Cornel RUSU, din «Casa sufletului tău»

Trăirea duhovnicească este rodul hrănirii cu mana cerească. Atunci când poporul lui Israel călătorea spre Canaan, Domnul îl hrănea cu mană cerească. Cuvântul lui Dumnezeu este hrana şi băutura celor ce călătoresc spre Împărăţia Lui. Evanghelia slavei lui Hristos este chipul lui Dumnezeu (cf. II Cor. 4, 4).

Această hrană duhovnicească, întocmai ca împărtăşirea cu Sf. Taine, ar trebui mâncată pe genunchi, fiind dar ceresc, mâncare îngerească.
Să urmărim ce ne spune Biblia despre asemănarea cu vechiul Israel, care călătorea prin pustie spre Canaanul pământesc, a celor care călătoresc spre cer:
„Poporul însă începu să cârtească în auzul Domnului. (…) Străinii, dintre ei, începură să-şi arate poftele şi şedeau cu ei şi fiii lui Israel şi plângeau, zicând: «Cine ne va hrăni cu carne? Căci ne aducem aminte de peştele pe care-l mâncam în Egipt în dar, de castraveţi şi de pepeni, de ceapă, de praz şi de usturoi; acum însă sufletul nostru tânjeşte; nimic nu mai este înaintea ochilor noştri decât numai mana»“ (Num. 11, 1-6).

„Şi grăi poporul împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise, zicând: «La ce ne-ai scos din pământul Egiptului, ca să ne omori în pustiu, că aici nu este nici pâine, nici apă, şi sufletul nostru s-a scârbit de această hrană sărăcăcioas㻓 (Num. 21, 5). „Dă-ne carne să mâncăm!…“ (Num. 11,13).
Şi a zis Domnul către Moise: Spune poporului: Aveţi să mâncaţi carne o lună întreagă. Şi Domnul a făcut să sufle de peste mare un vânt care a adus prepeliţe… Şi poporul s-a sculat şi a strâns prepeliţe. Şi, încă fiind carnea între dinţii lor, fără să fie mestecată, S-a mâniat Domnul pe popor şi l-a lovit cu urgie mare. Şi s-a chemat locul acela Chibrot-Hataava (Mormintele lăcomiei) (cf. Num. 11, 18-35).

Ce lucru dureros ne este înfăţişat aici! Evreii au uitat curând minunile Domnului, grija permanentă ce le-o purta, s-au săturat şi de mâncarea cea cerească, i-a lovit pofta după carnea din Egipt, dorul după Egipt. Au uitat din ce robie groaznică au scăpat prin mila Domnului şi auziţi-i cum cârtesc împotriva Lui şi a lui Moise, zicând: De ce ne-aţi scos din Egipt…că bine ne era acolo“ … „Erau: peşte, castraveţi; dar aici ni se usucă sufletul cu mana aceasta proastă. | Continuare »

Nu-s numai slove cântecele mele,
nu-s numai rânduri cele ce le-am scris,
ci-i lupta mea şi inima în ele,
şi crezul meu e-ntreg în ele-nchis!

Sunt hrană pentru inima flămândă
şi cântec pentru sufletul vioi,
avânt viteaz şi alinare blândă
şi plâns de-ajuns oricărui dintre voi.

Dar mai presus sunt dragoste fierbinte
şi-ncredere eroică-n Hristos,
sunt gânduri pentru care nu-s cuvinte
spre tot ce-a fost şi-n veci va fi frumos.

Le-am frământat pe toate-o pâine bună
sfinţită la altarul părintesc
şi-n datina creştină şi străbună
eu le sărut şi-apoi vi le-mpărţesc.

Gustând, luaţi în inimă-ntărire,
curaj luptând şi-alin în ceasul greu,
iar când veţi fi datori c-o mulţumire
s-o daţi deplin şi cald lui Dumnezeu!

Traian Dorz, Cântările roadelor

Evanghelia de duminică este plină de minunate învăţături sufleteşti. Zice mai întâi evanghelia că fiecare om are în el o lumină şi, când această lumină se întunecă, oare cât de mare se va face întunericul? Această lumină este conştiinţa omului, adică mustrarea sau mulţumirea sufletească ce o are omul când face fapte rele sau bune. Această lumină i s-a dat fiecărui om. Cine Îl primeşte pe Mântuitorul şi lumina Lui, în acela lumina conştiinţei luminează şi cele mai mărunte lucruri ale omului. Dar în cel păcătos, în cel ce stăruie în păcate şi fărădelegi, se stinge şi această lumină, întuneric mare se face într-un astfel de suflet.

predica-de-pe-munte_17_11

Astfel de oameni îşi pierd cu totul văzul şi auzul cel sufletesc. Despre astfel de oameni a zis psalmistul că „ochi au, dar nu văd, urechi au, dar nu aud” (Ps 135, 16-17). Aceştia sunt [cei] despre care a zis prorocul Isaia că: „Zic răului că este bun şi binelui că este rău, întunericul îl numesc lumină şi lumina întuneric, amarul dulce şi dulcele amar” (Is 5, 20). Mai ales în vremile noastre, este plină lumea de astfel de oameni care n-au ochi pentru lucrul Domnului şi mântuirea sufletului. Nu cumva şi tu, cititorule, eşti dintre aceştia? | Continuare »

„CĂUTAŢI LA PĂSĂRILE CERIULUI ŞI LA CRINII CÂMPULUI”…

Una dintre cele mai frumoase evanghelii este cea de duminică. Între altele, în această evanghelie, Iisus zice:
Căutaţi la păsările cerului, că nici seamănă, nici seceră, nici adună în jitniţe şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte pe dânsele. Şi de haină ce vă grijiţi? Socotiţi crinii câmpului cum cresc; nu se ostenesc, nici torc. Iar grăiesc vouă că nici Solomon, întru toată mărirea sa, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Deci, nu vă grijiţi zicând: „Ce vom mânca?”, sau: „Ce vom bea?”, sau: „Cu ce ne vom îmbrăca?”. Că ştie Tatăl vostru cel ceresc că trebuinţă aveţi de acestea toate.
Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi acestea toate se vor adăuga vouă” (Mt 6, 22-32).
Minunată este această evanghelie. Ea ne învaţă să aruncăm toate grijile noastre asupra Domnului… Să căutăm mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, grija de suflet, şi apoi Tatăl ceresc va avea El grijă mai departe de toate lipsurile noastre. Mare adevăr spune Evanghelia. Dar acest adevăr – s-o spunem adevărat – multora li se pare o glumă, un lucru de zâmbit. Acest adevăr îl poate pricepe numai cel credincios. Acest adevăr îl poate simţi şi trăi în viaţa lui numai cel ce trăieşte o viaţă cu Domnul şi Evanghelia Lui; numai cel ce este cu adevărat un copil al lui Dumnezeu.
Când eşti cu adevărat un copil al lui Dumnezeu, atunci Tatăl ceresc are grijă de tine până în cele mai mici amănunte. Văzut-aţi cum sunt copiii: n-au nici o grijă şi nu cunosc grija vieţii; aşa e şi cu noi când suntem cu adevărat copiii lui Dumnezeu: deodată scăpăm de toate grijile şi necazurile. Tatăl ceresc le ia asupră-Şi. Când trăieşti o viaţă cu Domnul, atunci între tine şi grijile, necazurile vieţii stă Domnul; atunci tu nu vezi necazurile, ci-L vezi pe Domnul. Însă cei necredincioşi nu-L pot vedea pe Domnul de mulţimea necazurilor. Necredinţa – sau, mai bine zis, puţina credinţă – pune între om şi Dumnezeu, necazurile. Puţin credinciosul se uită la necazuri, nu la Domnul; sau, mai bine zis, nu-L poate vedea pe Domnul de mulţimea necazurilor şi lipsurilor. | Continuare »

Când sunat-a Deşteptarea
glasul goarnei desluşit,
ne-am sculat din somnul morţii,
din păcate ne-am trezit
şi prezenţi la datorie,
legământ ceresc am pus
că vom fi ostaşi ai Crucii,
luptători ai lui Iisus.
Domnul ne-a chemat la luptă,
noi, pe El luându-L scut
şi luându-L Steag şi Ţintă,
lupta Sfântă-am început.
Prin credinţă şi iubire
noi am biruit mereu,
căci suntem ostaşii Crucii
şi cu noi e Dumnezeu.

Lupta Domnului e sfântă,
sfânt e Ţelul ce-l avem,
voluntari luptăm în oaste,
voluntari pe veci ne vrem.
Steagul biruinţei noastre
să se nalţe tot mai sus,
să răsune mai puternic
imnul slavei lui Iisus.

Lupta-i grea, duşmanu-i tare
sub loviri noi sângerăm,
dar când Domnul Scut ne este,
nu ne temem, ci luptăm.
Vrem să mergem pân’ la capăt
credincioşi prin orice greu,
vom învinge, vom învinge,
căci cu noi e Dumnezeu.

Traian Dorz, Cântări luptătoare

Când Domnul cheamă, tu răspunde:
– Da, Doamne, vreau a Te-asculta,
nu vreau mai mult a mă ascunde,
ci vin şi-ascult chemarea Ta!

Ajută-mi, Domnul meu,
să-mi plâng păcatul greu,
să pun cu Tine legământ
pân’ la mormânt!…

Când Domnul suferă pe Cruce
pentru păcatul tău cel mult
şi El te vrea pe calea-I dulce,
tu spune-I: Doamne, vreau s-ascult!

Când Domnul spune: – Lasă toate,
ia jugul Meu şi Crucea Mea
şi vin’ pe urmele-Mi curate,
tu spune-I: Doamne, vreau aşa!

Şi-atunci, când Domnul o să vină
în Slava Sa, cu sfinţii Lui,
vei fi cu El şi tu-n Lumină,
dacă acum tu vii şi spui:

Ajută-mi, Domnul meu,
să-mi plâng păcatul greu,
să pun cu Tine legământ
pân’ la mormânt!…

Traian Dorz, Cântarea Biruinței

„…şi fiţi recunoscători”

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Petrileni – duminică, 9 septembrie 1984

Ştefan cel Mare a tăcut. Neagoe Basarab a tăcut. Mircea cel Bătrân a tăcut. Dar Tismana, dar Cozia, dar Putna au rămas mărturii nemuritoare despre minunile pe care le-a făcut Dumnezeu pentru salvarea poporului nostru, a părinţilor noştri, fiindcă au crezut în El şi şi-au pus toată nădejdea în Dumnezeul nostru şi El i-a izbăvit şi nu i-a înşelat niciodată.

… Noi suntem urmaşii unor părinţi credincioşi. S-a mai spus aceasta şi-i scris în toată istoria Bisericii noastre şi a poporului nostru. Marii noştri înaintaşi, părinţii istoriei noastre, acei care-au fost începătorii şi continuatorii minunaţi ai vieţii noastre şi făuritorii minunaţi ai patriei noastre şi a istoriei noastre, toţi au fost credincioşi. Am mai spus şi cu alte ocazii: noi, dacă vrem să fim cu adevărat nişte urmaşi statornici şi nişte copii vrednici ai înaintaşilor noştri, n-avem nevoie numaidecât să citim şi să învăţăm credinţa din istoria poporului evreu sau din scrierile proorocilor sau ale apostolilor, pentru că cronicarii noştri, înaintaşii noştri, domnitorii poporului nostru toţi au fost credincioşi. Şi, din cuvintele lui Neagoe Basarab către fiul său, noi învăţăm atâta credinţă cât din Evangheliile Sfinţilor Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Scrierile cronicarilor noştri care au povestit istoria minunată a poporului nostru şi care au scris pe paginile acestea nemuritoare minunile prin care ne-a salvat Dumnezeu de-a lungul secolelor, prin toate încercările prin care a trebuit să treacă acest popor, sunt tot aşa de minunate ca şi scrierile Sfinţilor Apostoli din Epistolele lor. Mărturiile mănăstirilor, ale tuturor locurilor minunate ridicate de credinţa înaintaşilor noştri acolo unde Dumnezeu le-a arătat minunatele Lui izbăviri ne predică astăzi nouă ca şi zidurile Ierusalimului despre izbăvirile minunate pe care Dumnezeu le-a adus poporului Său. | Continuare »

Traian Dorz, din «Hristos – slava noastră»

A treia oară, i-a zis Iisus: «Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?» Petru s-a întristat că-i zisese a treia oară: «Mă iubeşti?» Şi I-a răspuns: «Doamne, Tu toate le ştii; ştii că Te iubesc». Iisus i-a zis: «Paşte oile Mele!».“ (Ioan 21, 17)

S-a mai spus că, în lucrarea Domnului, sufletele sunt mereu în cele trei stări: începători, crescuţi şi înaintaţi. Ucenici, lucrători şi meşteri. Copii, maturi şi bătrâni.
Un adevărat îndrumător duhovnicesc trebuie să fi trecut prin fiecare din aceste trei stări, să le cunoască şi să le înţeleagă aşa cum un păstor adevărat îşi cunoaşte turma sa, cu vârsta şi puterea fiecărei oi în parte. El cunoaşte nu numai folosul pe care îl capătă de la fiecare miel sau oaie, ci mai ales datoria pe care o are el faţă de fiecare, după trebuinţele sale. De aceea lucrarea de păstorire va trebui neapărat să cuprindă preocupări deosebite pentru fiecare categorie de suflete.
Dând hrană pentru oi, nu trebuie uitate niciodată oiţele ori mieluşeii. Lucrând pentru fraţi, nu trebuie să uităm surorile ori copiii. Ocupându-ne de cei înaintaţi, nu trebuie să-i uităm pe cei mijlocii ori pe cei începători. Vorbind pentru ascultătorii cunoscători, să nu-i uităm niciodată pe ascultătorii cei mai puţin pregătiţi sau, mai ales, pe cei neştiutori.

| Continuare »

Minune mare s-a văzut la sfârşitul vieţii tale celei dumnezeieşti, o, fericite Pavele: căci, tăiat fiind capul tău, de trei ori la înălţime de la pământ a săltat, cu săltările ca şi cu nişte cântări lăudând Treimea aşa: Aliluia!


Reprezentare a tăierii capului Sfântului Apostol Pavel din biserica ridicată pe locul martiriului său din Roma.

06-30-soborul_sf_apostoliStăpâne, Doamne-Atotputernic,
Tu, Ce-ai făcut cu-al Tău Cuvânt
şi ceruri, şi pământ, şi mare,
şi toate câte-n ele sînt,
Tu-ai spus prin Duhul Sfânt, prin gura
lui David, robul Tău iubit:
– De ce se-agită-a’ lumii neamuri
şi cugetă nelegiuit?

S-au răsculat stăpânitorii,
uniţi sunt cei mari pe pământ
în contra Domnului Cel veşnic
şi-n contra Unsului Său Sfânt…
O, iată-n adevăr, că-n contra
Preasfântului Tău Rob Iisus,
pe Care Tu L-ai uns, o Doamne,
şi Tu ni L-ai trimis de Sus

s-au însoţit iudei şi neamuri,
Pilat şi cu Irod cel rău,
să facă tot ce hotărâse
mai dinainte Sfatul Tău…
Şi-acuma Tu priveşte, Doamne,
la toată-ameninţarea lor
şi dă la robii Tăi putere
şi dă-le, Doamne, ajutor…
Ca să vestească pretutindeni,
la toţi Cuvântul Tău Slăvit
şi să vorbească cu-ndrăzneală,
aşa precum le-ai poruncit.
Întinde-Ţi Mâna Ta, fă semne,
minuni şi vindecări de Sus
prin Robul Tău Cel Sfânt, o Doamne,
prin Sfântul Nume-al lui Iisus.

Traian Dorz, Cântările Bibliei

Sfinţii din mijlocul nostru

Într-o sală a unei facultăţi din oraşul „C“ există o placă de marmură, în amintirea unui profesor mort acum câteva zeci de ani.
Pe această placă scrie: „Aici a muncit 30 de ani profesorul R, fără să se ştie că faţa lui strălucea…“
În tot timpul celor treizeci de ani cât profesorul trăise şi umblase muncind acolo, poate nimeni nu i-a văzut strălucirea feţei sale.
Aceasta s-a văzut numai când el nu mai era.
O, ce oameni minunaţi au trăit printre noi! Dar ce târziu vedem aceasta!

Cu câte feţe nu se petrece şi astăzi mereu acelaşi lucru! Câtă vreme trăiesc şi învaţă, oamenii le văd feţele negre sau chinuite, sau îndurerate,
ori se străduiesc să le facă să fie aşa.
Numai pentru puţini oameni strălucirea lor răzbate prin vălul care le înfăşoară sufletul luminos şi aprins.
Dar ochii care văd aceasta sunt foarte puţini, iar aceştia ori sunt slabi, ori sunt muţi.

Slujitorii lui Dumnezeu care strălucesc cu adevărat în Hristos, în măsura în care îşi dau seama de acest lucru, îşi acopăr ei înşişi faţa… De teamă să nu primească pentru ei ceva din ceea ce I se cuvine numai Domnului lor (Exod 34, 35; Fapte 14, 14-15; Apoc 19, 10).
Iar ceilalţi văd strălucirea lor sfântă numai când nu le mai pot vedea faţa aceasta pământească.
Fiindcă oamenii nu învaţă nimic din istorie, nici nu caută să ia exemple din trecut.

Proorocii sunt oamenii mari ai lui Dumnezeu mai de preţ decât toată generaţia în care au trăit sau trăiesc.
Şi uneori mai de preţ poate chiar decât întreg poporul din care s-au născut şi în care sunt.
Iată că despre nenumărate generaţii de oameni – şi chiar de popoare – nu se mai pomeneşte nimic; dar de oamenii mari ai lui Dumnezeu, despre trimişii Domnului care au strălucit în întunericul vremii lor ca nişte luceferi luminoşi se va vorbi cât va fi grai omenesc pe pământ.
Dar totdeauna se va vorbi cu ruşine şi cu revoltă despre contemporanii lor, care, în loc să-i urmeze cu admiraţie, i-au prigonit şi i-au ocolit cu dispreţ. | Continuare »

Traian DORZ

În Templul Credinţei străbune
Hristos ne-a dorit luminoşi,
Cuvântul curat să-I răsune
spre fii şi mai buni credincioşi.

În Templul Credinţei primite
e jertfa şi-avutul lăsat,
viaţa şi pilda sfinţite
spre noi de la cei ce-au plecat.

În Templul Credinţei curate
frumos şi cinstit să trăim,
cât inima simte şi bate
mai cald şi mai nalt să iubim.

În Templul Credinţei divine
mereu Adevărul trăind,
în căi şi-n credinţe străine
nicicând nu cădem, priveghind.

În Templul Credinţei păstrate
din moşi şi strămoşi luminos,
Stăpân ascultat întru toate
luptăm să rămână Hristos!

PrIosif-TDorzPoate cine știe dacă vreodată se va mai întampla ca ziua adormirii întru Domnul a înaintașului nostru drag, fratele Traian Dorz să cadă în Zi de Rusalii, în Praznicul fericit al Oastei Domnului, Praznic în care îl sărbătorim și pe Părintele nostru drag, Iosif Trifa, întemeietorul pământesc al Oastei Domnului.
Până acum fiecare a avut sărbătoarea lui. Acum, amândoi vor a fi sărbătoriți în Ziua Oastei, sub umbrirea Sfântului Duh, când Duhul Sfânt pogoară peste cinstirea amândurora…
Fratele Traian Dorz s-a născut pentru Domnul într-o zi de Rusalii și iată, după atâția ani, și nașterea sa pentru cer cade în zi de Rusalii… ca un curcubeu de lumină ce străbate peste ani și încunună viața și jertfa sa pe acest pământ.
Părintele Iosif a numit Rusaliile sărbătoarea Oastei. Duhul Sfânt i-a fost făgășuitor la întemeierea ei și apoi pe tot parcursul vieții sale tot sub umbra Duhului Sfânt a trăit și s-a jertfit.
Iată acum cei doi mari inaintași sunt sărbătoriți și cinstiți împreună, în ziua Pogorârii Sfântului Duh, precum împreună și-au împletit viața lor cu viața Oastei Domnului, cât au trăit.
Dar noi?
Ce mai înseamnă pentru noi Sărbătoarea de Rualii?
Doar o plimbare până la Cimitirul Dumbrava?
Doar o adunare mare pe țară?
Pogorârea Duhului Sfânt este chintesența ideologiei Oastei Domnului. Este ființa Oastei. Duhul Sfânt este inițiatorul și călăuzitorul ei.
Un ostaș al Domnului este ostaș atâta vreme cât stă sub umbrirea Duhului Sfânt. În rest, e ostaș cu numele… | Continuare »

ACOLO UNDE-AFLA-MI-VOI ODIHNIRE

Acolo unde-afla-mi-voi odihnire,
un veşnic Mai va înflori mereu
cu cald veşmânt de cântec şi iubire
acoperind cu drag mormântul meu.

Acolo liliecii albi în floare
şi trandafirii roşii vor vorbi
mereu, că dragostea nemuritoare
de jertfă nu se poate despărţi.

De veţi afla acest mormânt vreodată –
mergând la el, să v-amintiţi mereu,
căci va grăi-n tăcerea-i necurmată
de tot ce-a spus odată graiul meu.

Venind acolo sufletul ce-şi duce
a’ vieţii singuratice poveri,
simţi-va-n gândul odihnit sub cruce
a’ Duhului duioase mângâieri.

Gândind acolo singur în tăcere,
va şti cum să privească la pământ,
ce clipă-i singuratica durere
şi ce vecie-i al unirii cânt. | Continuare »

EU N-AM SĂ MOR

Eu n-am să mor din lume, mă voi preface-un steag
purtat în lupta sfântă, arzând în fâlfâire,
mă voi preface-o harfă, cântând şi mai cu drag
eroicul din jertfă, sublimul din iubire!

Mă voi preface-o cruce nălţată tot mai sus,
o candelă de rugă, de veghe şi-aşteptare,
o dâră luminoasă pe urma lui Iisus,
o proaspătă fântână mereu răcoritoare,
o trâmbiţă cerească cu sunet desluşit
şi-o sabie de flăcări eroic mânuită…
– că-n fiecare-i crezul prin care n-am murit
şi-n toate, veşnicia tot lui Hristos trăită.

Eu n-am să mor din lume, când va pieri ce par,
nu mă căutaţi în groapă, în vis şi-n amintire,
– voi fi, mai viu ca astăzi, un fără-de-hotar
îndemn spre conştiinţă, spre cântec şi-nfrăţire!

Traian Dorz,
din CÂNTAREA CÂNTĂRILOR MELE

fr-Leon-AndronicVorbirea fratelui Leon Andronic de la adunarea de Rusalii de la Sibiu – 2 iunie 1985

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Slăvit să fie Domnul, fraţilor!
Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Care ne-a învrednicit astăzi, în ziua Praznicului Oastei, să fim în jurul acestui mormânt scump, al acestui mormânt care nu va fi uitat în veac de poporul român, popor care, la trâmbiţa care a început de şaizeci şi trei de ani să sune desluşit spre trezirea neamului nostru la o viaţă nouă cu Hristos, a alergat pe toate meleagurile ţării acesteia cu râvna şi dragostea pe care Domnul Iisus le-a semănat în el prin acest om al lui Dumnezeu, prin acest prooroc. Nu se naşte în fiecare zi câte un prooroc, ci la zeci de ani şi la sute de ani chiar.
Glasul acestui trâmbiţaş a sunat atât de puternic, încât s-a auzit în toată ţara şi peste hotarele ţării noastre [îndemnul] să nu ne mulţumim cu viaţa formalistă în care ne-am trezit, cu datinile şi obiceiurile strecurate în mijlocul nostru de la păgânii care s-au amestecat şi au venit în creştinism cu sarsanaua lor de păcate. [Iar creştinii au ajuns] aproape să le sfinţească şi să spună toţi: „Aşa am apucat! Aşa ne-am pomenit! Aşa am văzut la părinţii noştri şi la bunicii noştri! Cum veniţi voi acum să stricaţi obiceiurile şi datinile noastre?”.
O, dragii mei, dacă Părintele Iosif a avut o deviză în viaţa lui, deviza cea mai scumpă a fost să împroprietărească ţara noastră cu Biblia, cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu Sfânta Scriptură, care a luminat mii, zeci de mii şi sute de mii de suflete şi le-a scăpat de iadul întunecat.
Ce măreaţă lucrare! Dar şi ce vrăşmaş puternic! Însă nu-i mai tare vrăşmaşul (aşa cum s-a cântat în cântare) decât puterea lui Dumnezeu prin care, în Numele Domnului, îl tăiem în bucăţi şi mergem înainte pe calea pe care ne-au trasat-o înaintaşii noştri.
Ce minunat a vorbit şi fratele Arcadie despre pilda acestui om al lui Dumnezeu care străluceşte în inimile noastre ca un luceafăr luminos ce ne duce la Hristos!
Fraţilor dragi, am venit la acest mormânt să reînnoim legământul. Dacă acum zece, douăzeci, treizeci, cincizeci de ani am pus un legământ în faţa lui Dumnezeu, în faţa fraţilor, în faţa acelor care ne-au îndemnat să ne predăm şi noi Domnului, astăzi să înnoim acest legământ lângă mormântul Părintelui Iosif şi din nou, cu noi puteri, să pornim la luptă, ca să putem birui păcatul. Cei care aţi citit cartea Ce este Oastea Domnului aţi văzut acolo harta României mari, iar în mijlocul ei, un bolovan mare numit „păcatul”. Şi câţiva fraţi ostaşi, din răsputerile lor, pun umărul şi braţele lor şi caută să-mpingă, să-l scoată afară din hotarele ţării. Aceasta-i deviza Oastei Domnului: să scoatem păcatul din viaţa noastră proprie, din familia noastră, apoi din cei din jurul nostru, cu care suntem în contact zilnic la serviciu, la munca noastră, şi apoi din toată ţara, cu toţi fraţii. | Continuare »

Traian Dorz

– după Ioan 6, 38 –

Eu n-am fost un trup pe lume,
nici un chip cum se părea,
nici o carte, nici un nume
– am fost misiunea mea.

N-am fost scrisul sau cuvântul,
n-am fost viaţa mea, ci-n ea,
steagul, sabia şi cântul
– am fost misiunea mea.

Cât am ars luptând, trăind-o,
dăruit şi-aprins în ea,
mi-am plătit-o înălţând-o
şi-am fost misiunea mea.

Vorbirea fratelui Viorel Bar de la Săucani în prima seară de priveghere a fratelui Traian Dorz (20 iunie 1989)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin! Slăvit să fie Domnul!
Dragii mei fraţi şi surori, iată că a sosit momentul acesta foarte mult aşteptat şi dorit de omul lui Dumnezeu, căci de la vârsta de 15 ani mereu în glasul şi în condeiul său s-a auzit această dorinţă de a se întâlni cu dulcele său Mântuitor. A aşteptat mereu venirea acelui timp strălucit în care, cununat pentru vecii vecilor cu cel drag şi scump inimii lui, va avea o veşnicie întreagă, ca să-L binecuvânteze şi să-i cânte lui Dumnezeu sus, în cerurile minunate, unde el privea cu ochi strălucitori slava lui Dumnezeu pe care a pregătit-o pentru toţi cei care îl iubesc cu adevărat pe pământ. Acest om al lui Dumnezeu a dorit de mult să vină momentul întâlnirii cu Iisus Domnul. S-a îndrăgostit aşa de mult de Fiul lui Dumnezeu, încât toată viaţa i-a cântat cu lacrimi şi cu cel mai dulce grai, toată viaţa şi-a folosit mâna şi condeiul să scrie cele mai strălucite versuri despre dragostea numelui sfânt al lui  Iisus, Mântuitorul drag pe care L-a iubit.

Aşa l-am cunoscut noi vorbind despre dulcele Iisus, cel care a venit să mântuiască tot neamul omenesc, să ne aducă pe toţi oamenii la mântuire şi nimeni să nu moară. S-a dedicat în slujba lui Dumnezeu pe pământul acesta. Sunt mulţi oameni pe pământul acesta care sunt ai lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Tatăl şi Creatorul tuturor, dar dintre toţi tatăl are totuşi un copil sau câţiva dintre copiii săi care-i sunt cei mai dragi. Aşa a avut şi Dumnezeu oameni pe pământul acesta care i-au fost aşa de dragi. De fapt, se înţelege că el L-a iubit mai mult pe Dumnezeu şi Dumnezeu, de asemenea, i-a arătat dragostea şi iubirea cea mai înaltă, cea mai sfântă. Dacă de copil, de la 15 ani l-a iubit aşa de mult pe Dumnezeu şi Dumnezeu l-a iubit pe el aşa de mult. | Continuare »

Traian DORZ

Când am să plec aş vrea să spun
la toţi cei ce-mi rămân în lume
cuvântul cel mai sfânt şi bun
ce-aş vrea viaţa să le-o-ndrume,

Cuvântul care m-a purtat
mereu cu Domnul dimpreună,
ce m-a-ntărit şi m-a păstrat
ostenitor către cunună,

Căci cât am fost nedreptăţit
şi cât am ars în suferinţă
n-am fost nicicând nefericit,
nici frânt – căci am avut credinţă!

Învăţătura cea dintâi
nepărăsind-o niciodată
mi-a dat tăria să rămâi
pe calea dreaptă şi curată. | Continuare »

Vorbirea fratelui Vasile Câmpeanu (Ogruţan) din a doua seară de priveghere a fratelui Traian Dorz (21 iunie 1989)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin! Slăvit să fie Domnul!
Cu mare frică şi cu mult cutremur sufletesc şi duhovnicesc m-am apropiat de acest microfon, ca să vorbesc în locul acesta şi în felul în care trebuie vorbit. E uşor să vorbim şi să spunem fraţilor fr. Traian s-a stins, dar n-a fost numai fr. Traian. Îmi aduc aminte fraţilor din stările de vorbă cu dânsul şi din trecutul de viaţă petrecut împreună, fiindcă el n-a fost numai un om pe care acum îl vedem că pleacă de la noi. El a fost o unealtă sfântă în mâna lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu a pregătit-o, cum a pregătit înainte alte unelte sfinte, prin care să poată lucra. A fost ceva supranatural, ceva supraomenesc, dincolo de mintea noastră ca să putem vorbi despre el. El a fost pregătit de Dumnezeu în diferite feluri de încercări şi focuri minunate şi sfinte, în aşa fel încât a putut să ajungă dezbrăcat de el şi să nu mai pună nici un preţ nici pe el, nici pe familie, nici pe nimic de pe pământ.
De aceea, astăzi, noi petrecem la Dumnezeu sufletul lui şi trupul lui îl petrecem în pământ. Căci prin naştere se intră pe pământ şi prin moarte se iese de pe pământ. Ne-am născut şi nu ştim de dinainte, suntem aici, vom muri şi nu ştim când. Depinde aici, între mormânt şi leagăn, ce am făcut, cum am făcut şi dacă ne-am putut lăsa în mâna lui Dumnezeu ca nişte unelte sfinte şi binecuvântate ca să ne pregătească pentru lucrarea Lui.
Îmi aduc aminte de un cuptor de foc prin care l-a trecut Dumnezeu pe fratele Traian. Îmi aduc aminte de o stare de vorbă în care ne-a vorbit aşa: Era o iarnă geroasă şi ningea atunci ne-au scos afară, pe două persoane, şi ne-au pus să săpăm o groapă adâncă. Am săpat groapa până a trecut de 3 metri. Apoi ne-au luat scara şi ne-au lăsat acolo 3 zile şi 3 nopţi. Gândiţi-vă la cuptorul de foc prin care a trecut. Se încălzeau unul pe altul cu rândul şi ziceau că acolo rămân. | Continuare »

de Traian DORZ

Să nu-i uitaţi pe-aceia care-au luptat frumos
şi-au pătimit ţinându-şi cuvântul credincios.
Ci şi mai mult, când vremea cu ani înalţi i-a nins,
să le cinstiţi viaţa cu-ntregul ei cuprins.

Să-i preţuiţi pe-aceia prin care Dumnezeu
v-a dăruit lumina şi v-a hrănit mereu.
Ci cu lopeţi de aur mormântul le-ngrijiţi,
udaţi cu lacrimi crinii ce-acolo-i răsădiţi!

Şi vă urmaţi eroii, mereu îmbogăţind
cu noi vieţi lumina în care se cuprind.
Căci celor morţi eroic în veci le datorăm
cuvântul şi credinţa pe care le urmăm.

Traian DORZ, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI  (Meditaţie la Duminica după Înălțarea Domnului)

TDorz1Mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi… mulţi sunt cei care vin la început în Lucrarea lui Dumnezeu, dar puţini sunt cei care rămân până la sfârşit statornici în ea. Mulţi sunt tinerii Bisericii, dar ce puţini ajung bătrânii ei!
De aceea, dacă este mare valoarea unor tineri credincioşi în Lucrarea lui Dumnezeu, este nespus mai mare valoarea acelora care au ajuns credincioşi până la bătrâneţea lor şi statornici până la anii cărunţiei lor.

Biserica Domnului din Efes era una dintre acele care trecuse prin cele mai mari încercări şi lupte, care îndurase unele dintre cele mai grele prigoniri şi care trecuse cu bine prin mari suferinţe îndurate pentru numele Domnului Iisus.
Mai târziu, când scrie fraţilor corinteni, Sfântul Pavel îşi aduce cu durere aminte ce luptă grea a dus el cu fiarele din Efes (I Cor. 15, 32).
Despre necazul avut acolo, el le scrie că „am fost apăsaţi nespus de mult, mai presus de puterile noastre, aşa că nici nu mai trăgeam nădejde de viaţă, ba încă ne spunea gândul că trebuie să murim, pentru ca să ne punem nădejdea nu în noi înşine, ci în Dumnezeu Care înviază morţii…“ (II Cor. 1, 8-9).
Acolo a avut poate şi cea mai dureroasă experienţă, când Alexandru Căldărarul reuşise să ridice împotriva lui pe foarte mulţi (II Tim. 4, 8).
Dar Dumnezeu, de multe ori, îţi dă şi cele mai mari bucurii tocmai acolo unde ai avut cele mai mari necazuri şi face să ai prietenii cei mai buni, acolo unde ai avut cei mai mari vrăjmaşi.
Pentru că, după ce trec prin astfel de cerneri grele, cei care totuşi rămân lângă Dumnezeu sunt cu adevărat numai cei aleşi. Cei cernuţi. Cei biruitori.
În Efes, erau încă mari primejdii pentru Sfântul Pavel, iar el a căutat să le ocolească, pentru a nu da un nou prilej diavolului.
Fraţii lucrători ai Bisericii Domnului însă erau uniţi acolo, erau o inimă şi un gând şi de aceea vrăjmaşii din afară n-au putut nimici adunarea Domnului.
O, ce mare răspundere au bătrânii Bisericii, stâlpii adunării Domnului, fraţii lucrători care duc greul şi au răspunderea în bunul mers al lucrului Evangheliei.
Ei trebuie să aibă nu numai grija ca adunarea Domnului să nu se despartă, să nu se risipească şi să nu se certe sufletele din adunarea lor, ci mai ales să nu se dezbine şi să nu se certe ei între ei. Căci de cele mai multe ori dezbinarea adunării o fac lucrătorii ei. Şi partidele între fraţii mai mici le fac gelozia, invidia şi neînţelepciunea unora dintre fraţii mai mari. | Continuare »

Citește Ștefan Postică

Voi, cei orbi

Voi, cei orbi

Traian Dorz, Cântările dintâi

Voi, cei orbi
(căci orb e-acela ce trăieşte-n fapte rele),
voi, ce-a cugetului haină
v-aţi pătat cu-a urii vină,
dacă vreţi al vostru suflet
să vi-l izbăviţi de ele,
o, veniţi,
Iisus de-a pururi la toţi orbii dă lumină!

Iar voi, cei la care Domnul
cu lumina Lui cea mare,
luminând al vostru suflet,
viaţa v-a făcut senină,
fiţi şi voi lumină celor
care-alunecă-n pierzare,
cu lumina voastră calea
le-arătaţi către lumină!

Iar voi, cei ce-n lume ardeţi
cu o flacără aprinsă,
luminând cărarea celor
care-n noaptea grea suspină,
arătaţi la cei orbi drumul
spre lumina cea nestinsă,
Jertfa Golgotei – lumina
ce dă tuturor lumină!