Şarpele de aramă în pustie – un semn care preînchipuia Crucea cu Domnul Iisus Răstignit

Titus Niculcea

Cuvântul Cruce înseamnă suferinţă de bunăvoie şi fără vină. Până la răstignirea Mântuitorului, nu i s-a zis cruce, ci lemnul de ocară. Domnul Iisus a fost răstignit pe acest lemn de ocară de bunăvoie şi fără să fie vinovat pentru ceea ce era condamnat.
În Ioan 10, 18, Domnul zice: „Eu Îmi dau viaţa de bunăvoie. Nimeni nu Mi-o ia cu sila… Am putere s-o dau şi am putere s-o iau”. Deci aici este înţelesul tainic al Sfintei Cruci, care pentru noi este o recomandare a Domnului: „Luaţi crucea în fiecare zi şi urmaţi-Mă”. În fiecare zi, credinciosul să renunţe la dreptul lui şi la meritului lui în societate. Când îţi auzi cuvinte de ocară, de batjocoră şi învinuiri din partea lumii, ea să nu aibă dreptate; iar tu să taci, să te smereşti. Dacă lumea are dreptate în ceea ce te învinuieşte, atunci acea suferinţă nu mai este considerată cruce, ci rămâne lemn de ocară. Pentru noi, suferinţa devine cruce doar atunci când nu suntem vinovaţi de ceea ce ne învinuiesc alţii. Crucea Mântuitorului este altarul de jertfă, iar Sângele Său care a curs pe Cruce a sfinţit acest altar. „Scump Îmi va fi altarul cel dinăuntrul Templului şi cel din afara Templului”, zice Dumnezeu în Vechiul Testament. Aşa şi Sfânta Cruce s-a sfinţit prin dragostea şi prin Jertfa Domnului Iisus, Care de bunăvoie S-a răstignit pe ea. Şarpele de aramă în pustie, în Vechiul Testament, era doar un semn care preînchipuia Crucea cu Domnul Iisus Răstignit, din Noul Testament. Cum spune la Înţelepciunea lui Solomon, că „toţi cei ce priveau la acest semn erau vindecaţi, dar nu prin ceea ce vedeau cu ochii, ci prin Tine, Mântuitorul tuturor”. Deci ei treceau de la partea văzută la partea nevăzută, înţelegeau taina lui Dumnezeu care se arăta prin lucrurile văzute. | Continuare »

Cea dintâi cruce a fost făcută de Moise

… Scrie Sfântul Evanghelist Ioan că, precum a fost înălţat şarpele în pustie de către Moise, după porunca lui Dumnezeu, în momentul cel mai greu din viaţa poporului, în momentul de criză, în momentul culminant de suferinţă şi de primejdie, aşa a fost înălţată Crucea lui Iisus Hristos, Jertfa Lui, întrunind în ea şi garantând prin ea şi prin credinţa în ea izbăvirea tuturor, aşa cum [era] crucea ridicată de Moise. (Pentru că o cruce a fost, nu o prăjină, lemnul pe care a înălţat Moise şarpele. Nu se poate atârna un şarpe pe o prăjină. A fost o cruce aceea pe care a înălţat-o Moise. Numai pe un lemn în formă de cruce poate sta spânzurat un şarpe.) Deci, cea dintâi cruce a făcut-o Moise, a cioplit-o Moise, omul lui Dumnezeu, care a scris porunca: „Să nu vă faceţi chip cioplit”. Pentru ca să arate că semnul Crucii nu este un chip cioplit, ci este un semn tainic, simbolizând Jertfa şi Răscumpărarea Sângelui lui Hristos.
Cea dintâi cruce a fost făcută de Moise, după ce a adus Legea. Pentru că în acest semn a pus Dumnezeu răscumpărarea, preţul mântuirii noastre. Şi de aceea s-au îndreptat – şi din Vechiul, şi din Noul Testament – privirile noastre, prin Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, către acest semn tainic şi sfânt care este Crucea şi Jertfa Mântuitorului.
După cum toate noţiunile abstracte au forma lor concretă, după cum sufletul nostru are forma lui în trupul nostru, are lăcaşul lui în trupul nostru, tot aşa înţelesul cel tainic al Crucii şi Jertfei Mântuitorului stă în semnul cel văzut, închipuit prin aceste două dimensiuni: verticala, care înseamnă legătura noastră cu Dumnezeu, şi orizontala, care înseamnă legătura noastră cu noi. | Continuare »

O, păcătoşilor iubiţi

O, păcătoşilor iubiţi
ce staţi în nesimţire,
doriţi voi oare s-auziţi
un cântec de iubire?

Un cântec cum n-a fost nicicând
şi nici va fi vreodată?
…O, de doriţi, priviţi crezând
spre Crucea-nsângerată!

Priviţi mereu… priviţi în Sus,
pătrunde-I-veţi simţirea,
că-nsângerat murind Iisus
vă-nvaţă ce-i Iubirea.

Priviţi-L şi-ascultaţi ce sfânt,
un cântec de iubire
cum n-a fost altul pe pământ
ca sfânta-I pătimire.

Cât v-a iubit, cât vă iubea,
o, veţi putea voi oare
măcar să bănuiţi cândva
iubirea Lui cea mare?

Cât v-a iubit, cât vă iubea,
priviţi la răstignire
şi spuneţi cine-ar mai avea
o astfel de iubire. | Continuare »

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său cel unul născut L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa de veci”

EVANGHELIA DE DUMINICĂ, DINAINTEA ÎNĂLŢĂRII SFINTEI CRUCI

Zis-a Domnul: „Nimeni nu s-a suit în cer, fără numai Cel ce S-a pogorât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa se cade a Se înălţa Fiul Omului. Ca tot cel ce crede întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, cât şi pe Fiul Său, Cel unul născut, L-a dat, ca tot cel ce crede întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Că n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea; ci ca să se mântuiască lumea prin El” (In 3, 13-17).

O evanghelie scurtă este aceasta. Dar ea spune mai mult decât toate cărţile şi filozofiile din lume. Ea ne descoperă taina cea mare a mântuirii noastre prin crucea Golgotei. Nicăieri nu se află pusă cu atâta putere mântuirea noastră prin Jertfa Crucii ca în această evanghelie.
Fiul Omului (Iisus) S-a înălţat pe cruce aşa cum odinioară Moise a înălţat şarpele din pustie, pentru ca cei muşcaţi de şerpi să nu moară. Am tâlcuit pe larg această asemănare în nr. 13 din foaia noastră, când ne-am oprit cu călătoria spre Canaan la şarpele din pustie, la Crucea şi Jertfa Golgotei.
Evanghelia de duminică este imnul dragostei cereşti, este cântarea mântuirii noastre. Este vestea cea mai minunată care s-a auzit cândva pe acest pământ. Dar şi cea mai înfricoşată, căci această evanghelie a mântuirii noastre a ieşit dintr-o mare judecată şi jertfă cerească pe care un Sf. Părinte şi-a închipuit-o astfel:
După căderea lui Adam şi a omenirii, se prezentară în faţa Tatălui ceresc Bunătatea şi Dreptatea cerească. Se apleacă amândouă în faţa Tronului ceresc şi Bunătatea începu: | Continuare »

Rugãciunea lui Moise

(NUMERI 14, 13-19)

Doamne, toţii vrăjmaşii ştiu c-ai fost cu noi,
c-ai fost Călăuza noastră prin nevoi,
c-ai fost stâlp de flăcări şi-ai fost stâlp de nor,
umbră şi lumină la al Tău popor.

De ne pierzi acuma, cei răi vor grăi
că Tu n-ai putere a ne izbăvi
şi că nu poţi duce, Doamne-al Tău popor
până-n ţara care le-ai promis-o lor.

Doamne, fă puterea-Ţi să se-arate iar,
cum ai spus Tu Însuţi că eşti plin de har,
încet la mânie, bun şi iertător
şi plăteşti cu dreptul fapta tuturor.

Iartă-ne păcatul cum, de la-nceput,
ne-ai iertat tot răul care l-am făcut,
cum de când ne-ai scos Tu, Doamne-ndurător,
ai fost până astăzi cu al Tău popor.

Traian DORZ

EVANGHELIA DUMINICII DINAINTEA ÎNĂLŢĂRII SFINTEI CRUCI

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an

Evanghelia de duminică e în legătură cu o întâmplare din Vechiul Testament. Dumnezeu trimisese asupra israelitenilor şerpi veninoşi, ca pedeapsă pentru păcatele lor. Atunci, „văzând Moise moarte multă în popor, s-a rugat pentru popor şi Domnul a zis lui Moise: «Fă-ţi un şarpe de aramă şi îl pune sus, într-o prăjină, ca pe un semn şi tot cel muşcat de şerpi va privi spre el şi va trăi». Şi a făcut Moise aşa şi oricare era muşcat de şarpe şi privea spre şarpele de aramă trăia şi nu murea“ (Numeri 21, 6-9).
O, ce înţeles adânc este în această istorie din Vechiul Testament!

Semnul şarpelui de aramă a închipuit înainte cu mii de ani Jertfa Crucii de pe Golgota şi darul mântuirii ce l-a adus această Jertfă. Cel care privea spre şarpele de aramă al lui Moise „trăia şi nu murea“. Tot aşa, şi cel care primeşte darul Crucii de pe Golgota scapă de moarte şi de pieire sufletească.
În Eden, (rai) şarpele-diavol a muşcat odinioară pe strămoşii noştri, Adam şi Eva. Prin păcatul neascultării, şarpele-diavol a căpătat putere şi a muşcat mereu în urmaşii lui Adam. Lumea se umpluse de cumplită moarte şi pieire sufletească. Tatălui Ceresc I S-a făcut milă de cei pierduţi. În mijlocul pieirii sufleteşti, Dumnezeu a ridicat, ca oarecând Moise în pustie, un Semn: a ridicat Crucea şi Jertfa Fiului Său, „ca tot cel ce va crede întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“. Jertfa Crucii l-a biruit pe şarpele-diavol şi puterea veninului său. Şarpele-diavol şi-a pierdut puterea. Muşcăturile lui nu mai omoară. I s-a găsit leacul. Însă, ca pe vremea lui Moise, şarpele-diavol şi-a pierdut puterea numai faţă de cel care priveşte şi primeşte neîncetat Semnul ce l a ridicat Dumnezeu în pustia acestei vieţi: Jertfa Crucii Fiului Său. Faţă de cel care nu priveşte şi nu primeşte această Jertfă, şarpele-diavol are toată puterea să l muşte de moarte.
O, ce dar minunat este nouă, creştinilor, Jertfa Crucii lui Hristos! Toată taina vieţii şi mântuirii noastre sufleteşti este pusă în această Jertfă. Însă cei mai mulţi creştini nu cunosc această Jertfă şi de aceea nu este nici o putere în viaţa lor. Să băgăm de seamă că istoria şi chipul de alături ne sunt un minunat ajutor pentru înţelegerea Crucii Mântuitorului. | Continuare »

„Şi după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului,“ (Ioan 3, 14)

Moise a înălţat şarpele în mijlocul tuturor, în văzul tuturor, în mijlocul poporului otrăvit de veninul şerpilor înfocaţi, în mijlocul celor mai cumplite nenorociri, suferinţe şi lipsuri, în mijlocul deznădejdii şi al morţii – slăvită Salvare – tuturor, Moise a înălţat numai Acest Semn Unic. Şi a poruncit ca toţi să privească numai la el. Privirea cu credinţă în cuvântul lui Dumnezeu dădea vindecarea. În toată pustia nu era alt semn ca să vindece şi să mântuiască. Cine nu voia să privească la Acesta, trebuia să moară, – altă mântuire Dumnezeu nu-i mai dădea.


Tot aşa trebuie să fie înălţat şi Domnul nostru Iisus Hristos, cum a fost înălţat şarpele. Măcar aşa! Să fie înălţat Hristos în locul şarpelui prăbuşit pe totdea-una, în toate inimile noastre. Măcar cât a fost înălţat şarpele, trebuie să fie înălţat acum Hristos. În noi şi între noi.
Să fie slujit Hristos, de către noi toţi, măcar cu atâta parte din viaţă, măcar cu atâta râvnă, măcar cu atâta dragoste şi stăruinţă cu câtă a fost slujit şi iubit şarpele!
Să-I fie dată lui Hristos măcar atâta parte din averea noastră, din munca noastră, din pâinea noastră, din trupul nostru, din timpul nostru, din talentele noastre, din darurile noastre, cât am dat şarpelui! | Continuare »

Inaltarea-Sfintei-Cruci-O, slăvită cruce aspră, simbol şi mijloc divin
al durerii şi-al izbânzii date jertfă mântuirii,
numai tu mă faci şi astăzi să-nţeleg prin ce preţ vin
liniştile conştiinţei şi luminile sfinţirii.

Tu-mi dai harul de-a-nţelege că al biruinţei nimb
nu-l ating decât prin jertfa cea mai naltă cu putinţă,
că suprema izbăvire pot s-o am doar dând în schimb
tot ce poate fi mai unic şi mai scump pentru-o fiinţă.

Că nu pot avea lumina cea de-a pururi pe deplin
decât când înving puternic toate nopţile din mine
şi când orişice nelinişti, care uneori mai vin,
nu-mi mai tulbură adâncul limpezimilor senine.

Dar, ca să rămân acolo nalt şi liniştit mereu,
ţine-mi totdeauna tare hotărârea despărţirii,
numai dezlegat de toate sunt unit cu Dumnezeu;
înfrângându-mi nimicirea, sunt deasupra nimicirii.

Traian Dorz, Cântările din urmă

A doua vorbire a fratelui Ioan Opriş de la nunta de la Goioasa – 25 septembrie 1976

fr ioan opris[…] Fraţilor dragi, permiteţi-mi să vă citesc şi câteva cuvinte din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Filipeni. Mă voi opri numai asupra unui verset sau două. Zice aşa la capitolul 3, începând cu versetul 13: „Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă. Dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte…”. Fratele meu, tu te arunci spre ce este înainte? Da, numai aşa poţi să te arunci spre ce este înainte: uitând cele din urmă. „…Alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu în Hristos Iisus?”. Şi mai sus puţin, ne-a spus: „Pe toate le socotesc gunoaie, ca să-L câştig pe El, ţinta”. „Gândul acesta, dar, să ne însufleţească pe toţi…” Ce gând? Să ne aruncăm în luptă!
„Şi, dacă în vreo privinţă sunteţi de altă părere, Dumnezeu vă va lumina şi în această privinţă. Dar în lucrurile în care am ajuns de aceeaşi părere, să umblăm la fel. Urmaţi-mă pe mine, fraţilor, şi uitaţi-vă bine la cei ce se poartă după pilda pe care o aveţi în noi. Căci v-am spus de multe ori şi vă mai spun şi acum plângând: sunt mulţi care se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos. Sfârşitul lor va fi pierzarea. Dumnezeul lor este pântecele şi slava lor este în ruşinea lor, şi se gândesc la lucrurile de pe pământ. Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Iisus Hristos. El va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile.”
[Mă opresc] asupra versetelor 18 şi 19: „Căci v-am spus de multe ori şi vă mai spun şi acum plângând: sunt mulţi care se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos”. Abia de câteva zile am avut Înălţarea Sfintei Cruci, praznicul Sfintei Cruci. Şi despre Cruce s-a vorbit mereu şi se vorbeşte mereu. Şi acum, cuvintele acestea ne spun acelaşi lucru: „…sunt mulţi care se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos”. N-aţi vrea şi frăţiile voastre, şi eu, şi toţi… şi surorile, şi toţi să ştim care sunt vrăjmaşii Crucii? | Continuare »

Traian Dorz, Cântarea ca meditaţie

Oricine L-a aflat pe Domnul şi vrea să-L urmeze cu adevărat pe El trebuie neapărat să se facă una cu El în suferinţele Sale şi în lucrarea Sa, purtând sarcina şi crucea Lui pe urmele Sale, aşa cum a spus El: „Luaţi jugul Meu şi sarcina Mea, căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară”. „Dacă răbdăm împreună cu El, vom şi împărăţi împreună cu El”, a spus El. Dar dacă ne lepădăm de El, şi El Se va lepăda de noi. Şi semnele adevăratei apostolii pentru Hristos sunt cele pe care le-a purtat El şi pe care le-au purtat pe urmele Lui toţi sfinţii, martirii şi mucenicii Săi, care sunt lauda Bisericii şi podoaba cerului în veci şi-n veci.

Să luăm şi noi bine seama la aceste condiţii cu care este neapărat împreunată slujirea şi slava lui Hristos, căci fără jugul Său purtat cu credincioşie alături de El aici, în lumea aceasta unde El munceşte şi lucrează, fără sarcina Lui purtată cu ascultare şi cu smerenie acum, în viaţa aceasta, când El mărturiseşte, şi fără crucea purtată cu credincioşie şi dragoste statornică lângă El şi după El acum, când El suferă, nimeni, niciodată n-a intrat şi nici nu va intra niciodată în Împărăţia Lui.

Despre cei care umblă numai după foloasele pământeşti în slujba lui Hristos, Sfântul Său Cuvânt spune: „Niciodată nu v-am cunoscut”. Şi niciodată nici nu‑i va recunoaşte. | Continuare »

NICOLAE  STEINHARDT,  Cuvânt la convorbirea lui Iisus cu Nicodim

Lui Nicodim, Domnul îi vorbeşte ca unui om inteligent şi cult. Îl califică „învăţător al lui Israel”. Drept care nu recurge la parabole ori la pilde clare ori la grăiri sfătoase, ci îi dezvăluie pe nepusă masă (cum ar veni) tainele finale şi principiile de căpetenie ale noii Legi.

Ca pentru o faţă bisericească şi ca pentru un profesionist, atacă nemijlocit partea practică a problemei în cauză; înseşi procedeele şi condiţiile sine quibiis nan ale mântuirii. Tonul e grav, de explicaţii lesnicioase nici pomeneală.

S-ar zice că Domnul urmează preceptul de mai târziu al lui Thomas More: I trust I make myself obscure, ce se tălmăceşte (cum mai potrivit nu se poate pentru convorbirea dintre Iisus şi musafirul său nocturn): trag nădejde că nu-s uşor de înţeles, că îţi dai seama -tu, cel căruia mă adresez – de complicaţia şi greutatea subiectului ce abordăm, de încrederea ce-ţi dovedesc expunându-ţi nu gânduri convenţionale în cuvinte oarecare, ci frământările cugetului meu celui mai intim, mai nedesluşit. Aşa şi Mântuitorul nu vrea să-l cruţe pe fariseu, să-l menajeze, să-i îndruge vorbe
degrabă inteligibile, să-l amăgească a crede că-i împărtăşeşte adevăruri simple, să-l cucerească în doi timpi şi trei mişcări. | Continuare »

Traian DORZ, din meditaţii la Apostolul din Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci

„ În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume.“ (Galateni 6, 14)

Orice cruce văzută sau nevăzută, materială sau duhovnicească, reală sau simbolică este Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, fiindcă El este Singurul Mântuitor răstignit pe Cruce pentru mântuirea noastră.
Deci, oriunde vezi semnul unei Cruci, îţi şi apare pe ea imaginea lui Iisus cel Răstignit. E cu neputinţă să vezi altceva sau pe altcineva pe Cruce, decât pe Iisus.
De aceea crucea nu poate fi despărţită de Hristos şi nici Hristos despărţit de Cruce.
După cum nu există Hristosul Adevărat fără Cruce, tot aşa nu există Crucea fără Hristos.

Crucea Domnului nostru Iisus Hristos nu este numai crucea în înţelesul ei spiritual: Jertfa Lui cea tainică şi nevăzută.
Ci Crucea Lui este şi semnul ei văzut, concret, material, fiindcă nu este nici un lucru abstract care să nu aibă şi forma lui concretă. Nici un lucru duhovnicesc care să nu aibă şi înfăţişarea trupească.
Sufletul nostru cel nevăzut are şi trupul lui cel văzut.
Cuvântul lui Dumnezeu cel nevăzut are şi Scriptura, cartea, forma lui văzută.
Trupul lui Hristos şi Sângele Său cele nevăzute au şi ele pâinea şi vinul, forma lor cea văzută (I Cor 10, 16).
Oricine dispreţuieşte trupul cuiva, îi dispreţuieşte aceluia împreună cu acesta şi sufletul său. Fiindcă nu pot fi despărţite unul de celălalt.
Oricine batjocoreşte forma văzută a Cuvântului lui Dumnezeu, Biblia, îi dispreţuieşte în acelaşi timp şi Cuvântul cel nevăzut, fiindcă acel Cuvânt este concretizat în Cartea aceasta.
Tot aşa este şi cu Împărtăşania. Şi tot aşa este şi cu Crucea. Nu se poate despărţi înţelesul unic al acestor două feţe ale aceluiaşi lucru. Cum nu se poate despărţi faţa de spate, partea umbrită de cea luminată, ceea ce se vede de ce este nevăzut. | Continuare »

ioachimana2Aceasta este perechea cea blagoslovită, aleasă de Hristos Dumnezeul nostru spre a fi părinţii Maicii Sale, Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioara Maria. În cântările lor auzim aceasta: „O, dumnezeiasca pereche, pe toţi părinţii aţi întrecut, căci aţi zămislit pe ceea ce întrece toată zidirea“.
În Evanghelia Naşterii Mariei, atribuită Sfântului Matei, care ne vorbeşte de acest eveniment, citim: „Blagoslovita şi pururea-slavita Fecioara Maria, ivită din împărătescul trunchi al seminţiei lui David, s-a născut în oraşul Nazaret şi a fost dusă la Ierusalim, în Templul Domnului. Numele tatălui ei era Ioachim, şi al mamei sale, Ana. Familia tatălui era din Galilea, din cetatea Nazaret, iar familia mamei era din Bethleem. Viaţa lor era nepătata şi dreapta în ochii Domnului, cuvioasă şi fără de greş înaintea oamenilor. Căci toate ale lor le împărţeau în trei: o parte o afieroseau templului şi slujitorilor templului; o altă o împărţeau străinilor şi săracilor; iar a treia o ţineau pentru ei şi pentru nevoile familiei. Astfel, îndrăgiţi de Dumnezeu şi plăcuţi oamenilor, vreme de douăzeci de ani au dus viaţa în curăţie în casa lor, fără niciun copil. Însă au făcut legământ ca, de se va întâmpla ca Dumnezeu să-i fericească cu vreun copil, să-l afierosească slujirii Domnului. Din această pricină, se duceau la fiecare praznic de peste an la Templul Domnului“[1].
Protoevanghelia Sfântului Iacov afirmă că Ioachim a postit şi s-a rugat într-o pustie sălbatică vreme de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, cerând lui Dumnezeu un copil pentru el şi pentru soţia sa: „Nu mă voi coborî să mănânc, nici să beau, până ce Domnul Dumnezeul meu nu-şi va întoarce privirea către mine, ci rugăciunea îmi va fi hrana şi băutură“ (1,7).[2]
În acelaşi timp, Ana se duse în grădină, jelindu-se pentru lipsa copiilor şi rugându-se Domnului: „Dumnezeul părinţilor noştri, blagosloveşte-mă şi ascultă rugăciunea mea, aşa cum ai blagoslovit pântecele Sarei şi ai dat ei fiu pe Isaac“[3].
„Şi iată un înger al Domnului a şezut lângă ea, zicând: Ana, Ana, Domnul a auzit rugăciunea ta, şi iată vei zămisli şi vei naşte, iar de sămânţa ta se va vorbi în toată lumea“[4]. | Continuare »

Vreţi voi părinţi să fie copiii voştri sfinţi?
– scăldaţi-i nu în apă, ci-n lacrime fierbinţi!

Hrăniţi-i nu cu pâinea aceasta de pământ,
ci cu puterea dulce a Sfântului Cuvânt.

Vreţi voi să vă asculte în totul şi mereu?
– dar ascultaţi voi oare aşa de Dumnezeu?

Vreţi voi ca ei să fie copii ai firii noi?
– dar viaţa voastră cum e şi ce văd ei la voi?

Îi vreţi cu-mbrăcămintea smeriţi şi cumpătaţi,
şi cu umblări curate? – dar voi cum vă purtaţi?

Când voi umblaţi ca lumea şi vă-mbrăcaţi ca ea,
voi veţi purta osânda de creşterea lor rea! | Continuare »

NEAGOE-BASARAB-SI-FAMILIAFragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Petrileni –
duminică, 9 septembrie 1984

Să nu uităm niciodată un adevăr: mănăstirile noastre nu sunt pentru noi numai obiective turistice ca pentru străini. Străinul poate să vină şi să se uite cu ochi de cercetător la „albastrul de Voroneţ”, poate să se uite la frumuseţea mănăstirii Putna sau la arhitectura deosebită a mănăstirii de la Curtea de Argeş; dar noi privim la aceste lucruri, la aceste zidiri sfinte, cu inima tremurând de iubire, cu ochii plini de lacrimi, pentru că ele ne vorbesc despre credinţa părinţilor noştri şi, mai departe, despre izbăvirile minunate pe care Dumnezeu le-a dat acestui popor pentru că a avut părinţi credincioşi, îndrumători credincioşi, copii credincioşi, urmaşi credincioşi.

Noi suntem urmaşii unor părinţi credincioşi. S-a mai spus aceasta şi-i scris în toată istoria Bisericii noastre şi a poporului nostru. Marii noştri înaintaşi, părinţii istoriei noastre, acei care-au fost începătorii şi continuatorii minunaţi ai vieţii noastre şi făuritorii minunaţi ai patriei noastre şi a istoriei noastre, toţi au fost credincioşi. Am mai spus şi cu alte ocazii: noi, dacă vrem să fim cu adevărat nişte urmaşi statornici şi nişte copii vrednici ai înaintaşilor noştri, n-avem nevoie numaidecât să citim şi să învăţăm credinţa din istoria poporului evreu sau din scrierile proorocilor sau ale apostolilor, pentru că cronicarii noştri, înaintaşii noştri, domnitorii poporului nostru toţi au fost credincioşi. Şi, din cuvintele lui Neagoe Basarab către fiul său, noi învăţăm atâta credinţă cât din Evangheliile Sfinţilor Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Scrierile cronicarilor noştri care au povestit istoria minunată a poporului nostru şi care au scris pe paginile acestea nemuritoare minunile prin care ne-a salvat Dumnezeu de-a lungul secolelor, prin toate încercările prin care a trebuit să treacă acest popor, sunt tot aşa de minunate ca şi scrierile Sfinţilor Apostoli din Epistolele lor. Mărturiile mănăstirilor, ale tuturor locurilor minunate ridicate de credinţa înaintaşilor noştri acolo unde Dumnezeu le-a arătat minunatele Lui izbăviri ne predică astăzi nouă ca şi zidurile Ierusalimului despre izbăvirile minunate pe care Dumnezeu le-a adus poporului Său.
Ştefan cel Mare a tăcut. Neagoe Basarab a tăcut. Mircea cel Bătrân a tăcut. Dar Tismana, dar Cozia, dar Putna au rămas mărturii nemuritoare despre minunile pe care le-a făcut Dumnezeu pentru salvarea poporului nostru, a părinţilor noştri, fiindcă au crezut în El şi şi-au pus toată nădejdea în Dumnezeul nostru şi El i-a izbăvit şi nu i-a înşelat niciodată. Iar ei, o dată ce au primit minunile izbăvirii Lui şi au fost salvaţi prin lucrarea acestor minuni, n-au uitat datoria de recunoştinţă pe care trebuia să o arate lui Dumnezeu de fiecare dată. | Continuare »

sfanta-anaFrumoasă-i rugăciunea când inima e plină
de-ncrederea nădejdii în Pronia Divină,
când inima-n tăcere şi-n lacrimi se îndreaptă
spre Domnul, de la Care minunea şi-o aşteaptă.

Aşa era a Anei tăcută rugăciune,
când ea cerea la Domnul să-i facă o minune,
să-i dea un fiu, cu duhul slujirii şi-ascultării,
înlăturându-i, astfel, tristeţile ocării.

Şi Domnul, Care-aude suspinele ascunse,
la rugăciunea Anei cu dragoste răspunse;
copilul multor lacrimi, la vremea promisiunii,
fu robul ascultării şi fiul rugăciunii…

Ce mare e puterea credinţei ce se roagă,
cu ochii plini de lacrimi şi inima întreagă,
şi care nu se lasă pân’ a primit ce-aşteaptă –
aceasta-i rugăciunea fierbinte şi-nţeleaptă!

… Dar şi recunoştinţa acestei dragi fiinţe
a fost tot pe măsura frumoasei ei credinţe;
cum i-a-mplinit ei Domnul dorinţa cea curată,
şi-a împlinit şi Ana făgăduinţa dată…

*

O, Anelor de astăzi, rugaţi-vă fierbinte,
căci Domnul vă ascultă durutele cuvinte!
Dar când vi se-mplineşte, cum vă rugaţi, dorinţa,
să nu uitaţi spre Domnul să ţineţi juruinţa!…

Traian Dorz, Scumpele noastre surori

Părintele Iosif Trifa

Peste tot, cultul Maicii Domnului îşi are temeiul lui în Biblie. Greşesc sectarii care resping cultul Maicii Domnului, spunând că nu-şi are temeiul în Sfânta Scriptură.
Dar greşesc, de altă parte, şi cei care umblă să apere acest cult cu fel de fel de istorisiri şi ocoşeli omeneşti – care nu-şi pot avea temeiul lor sprijinit de Biblie.
Cultul Maicii Domnului este arătat lămurit în Sfânta Scriptură în multe locuri, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, şi se poate oricând apăra şi susţine prin Cuvântul cel Sfânt al lui Dumnezeu. Însăşi Preacurata arată acest cult prin cuvintele ei din Evanghelia de la Luca 1, 48, când spune: „Iată că de acum mă vor ferici toate neamurile…“
Ce păcat neiertat vor avea acei nesocotiţi (sectari) care n au decât cuvinte de hulă pentru cel mai curat şi mai desăvârşit vas din lume, pe care cerul l-a ales şi l-a folosit în lucrarea cea mare a mântuirii neamului omenesc, adică Sfânta Fecioară, Maica Domnului nostru Iisus Hristos.
Biserica noastră învaţă că Maica Domnului mijloceşte şi ea la Fiul său, Mântuitorul nostru, pentru noi, prin rugăciunile ei. Şi noi vedem limpede acest lucru mai ales din mijlocirea de la Nunta din Cana pentru cei ce se găseau atunci în mare strâmtorare… (Ioan 1, 3). Iar Mântuitorul a ascultat-o.
Taina Întrupării Mântuitorului nostru, Fiul lui Dumnezeu, este o taină care trebuie să ne umple de evlavie şi de recunoştinţă faţă de Sfânta Fecioară, Maica Domnului, care a fost aleasă de Însuşi Tatăl Ceresc şi sfinţită de Însuşi Duhul Sfânt pentru această mare şi veşnică lucrare a mântuirii noastre.
Oricine vorbeşte în chip necuviincios despre Sfânta Fecioară şi Maică a Domnului va fi vinovat de un păcat veşnic împotriva Tatălui Care a ales-o, împotriva Fiului Care a sfinţit-o şi împotriva Duhului Sfânt Care a umbrit-o.
Noi, ostaşii Domnului, spunem, potrivit Sfintei Scripturi, şi cântăm cu evlavie: «Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu…»
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, roagă-te Fiului tău pentru noi păcătoşii.

«Oastea Domnului», nr. 14/1930 şi «Isus Biruitorul», nr. 20/1935

Fecioară şi Măicuţă

Aureolă de lumină,
Fecioară şi Măicuţă, eşti,
aşa frumoasă lângă Fiul
şi între îngeri străluceşti…

Mireasma ta de curăţie
spre Dumnezeu s-a înălţat
şi de la cer un Fir de soare
în Prunc bălai S-a întrupat.

Cu ce adâncă umilinţă
arhanghelu-aplecat priveai,
cu ce divină dăruire
primit-ai Jertfei Trup să-I dai!

Cum se-mpleteau în tine tainic
ca două raze-n curcubeu,
o mamă şi fecioară sfântă
pentru Acelaşi Dumnezeu.

Fecioară şi Măicuţă bună,
ce Prunc şi Mire-ai legănat,
noi ne-nchinăm smeriţi asemeni
cu îngerul de altădat’.

Şi te slăvim de-a pururi sfântă
şi bună Maică-a lui Hristos,
cu rugăciunea cea mai naltă
şi cântecul cel mai frumos.

Vlad Ghgeorghiu, Blid de lut

[Mijlocitoarea Întrupării Dumnezeieşti]

Traian Dorz, Numele Biruitorului – cap. 20fragment

11. Mulţi sunt acei tâlcuitori care au văzut în Psalmi, arătată în chip profetic, starea Preasfintei Fecioare Maria, Maica Domnului nostru Iisus Hristos, care, prin alegerea cea tainică şi înţeleaptă a lui Dumnezeu (Isaia 7, 14; Mica 5, 3; Mt 1, 23-24; Gal 4, 4), a fost rânduită mai dinainte să fie mijlocitoarea Întrupării Dumnezeieşti, spre împlinirea Voii lui Dumnezeu şi mântuirea tuturor oamenilor (I Tim 2, 4).

12. Maica Domnului Iisus, acest vas sfânt şi deosebit de ales, a fost mijlocul cel mai sfinţit şi folositor Stăpânului pentru Întruparea şi Lucrarea Sa sfântă, de aceea este şi drept să se bucure de cea mai deosebită cinste dintre toţi aleşii lui Dumnezeu.

13. Despre Maica Domnului toate Scripturile vorbesc arătând-o mereu împreună cu Fiul şi Dumnezeul ei. Fiind lângă El în profeţii, lângă El în mărturisire şi în jertfă, este drept să fie lângă El şi în Veşnicia Slăvită a Lui.

14. Dacă Solomon, fiul înţelepciunii, s-a purtat cu atâta respect şi cinste faţă de mama lui (I Împ 2, 19), aşezând-o la dreapta sa în vremea slavei sale, – cu cât mai mult Împăratul Înţelepciunii, Hristos, va face astfel Sfintei Sale Mame, înaintea căreia arhanghelul ceresc s-a plecat, spunându-i: „Plecăciune ţie, căreia ţi s-a făcut mare har” (Lc 1, 28). Pentru că ea a avut o chemare nespus mai slăvită ca mama lui Solomon. | Continuare »

Pagina 5 din 15412345678910...203040...Ultima »