. | Continuare »

CRĂCIUNUL LOR…

Arhimandritul Iuliu Scriban

Unele inimi acre au făcut gură pe după uşă că: de unde Păr. Trifa a scornit să ţinem sărbătorile cu cântări, cu vorbiri frăţeşti despre lucruri creştineşti, cu îndepărtare de petrecerile obişnuite, care se cuprind în flecăreli zadarnice, în îmbuibare cu mâncări şi benchetuială cu băuturi? Li se părea că aceasta ar fi o abatere de la obişnuinţa cunoscută de a te ghiftui şi că, dacă aceasta a intrat în obicei, apoi aşa şi trebuie să rămână.
Noi ne uimim de apucătura aceasta de a icni şi mârâi când vezi că cineva face binele, numai fiindcă binele acela e neobişnuit; [şi] a tăcea molcom şi a nu te sinchisi când vezi săvârşindu-se răul, chiar atunci când şi răul acela e neobişnuit. Cu alte cuvinte: slobod răul, dar [pun] oprelişte numai pentru bine.
Cu toate acestea, aşa este moralitatea multora în ziua de azi. Odată se oţărăsc şi se aprind că de ce face cutare binele – pe care ei îl numesc rău –, numai fiindcă e faptă nouă. Dar nu se tulbură nici de două parale pentru răul obraznic care se făptuieşte sub ochii lor!
Iacă, s-au întâmplat ticăloşii de acestea şi de zilele Crăciunului, dar pe altul care să zică o vorbă împotriva lor, afară de ce scriem noi aici sau aiurea, n-am văzut. Aşa e deprinsă lumea cu călcarea dreptelor purtări, aşa că priveşte drept lucru firesc al vieţii revărsarea tuturor ticăloşiilor, că nici nu le bagă în seamă. Cu atât mai puţin îi vine cuiva în minte să se mişte împotriva lor. Şi, Doamne, cât de amarnici sunt când se iveşte cineva cu o măsură frumoasă! | Continuare »

Se naşte Prunc

Vlad Gheorghiu

O, inima mea, iată, se naşte Prunc Hristos
Şi, înfăşat, în iesle stă între vite, jos,
Deschide-te! Mesia-i la uşa ta, în drum.
Primeşte-L şi-L urmează născut din nou acum.

Că azi se naşte Prunc din cer
O, flori de măr, o lerui ler,
O, Lerui ler.

Voi, ochi ai mei, văzură-ţi lumina de la stea
Cum peştera-ngheţată puternic lumina?
Primiţi-i şi voi taina din care s-a născut
Sfinţindu-vă vederea cu ceea ce-aţi văzut.

Voi, paşii mei, bătură-ţi cărări în lung şi-n lat
Să duceţi tuturora colindul minunat.
Căutaţi cărarea strâmtă spre Cerul Sfânt urcând
Cu ale voastre urme pe Urma lui călcând.

Dar tu, a mea cântare, auzi un fluieraş
Cântat atât de dulce de dragii păstoraş’?
Întinde-te flămândă după al lui Izvor
Şi cântă pentru Pruncul şi Mama Lui cu dor. | Continuare »

Un Împărat face nuntă Fiului Său Preaiubit,
ca poporul să-Şi întoarcă de pe drumul rătăcit.

Face nuntă, căci sosit-a ceasul când va cununa
pe Fiul Său cu Mireasa ce din lume-o va nălţa.

La această nuntă-i cheamă pe toţi astăzi Bibliá,
să se pregătească-n grabă căci nuntá se va ţinea;

Să-şi ’mulţească untdelemnul faptei bune, tot mereu,
cu lumină să-L aştepte pe Fiul lui Dumnezeu.

Să vegheze-n rugăciune toată vremea pe pământ,
să nu-i afle-n somnul morţii ziua Nunţii Celui Sfânt.

Şi să-şi schimbe haina vieţii, alta nouă a-mbrăca,
ca-n odaia cea de nuntă să poată cu El intra.

Ajută-ne, Doamne Sfinte, ca, în Ziua de Apoi,
la a Fiului Tău nuntă să putem intra şi noi!

Să ne veselim de-a pururi, Doamne-n veci la masa Ta
cu toţi cei ce-n bucurie slavă Ţie-Ţi vor cânta!

(Să cântăm Domnului, nr. 876)

Părintele Iosif Trifa, Trăim vremuri biblice

Apocalipsa4Biblia este o carte minunată în care se vede amănunţit cum curge şi cum se scurge viaţa omeniri şi viaţa omului. Biblia cuprinde toată istoria şi toată viaţa omenirii, începând de la facerea lumii şi până la sfârşitul veacurilor. Partea din urmă din viaţa omenirii e pusă în cartea ultimă a Bibliei, şi se numeşte Apocalipsa. Cartea aceasta cuprinde vedeniile ce le-a avut Apostolul şi Evanghelistul Ioan pe insula Patmos.

În aceste vedenii, Domnul Dumnezeu i-a arătat Evanghelistului Ioan tainele cele mari ale vremurilor din urmă. Apostolul Ioan a pus aceste arătări în cartea ce se numeşte Apocalipsa, cartea descoperirilor dumnezeieşti (în chipul de mai sus se vede Evanghelistul Ioan prinzând în carte dumnezeieştile descoperiri).
Apocalipsa e o carte plină de „peceţi“ şi de taine care întrec ştiinţa şi cunoştinţa oamenilor. Nu e dat omului să dezlege aceste taine. Toţi cei care încearcă acest lucru, amintind fel de fel de numere şi nume, de ani şi de oameni, greşesc cumplit. Tainele Apocalipsei privesc vremurile din urmă, privesc vremurile ce vor veni, iar tainele viitorului şi ale sfârşitului veacurilor singur Tatăl Ceresc le ştie (Marcu 13, 32).
Nu se poate însă tăgădui faptul că vremurile noastre încep tot mai mult să se asemene cu vremurile arătate în Apocalipsă.
Apocalipsa arată vremurile din urmă ca vremuri de cumplite stricăciuni sufleteşti. O generală decădere sufletească va cuprinde lumea şi omenirea. Vor fi vremuri de stricăciuni sufleteşti şi de răutăţi care n-au fost de la începutul lumii.
Numărul celor credincioşi va scădea grozav.
Această cumplită decădere sufletească va fi însoţită de vremuri grele, de grozave urgii şi arătări cereşti. Vor fi urgii, necazuri, semne şi arătări cereşti care n-au fost de la începutul lumii.
Însă, în faţa tuturor urgiilor şi arătărilor cereşti, oamenii vor stărui până la sfârşit în răutăţi şi nepăsare de cele sufleteşti.
În această asemănare, vremurile noastre încep a se potrivi cu vremurile arătate în Apocalipsă. Şi vremurile noastre au aceste trei puncte:
1. stricăciuni sufleteşti şi răutăţi mai mari ca oricând; | Continuare »

S-AUD PRIN ÎNTUNERIC

S-aud prin întuneric chemări îndurerate
de pace, de lumină, de pâine flămânzind;
răspunde-le, străjere: Numa-n Hristos sunt toate,
veniţi la El, căci toate le veţi afla venind.

S-aud ale-apăsării suspine-năbuşite,
alin şi libertate, şi adevăr cer toţi;
răspunde-le, stăjere: Hristos vi le promite,
şi tu, ce-L ai pe Domnul, arată-li-L cât poţi. | Continuare »

Arhimandrit Evsevios Vittis, Tâlcuiri la Apocalipsa, vol. III, Ed. Egumenița
apocalipsa• Condamnarea fiarei şi a profetului mincinos şi nimicirea armatei lor de câtre Mesia – Hristos («lupta lui Mesia») (19, 11-21).
• Mesia – Hristos apare cu armata Sa în vederea luptei decisive (19, 11-16).
• Un înger vesteşte nimicirea armatei potrivnice lui Dumnezeu (19, 17-18).
• Fiara şi falsul profet sunt prinşi de vii şi aruncaţi în marea cea de foc, în timp ce armata lor este nimicită cu totul (19, 19-21).
În omilia precedentă ne întrebam ce a mai rămas din Apocalipsă, odată ce am ajuns la capitolul al 19-lea. Însă pe măsură ce ne apropiem de sfârşit, ni se descoperă tot mai multe evenimente importante. Le vom menţiona încă de la început prin ceea ce au fundamental, pentru a ne face o idee despre ele, iar apoi le vom analiza pe rând. Să ne grăbim, aşadar, «să vedem sfârşitul» ce se apropie. Mă refer desigur la sfârşitul Apocalipsei, aceasta ca să nu apară vreo neînţelegere. Cu puţină răbdare, vom vedea şi evoluţia evenimentelor următoare. Trebuie să spun cu anticipaţie că aici avem de a face cu una din părţile cele mai frumoase ale acestei sfinte cărţi. Astăzi ne vom preocupa în modul concret de «intrarea în luptă a lui Mesia», moment atât de aşteptat.
Ce a mai rămas să vedem din Apocalipsă?
a) Biruinţa lui Hristos împotriva Antihristului (19, 11-21).
b) Împărăţia lui Hristos de o mie de ani şi condamnarea, la început temporară, iar apoi definitivă a satanei (20, 1-10).
c) Judecata universală (20, 11-15).
d) «Noua zidire (creaţie)» şi «Cortul lui Dumnezeu cu oamenii» (Noul Ierusalim) (21, 1-22, 5).
e) Epilogul Apocalipsei (22, 6-21). | Continuare »

S-a născut în jurul anului 270 în localitatea Askia din insula Cipru, într-o familie creştină de oameni simpli. Nu a avut parte de învăţătură, nu a urmat şcoli înalte. A fost cioban, o îndeletnicire pe care a îndrăgit-o şi pe care n-a părăsit-o niciodată. S-a căsătorit şi a avut o fiică, pe nume Irina. La puţini ani după căsătorie a rămas văduv. A îndurat cu răbdare văduvia. Simeon Metafrastul spune despre el că „vieţuia cu cinste şi cu dragoste de Dumnezeu, urmând lui David în blândeţe, lui Iacob în simplitatea inimii şi lui Avraam în iubirea de străini“.

Cărămida de la Niceea

Sfântul Spiridon a luat parte la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea, întrunit în anul 325 pentru combaterea ereziei preotului Arie din Alexandria. Arie nega dumnezeirea lui Iisus Hristos, Îl considera cea mai înaltă creaţie a lui Dumnezeu şi, prin urmare, diferit ca fiinţă de Acesta: Tatăl era necreat, Fiul creat.
Episcopii adunaţi la Sinodul de la Niceea au întărit învăţătura Bisericii, şi anume că Fiul este deofiinţă cu Tatăl, deci este Dumnezeu. În lămurirea acestei învăţături, un rol important l-a avut şi episcopul Trimitundei, Spiridon. Fără a se folosi de un limbaj sofisticat, a demonstrat celor prezenţi cum Dumnezeu este unul în fiinţă, dar întreit în persoane. A luat o cărămidă în mâna stângă şi le-a spus că deşi este un singur obiect, ea este alcătuită din trei elemente: pământ, apă şi foc. Apoi cu mâna dreaptă a făcut semnul crucii şi a zis: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“. După aceasta, strângând cărămida, în partea de sus a cărămizii s-a aprins foc, apa a început să curgă din partea de jos, iar lutul a rămas în mâinile lui. Această minune l-a convins pe un filozof, adept al învăţăturii lui Arie, să devină ortodox, motivând că „atâta vreme cât era vorba de dispute, aduceam cu uşurinţă cuvinte împotriva cuvintelor. Dar când, în locul cuvintelor, a ieşit din gura acestui bătrân puterea şi facerea de minuni, nimic nu mai pot cuvintele împotriva puterii“. La Niceea l-a cunoscut pe Sfântul Nicolae, episcopul din Mira Lichiei, între cei doi legându-se o strânsă prietenie.

Ajuns la adânci bătrâneţi, Sfântul Spiridon a murit în anul 348. Cu un an înainte, Dumnezeu i-a făcut cunoscut sfârşitul său. A fost îngropat în biserica Sfinţilor Apostoli din Trimitunda. Este sărbătorit de Biserica Ortodoxă pe 12 decembrie. | Continuare »

Un creştin pios, care-l iubea mult pe Sfântul Spiridon, dar la fel de mult şi adevărul, spunea aceasta: s-a dus la mormântul Sfântului la 12 decembrie, ziua prăznuirii sale, pentru a-l întâlni, ca atunci când era viu şi pentru a-şi arăta veneraţia sa pentru omul lui Dumnezeu. „Pe când mă apropiam deja şi mă pregăteam să mă concentrez asupra a ceea ce voi face, am simţit o asemenea mângâiere dumnezeiască, care m-a învăluit şi m-a pătruns în inima mea, că am intrat realmente în extaz, grabnic fiind purtat prin frumuseţile Cerului. Uitând de toate cele pământeşti, chiar de trupul meu, am rămas mut şi nemişcat. N-am vorbit nimănui şi, întocmai ca în tinereţe, n-am simţit nici foame, nici sete toată ziua, ci m-am cuminecat întreaga zi numai cu Trupul şi Sângele Domnului“.

 Acelaşi om, venind iaraşi la Trimitunda în ziua Sfântului Spiridon, pe când se afla îngenuncheat, îmbrăţişând sicriul cu trupul neputrezit al Sfântului, inima sa fu umplută de lumină şi sufletul său inundat de bucurie, o bucurie ce-i făcea simtit gustul bunurilor cereşti care-i aşteaptă pe Sfinţi (pregustarea Raiului). A alergat grabnic la piaţă, pentru a cumpara oarece, inclusiv haine pentru săraci şi pentru localnici, căci se făcuse iarnă şi frigul venise cu putere. Şi, după ce împlini această dispoziţie a inimii sale, se grăbi să se întoarcă spre ţara lui, unde-l chemaseră treburi grabnice. Dar, dintr-o dată, norii se-ntunecară, vestind o ploaie cu adevărat diluviană ce avea să cuprindă pământul. Acest om se afla aşadar la grea răscruce, putea oare merge mai departe în calatoria lui câtă vreme astfel de vreme câinoasă se anunţa? Se întări însă în nădejde: vându ceea ce cumpărase, achiziţionând nişte vite de povară şi trase la biserica Sfântului. Aici, se prosternă iaraşi la racla cu moaştele Sfântului, ca şi cum acesta ar fi fost încă viu, şi-l rugă să fie tovarăş de călătorie cu el şi să oprească ploaia, atunci când ea ar deveni prea furioasă. Încheindu-şi rugăciunea, ieşi din cetatea Trimitundei. Sfântul Spiridon fu cu el pe toată durata călătoriei şi nu doar în chip nevăzut ci, asemeni unui tovarăş de călătorie – precum îl şi rugase: văzut, împreună-călător cu el! Vântul sufla teribil, iar norii se zbuciumau cu putere, dar ploaia… ploaia părea suspendată, atârnată cu apa ei sub nori: am putea spune că puterea Sfântului reţinea ploaia, o împiedica în revărsarea ei. | Continuare »

Descarcă de aici cartea în format mp3

Plângeri

– Doamne, spinii toți din lume numai în grădina mea
Cresc să-mi năbușe cântarea și să-mi stingă dragostea.
– Bine, vrei urcarea lină, spinii toți să ți-i adun,
Și din ei să fac cunună tot pe fruntea Mea s-o pun?

– Nu, o Doamne, ci mai bine
Lasă spinii mei la mine…

– Doamne, numai guri haine și colți numai ascuțiți
Sfârtecă iubirea-n mine și ai milei ochi zdrobiți.
– Bine, vrei să-Mi urci pe umeri ori pe brațe să te sui?
Însă nu ai loc de Cruce, doar deasupra să te pui.

– Nu, o Doamne, că-s prea grele
Toate păcatele mele…

– Doamne, drumul meu spre Tine-i ori prin flăcări, ori prin ger,
Când mi-i dragostea prea arsă, când mi-i dorul prea stingher.
– Bine, vino lângă Mine și în brațe-am să te port
Dacă-i frig sau dacă-i soare, Eu îți voi fi dulce cort.

– Doamne, niciun Sfânt nu-Ți scoate,
Neputința mea s-o poarte.

– Doamne, ci fii lângă mine când mă-nțeapă orice spin
Când mă sfârtecă vreo gură sau mă arde vreun suspin.
– Bine, dar sunt lângă tine, ochii ți-i ridică doar,
O întindere de mână și atingi al Meu hotar.

– Doamne, crucea mea – cu Tine
E doar cântec și-n suspine…

Vlad Gheorghiu

TĂMĂDUIREA FEMEII CE SUFEREA DE 18 ANI

şi ceva despre făţarnicii cari Îl mustrau pe Domnul pentru această tămăduire

Acum duminică avem la rând evanghelia cu tămăduirea femeii ce suferea de 18 ani şi „nu putea să se ridice în sus nicicum”. Domnul Iisus a vindecat-o. Fariseii făţarnici Îl mustrau însă pe Domnul, căci făcuse această tămăduire sâmbăta, când „nu se cade cineva a se vindeca”. Iisus le-a răspuns: „Făţarnicilor! Fiecare dintre voi îşi dezleagă boul sâmbăta şi-l adapă, iar această femeie pe care de 18 ani a legat-o satana nu se cădea a fi dezlegată?”. (Citiţi pe larg această evanghelie la Luca 13, 10-17)
Două învăţături de căpetenie ne arată evanghelia de duminică. Învăţătura cea dintâi e cea care trece ca un fir roş prin toată ţesătura Evangheliilor: păcatul şi mântuirea.
O femeie bolnavă de 18 ani s-a apropiat de Iisus. Suferea de „duhul neputinţei” şi era atât de bolnavă încât „nu putea să se ridice în sus nicidecum”. Grozăvia păcatului ni se arată şi aici în toată puterea. Pe biata femeie o doborâse păcatul; o doborâse ispita diavolului, căci Domnul spune că „satana o legase de 18 ani”. Printr-o boală sufletească împreunată cu una trupească, satana o legase în lanţurile lui pe o biată femeie şi o ţinea de 18 ani în starea aceasta grozavă şi nenorocită. | Continuare »

Traian DORZ, din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 27-a după Rusalii (Tămăduirea femeii gârbove)

„Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi a sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în locurile cereşti.“

TDorz1Tot răul din lume îl fac duhurile răutăţii care, din locul lor, din împărăţia întunericului, din centrul puterii diavolului şi al morţii, ies ca dintr-o peşteră întunecată şi năvălesc peste tot, punând la cale tot felul de curse, de primejdii şi de nelegiuiri, pentru zădărnicirea planului mântuirii lui Hristos, pentru încălcarea voii lui Dumnezeu şi pentru nimicirea lucrării Duhului Sfânt.

În acest verset sfânt, Apostolul Domnului ne arată din partea Duhului Sfânt ce multe şi ce puternice sunt acele forţe ale diavolului, împotriva cărora noi avem de luptat.
Când Duhul ne spune că nu carnea şi sângele sunt adevăraţii noştri vrăjmaşi, noi trebuie să înţelegem că bieţii oameni prin care noi suntem loviţi sau ameninţaţi sunt numai nişte nefericite unelte, nişte măşti de care se foloseşte satan, marele şi adevăratul nostru vrăjmaş, spre a ne face răul. Dar dincolo de aceste unelte şi măşti văzute, stau nevăzuţi adevăraţii vrăjmaşi, duhurile nevăzute ale răutăţii, care vin prin ei şi năvălesc împotriva noastră. | Continuare »

Sfântul Ierarh Nicolae

Viaţa celui intre sfinţi Părintelui nostru Nicolae, Arhiepiscopul din Mira Lichiei, făcătorul de minuni
(6 decembrie)

Pe făcătorul cel mare de minuni, ajutătorul cel grabnic şi mijlocitorul cel prea ales către Dumnezeu, pe arhiereul lui Hristos, Nicolae, l-au odrăslit părţile Lichiei, în cetatea ce se numeşte Patara, din părinţi cinstiţi şi de bun neam, dreptcredincioşi şi bogaţi. Tatăl său se chema Teofan, iar mama sa Nona. Această binecuvântată pereche, petrecând cu bună credinţă în însoţirea cea legiuită şi împodobindu-se cu obiceiul cel bun, pentru viaţa lor cea plăcută lui Dumnezeu şi pentru multele milostenii şi faceri de bine mari, s-au învrednicit a odrăsli această odraslă sfântă – singuri ei fiind rădăcină sfântă – şi s-a făcut cum zice psalmistul : Ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care şi-a dat rodul său la vremea sa. Deci, născând pe acest dumnezeiesc prunc, l-a numit Nicolae, care se tâlcuieşte „biruitor de popor”; şi cu adevărat s-a arătat biruitor al răutăţii, aşa binevoind Dumnezeu spre folosul de obşte al lumii.

După acea naştere, maica sa Nona a rămas stearpă, până la dezlegarea din legăturile cele trupeşti, mărturisind singură firea că nu este cu putinţă a se mai naşte alt fiu ca acela, ca numai pe acesta să-l aibă şi întâi şi pe urmă, care din pântecele maicii sale s-a sfinţit cu darul cel de Dumnezeu insuflat. Căci n-a început a vieţui decât cinstind pe Dumnezeu cu bună cucernicie, nici n-a început a suge ţâţă, făcând minuni din pruncie, nici nu s-a deprins mai întâi a mânca, ci a posti. Căci după naşterea sa, fiind în baie, a stat trei ceasuri pe picioarele sale, singur de sine, nesprijinindu-l nimeni, dând prin această stare, cinste Sfintei Treimi, Căreia mai pe urmă avea să-i fie mare slujitor şi întâi-stătător. Când se apropia de pieptul maicii sale, se cunoştea a fi făcător de minuni, hrănindu-se nu după obiceiul pruncilor celorlalţi – pentru că numai din ţaţa cea dreaptă sugea lapte – având să izbândească cu cei drept-credincioşi starea cea de-a dreapta. | Continuare »

ZIUA NUMELUI

Ieri am fost în târgul de porci şi iacă mă întâlnesc acolo cu unul din prietinii mei cu care numai pe străzile cele făloase din Sibiu mă întâlneam. Şi mai mult m-am mirat când am văzut că cumpărase un purcel. „Dar tu, mă, ce cauţi în târgul de porci şi cu purcelul ce-ai să faci?”, îl întrebai eu. Atunci prietenul meu astfel începu:
„Acum la Sf. Nicolae e ziua numelui meu şi de 2 ani am început să-mi prăznuiesc ziua aşa că nu mai plătesc cu băutură gratulările prietinilor şi cunoscuţilor, ci cu banii ce i-aş da pe băutură fac în tot anul o faptă de milostenie. Acest purcel l-am cumpărat pentru o biată văduvă de război de la marginea oraşului. Are 6 copii şi de ani de zile n-a mai putut să-şi prindă porc la casă. Şi anul trecut i-am cumpărat un purcel pe care biata femeie şi l-a crescut cum a putut şi acum îl va tăia, pe Crăciun. O, ce bucurie vor avea copilaşii ei! Într-un an de zile, de câte ori mama lor va pune mâncarea pe masă, cei 6 copilaşi se vor ruga într-un glas: «Dumnezeu să-i dea sănătate la domnul cel bun!». Eu aflu, prietine dragă, că acest fel de prăznuire este mai bun şi mai creştinesc decât să satur pe oameni de băutură şi pe urmă tot să fie nemulţumiţi că nu i-am săturat destul de bine”…
Astfel grăi prietinul meu şi avea toată dreptatea, căci, de fapt, felul cum prăznuiesc creştinii de azi „ziua numelui” lor este cu totul păgânesc. | Continuare »

Traian DORZ, din Cântarea Viitoare

Pilda-Talantilor-5Nu-ţi îngropa talantul
ce ţi l-a dat Hristos,
în slujba Lui ţi-l pune,
s-aduci şi tu folos;
lui Hristos, lui Hristos să-I aduci şi tu folos.

Nu-ţi risipi viaţa
ce ţi s-a dat de Sus,
aleargă şi lucrează
ceva pentru Iisus;
lui Iisus, lui Iisus du-I un rod frumos adus.

Nu-ţi părăsi pe fraţii
ce ţi i-a dat Hristos,
ascultă-i şi iubeşte-i
cu suflet credincios;
lui Hristos, lui Hristos dă-I un suflet credincios.

Nu-ţi pierde mântuirea,
cât anii nu s-au dus,
câştigă-ţi-o, aleargă
şi strânge cu Iisus;
cu Iisus, cu Iisus strânge-ţi o răsplată Sus.

Lucrătorii, cei cu talanţii

Fragment dintr-o vorbire a fratelui Traian Dorz

… Lucrătorii, cei cu talanţii, cu unul, cu doi şi cu cinci, sunt fraţii din adunare. Aceştia urmează după surorile noastre. Nici acolo nu-i vorba de oameni străini şi de neascultători, ci de fraţii din adunare. Că toţi au primit câte un talant de la Dumnezeu, dar unii l-au pus în lucru pentru Domnul, alţii au lenevit pentru Domnul. În ziua aceea, cei doi vor lua cea de-a dreapta şi cea de-a stânga parte. Cei care au făcut faptele bune şi roadele bune vor merge de-a dreapta şi ceilalţi de-a stânga. Nu cei necredincioşi vor fi acolo! Cei credincioşi, care au auzit cuvântul din Pilda aceasta cu semănătura, vor fi cele trei categorii. Şi cei uşuratici, şi cei fricoşi, şi cei îmbuibaţi vor fi de-a stânga. La dreapta vor fi numai cei care, cu inimă bună şi curată, au adus roade pentru Dumnezeu.
Acuma este vremea să ne întrebăm fiecare dintre noi, ascultând şi cercetând acest Cuvânt al lui Dumnezeu în adunarea noastră, să ne cercetăm fiecare dintre noi: în care parte dintre ascultătorii Cuvântului lui Dumnezeu suntem? | Continuare »

ZIUA DE 1 DECEMBRIE

Pr. Iosif Trifa, «Telegraful Român» nr. 53 / 21 nov. (4 dec.) 1920, p. 2

N-a sosit aşa, pe neaşteptate, la noi această zi de sărbătoare. Ea a răsărit din frământările, luptele, suferinţele şi aşteptările unui neam întreg.
Ziua şi sărbătoarea din 1 Decembrie a trecut prin câmpia de la Turda, roata de la Alba Iulia, „loagărul” lui Iancu, prin toată Golgota neamului nostru.
1 Decembrie a venit ca o răsplată divină a luptelor şi suferinţelor noastre de veacuri. Ea este şi va rămâne de-a pururi sfânt praznic în calendarul neamului nostru.
Dar 1 Decembrie 1920 încă nu înseamnă că putem sări deplin în braţele şi valurile bucuriei. Praznicul unirii poartă nu numai bucurii de prăznuit, ci şi chemări la datorii de împlinit.
Unirea noastră s-a făcut surpându-se măriri şi stăpâniri străine.
Unirea noastră s-a făcut scăpând de Faraon şi egiptenii lui, cărora truda noastră, veacuri de-a rândul, le-a făcut cărămizi şi palate. Şi egiptenii noştri de ieri nu pot uita braţele noastre, folosul nostru, bogăţiile şi bunurile noastre.
Ei ne pândesc azi la hotare bucuria şi sărbătoarea noastră. În ura şi neputinţa lor, spun că ar fi o minciună praznicul nostru şi, pe toate drumurile, în toate formele, spionii lor caută să strecoare otravă în sufletul poporului nostru românesc.
E datoria noastră, a tuturora, să ne apărăm contra lor această sfântă zi de sărbătoare naţională.
La Alba Iulia, în marea zi de 1 Decembrie 1918 – spre asigurare contra eventualelor atacuri străine –, garda naţională a săpat tranşee, întărind istorica cetate în care s-a adus istorica hotărâre a unirii. | Continuare »