Hristos în familie

Betania(«Familia Creştină» nr. 2, din iulie 1941, pg. 1)

Cea mai mare fericire pentru o familie este să-L aibă pe Hristos. Dar nu numai pe un timp oarecare, ci pentru totdeauna, ca Stăpân, Cârmuitor, Domn şi Mântuitor. Ce minunat! Hristos în familie. Nu există nici o casă, nici o colibă, nici un bordei, oricât de sărăcăcioase ar fi ele, unde Hristos să nu poată intra. Fiindcă El nu se uită la înfăţişarea din afară a casei, ci la inima cere-I deschide. Şi, dacă El este bucuros să intre în coliba inimii noastre, tot aşa El vrea să intre şi să rămână şi în casa noastră, în familia noastră, pentru a ne face cel mai mare bine ce ni s-ar putea face: să ne facă pe toţi fericiţi.
Sunt atâtea familii unde, mai înainte, certurile, neînţelegerile, sudalmele şi răutăţile se ţineau lanţ. Case unde se trăia ca-n iad. Când au primit însă pe Hristos, totul s-a schimbat. Pacea, bucuria, bunăînţelegerea, răbdarea, îngăduinţa au luat locul celorlalte.
Ce fericire ca Însuşi Dumnezeu să locuiască într-o familie! Dacă Hristos e la cârmă, noi ne vom afla în siguranţă şi pace în orice vreme. Cu El împreună, marea vieţii va fi tre-cută cu bine.
Hristos în familie!
Gândindu-te la acest lucru, amintirile ni se duc la casa lui Lazăr şi a surorilor lui, Marta şi Maria, din Betania. Ne gândim la prima zi când Mântuitorul a trecut pragul casei lor, a vorbit cu ei, le-a împărtăşit gândurile inimii Lui şi le-a dăruit dragostea Lui, iar ei, la rândul lor, le-a dat-o pe a lor.
Astfel, din prima zi ei L-au cunoscut. L-au iubit şi le-a rămas prieten al casei şi al vieţii lor întregi… De acum, casa lor era pururi deschisă pentru El. Îl aveau la inimă, Îl iubeau. Şi aveau de ce. De când L-au cunoscut, viaţa lor a fost binecuvântată în chip deosebit. Când au avut o întristare, El i-a mângâiat; bucuria El le-a sfinţit-o; urâtul şi plictiseala au plecat de când El le-a trecut pragul. Bucuria lor cea mai mare era să-L aibă pe El în casa lor, să-L privească, să-I asculte cuvântul. Maria, mai ales, când venea Domnul, ştia să lase totul şi să-I asculte cuvintele pline de har. Şi ascultarea ei a rămas ca o pildă veşnică pentru toţi cei credincioşi. „Iar Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la dânsa” (Lc 10, 42). | Continuare »

Cunoaşte-te pe tine însuti!

Cunoaşte-te pe tine însuti!

Predică la Duminica V din Postul Mare

Se cuvine ca acela să crească, iar eu să scad. (Ioan 13, 30)

Fraţilor, în Sf. Evanghelie din Duminica de azi, a cincea a Postului Mare, Biserica ne pune înainte vremurile când Domnul Hristos se apropia de Patima Sa. După ce învăţase poporul ani de-a rândul, despre împărăţia lui Dumnezeu şi despre vieţuirea cinstită, se gătea acum să sufere Patima pe cruce, la care avea să-l supuie oamenii răi şi păcătoşi, pe care-i mustrase pentru păcatele lor.
Domnul ştia toate cele ce aveau să se întâmple. De aceia, pe drumul spre Ierusalim, a vestit ucenicilor lui că va fi dat în mâna mai marilor Iudeilor, care-l vor ucide.
În acest timp, au venit la Dânsul doi dintre ucenicii lui, care l-au rugat să le dea două slujbe mai de seamă, când va fi să întemeieze împărăţia sa pe pământ.
Mulţi ucenici ai Domnului Hristos. n-au înţeles bine învăţătura sa şi au greşit. Aşa şi aceşti doi. Ei socoteau împărăţia lui Dumnezeu, de care vorbea Mântuitorul, drept o împărăţie ca cele de pe pământ, cu domnitori şi stăpâni şi pază şi slujbaşi şi toate câte sunt într-o împărăţie.
După această rânduială din lume, fiecare vrea să aibă un loc mai de frunte. Totdeauna omul doreşte lucruri mai mari decât puterile iui şi vrea să i se încredinţeze sarcini mari, fără a se întreba, dacă are el atâta putere pentru a îndeplini ceia ce i se va cere.
Avem pofte mari şi dorim multe, dar nu ne gândim dacă suntem în stare a îndeplini măcar datoriile mai mici ale noastre.
Faţă de această stare a omului, care se vede şi la cei doi ucenici ai Domnului, despre care ni s-a cetit azi, găsim învăţătură în altă parte din Evanghelie. Pe aceasta s-o ascultăm astăzi, pentru ca să nu greşim prin pofte după lucruri mari, când noi nu suntem în stare să îndeplinim nici cele mici ale vieţii. | Continuare »

MILĂ AI DE MINE, DOAMNE

(Versificare după Psalmul 50)

Milă ai de mine, Doamne, după marea milă-a Ta,
După îndurarea-Ţi multă, şterge fărdelegea mea.
Spală-mi cu desăvârşire multele-mi nelegiuiri,
Curăţă-mă de păcatul care nu-mi dă liniştiri.

Eu cunosc şi-mi ştiu prea bine, Doamne, fărdelegea-mi grea
Și păcatul meu stă, Doamne, necurmat naintea mea.
Numai contra Ta, Preasfinte, numai Ţie Ţi-am greşit
Și naintea Ta, Stăpâne, ce e rău am făptuit.

Astfel că în hotărârea-Ţi vei fi drept când vei lucra
Și vei fi fără de vină, Doamne-n judecata Ta.
Iată că-n nelegiuire eu pe lume am ieşit
Și-n păcate grele, Doamne, maica mea m-a zămislit. | Continuare »

Despre Împărăţia lui Dumnezeu şi despre căinţă

Preot Iosif Trifa, din Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

EVANGHELIA DUMINICII A 5-A DIN POSTUL MARE  (a Cuvioasei Maria Egipteanca)

Maria-Egipteanca_Sf-ZosimaDupă cum vedeţi din evanghelie, Iisus vorbea apostolilor Săi despre patimile şi moartea Sa, după care vor urma însă şi învierea şi preamărirea Sa. Dar unii dintre apostoli nu se puteau desprinde de credinţa pe care o avea poporul evreu, că Iisus va înfăptui o împărăţie lumească. Gândul acestei împărăţii mari şi puternice a trezit în cei doi apostoli mândria să ceară locuri de frunte în această împărăţie. Faţă cu mândria lor, Iisus pune smerenia, învăţându-i că Împărăţia Lui va fi Împărăţia smereniei, unde cel mare va trebui să fie sluga tuturor.
Se vede şi în evanghelia aceasta ce ispită grozavă este ispita trufiei. Ani de zile petrecuseră apostolii în jurul Domnului şi totuşi mai trăia în ei răsadul cel blestemat al trufiei.
Despre Împărăţia lui Dumnezeu Iisus a vorbit de multe ori şi în multe chipuri. Înaintea lui Pilat, Iisus a zis: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (In 18, 36). Către apostoli a zis odată: „Iată, Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru” (în inimile voastre) (Lc 17, 21). Altă dată a zis: „Iată, Împărăţia lui Dumnezeu între voi”. Şi, iarăşi, în „Tatăl nostru” ne-a lăsat să ne rugăm să vie Împărăţia Lui şi pe pământ (Mt 6, 10), adică n-a venit încă.
S-ar părea că este o contrazicere între aceste învăţături, dar nu este. Aceste învăţături stau în legătură strânsă unele cu altele. Iată legătura şi înţelesul lor cel adevărat:
Înaintea lui Pilat, Iisus a vorbit despre Împărăţia cea cerească pe care trebuie s-o dobândim cu faptele şi purtările noastre cele bune. Înaintea apostolilor, Iisus a vorbit despre cum trebuie să înfăptuim Împărăţia lui Dumnezeu şi la noi, pe pământ.

| Continuare »

EVANGHELIA DUMINICII A V-A DIN POSTUL MARE (a Cuvioasei Maria Egipteanca)

Rastignire-11Ceva despre căinţă (În legătură cu Psalmul 50)

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuiri la Evangheliile duminicilor de peste an

Suntem în săptămâna a cincea a marelui Post. Acum e timpul căinţei şi al mărturisirii păcatelor. Mare taină este şi aceasta, dar, întocmai ca postul şi rugăciunea, şi taina aceasta e împreunată cu folos de mântuire sufletească numai când e făcută bine.
Biblia e plină de multe şi mişcătoare pilde despre iertarea păcatelor prin căinţă şi mărturisire. Noi vom cerceta acum un singur loc: Psalmul 50 – „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta“.
Până la sfârşitul veacurilor, acest psalm va sta în faţa oamenilor, ca pilda cea mai mişcătoare despre căinţa cea adevărată. Psalmul 50 cuprinde în sine toate cerinţele căinţei şi ale mărturisirii celei adevărate.
Cunoaşteţi psalmul 50? Mă tem că nu prea bine. Acest psalm este în legătură cu o întâmplare din viaţa lui David. E în legătură cu un păcat pe care David l-a pus ca titlu în fruntea psalmului: „Când a intrat David la femeia lui Urie“. Psalmul 50 a ieşit din păcatul lui David, când a fost biruit de ispita desfrânării. David a păcătuit cu femeia lui Urie şi, ca să-şi ascundă păcatul, l-a trimis pe Urie să fie omorât în război. Domnul a trimis la David pe Natan, proorocul, care i-a arătat nelegiuirea. David a căzut plângând în faţa Domnului şi a dobândit iertare. Din căinţa aceasta a ieşit psalmul 50. Chipul de mai jos arată întâmplarea aceasta.
Citiţi pe larg în Biblie istoria psalmului 50, la II Regi (II Samuel) 11, 1-27 şi 12, 1-14.
Căderea şi căinţa lui David sunt puse în faţa noastră cu multe învăţături.
Întâi să ne gândim că David a fost alesul şi iubitul Domnului şi totuşi ispita l-a biruit şi pe el într-o clipă de slăbire. Oricât de tare ai fi, fratele meu în Domnul, nu te încrede în tine, ci priveghează şi te roagă neîncetat, căci „trupul este neputincios“ (Matei 26, 41). Iar dacă ai căzut, nu te lăsa târât mai departe, ci degrab’ aleargă la harul căinţei. Căderea lui David, zice Sf. Ioan Gură de Aur, trebuie să se facă nouă pricină de sculare. Acest viteaz bărbat s-a rănit, a căzut şi s-a sculat, ca tu din amândouă să câştigi: şi din căderea şi din ridicarea lui. Stricarea de corabie a dreptului se face liman de scăpare păcătosului. | Continuare »

SĂ UMBLĂM NUMAI DUPĂ HRISTOS

Traian Dorz, Piatra scumpă

1. Cine umblă în lumină umblă în Hristos şi n-are de ascuns nimic. Numai cine nu umblă în Hristos, acela are mereu ceva ascuns sau ceva de ascuns.
Cine lucrează după voia lui Hristos, acela nu-şi ascunde decât binefacerile, nu ascunde decât ceea ce este spre lauda sa. Ori spre ruşinea de-aproapelui său.Iisus-cu-ucenicii

2. Tot ce ascunzi cu teamă sau cu ruşine este rău. Ceea ce este bine n-ai nici voie şi nici nevoie să ascunzi. De aceea nu trebuie niciodată să te ruşinezi sau să te îngrozeşti de lumină. Ci, dimpotrivă, s-o doreşti. Căci dacă se va face şi va veni lumina, ea nu va arăta altceva decât, şi mai limpede, frumuseţea caracterului tău şi curăţia virtuţii tale. Dacă umbli cu adevărat în ea.

3. Meritul cel mare al adevăraţilor ucenici ai lui Iisus este că ei nu s-au despărţit niciodată de El. Oriunde a mers Iisus au mers şi ucenicii Lui, orice a făcut El au făcut şi ei, tot ce a pătimit El au fost gata să pătimească şi ei. Fiind mereu cu Hristos, prezenţa Lui i-a ferit de căderi, i-a învăţat toată înţelepciunea şi le-a făcut strălucitoare viaţa şi nemuritor numele. Aşa face Hristos oricui rămâne statornic şi merge ascultător după El.

4. Dacă ai venit la Hristos – umblă numai după El. Cine umblă şi după bani ajunge iudă. Cine umblă şi după întâietate ajunge diotref. Cine umblă şi după foloase ajunge căldărar. Cine umblă şi după lume ajunge dimă. Numai cine umblă doar după Hristos ajunge sfânt. Toţi ceilalţi, umblând şi după diavolul, ajung ai lui – căci nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Oricine umblă cu doi, până la urmă, rămâne al aceluia de care s-a alipit cu inima şi cu fapte sa. | Continuare »

Când ţi-am venit

Traian Dorz, din vol. Cântarea Biruinţei

Când Ţi-am venit în casă, n-am aşteptat, Maria,
să-mi speli şi tu cu lacrimi picioru-nsângerat,
nici ţi-am adus aminte de toată datoria,
dar să mi-l speli cu apă, Marie,-am aşteptat!

Când am zăcut pe moarte, n-am aşteptat, străine,
să umbli pentru Mine drum lung şi depărtat,
nici ţi-am adus aminte ce-am mers Eu pentru tine,
– dar să-Mi trimiţi o vorbă, străine,-am aşteptat!

Când a venit furtuna, n-am aşteptat, barabe,
să-ntoarceţi Oastei sfinte tot ce i-aţi datorat,
nici v-am adus aminte a voastre urme slabe
– dar să nu-i daţi paharul cu fiere-am aşteptat!

Greşeli din neştiinţă mai poate-avea oricare,
dar cele cu voinţa şi gândul necurat
rămân păcat de moarte – şi veşnic n-au iertare;
oricine moare-n ele e-un veşnic blestemat!

Cu Însuşi Sângele Său

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
din Meditaţii la Apostolul din Duminica a V-a  Postului Mare (a Cuv. Maria Egipteanca)

„…şi a intrat, o dată pentru totdeauna, în Locul prea sfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu Însuşi Sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică.” (Evrei 9, 12)

Să rămânem mai departe la acest adevăr nespus mai însemnat şi mai cutremurător decât oricare altele şi decât toate la un loc. Pentru că nici un fapt din toată istoria mântuirii lui Dumnezeu, din toată lucrarea dragostei Lui pentru răscumpărarea Creaţiei şi a creaturilor Sale nu este atât de profund, de cutremurător, de măreţ şi de însemnat ca acesta.

Dragostea milostivă este în stare să-şi dea banul său, ori pâinea sa, ori haina, ori adăpostul, ori scaunul său pentru cel care este lipsit de acestea. Dar adesea ea nu poate da mai mult.
Dragostea împăciuitoare îşi dă dreptul său, ori folosul său, ori moştenirea, ori întâietatea, ori numele său pentru cel care le pretinde pe acestea. Dar nici aceasta, adesea, nu poate da mai mult.
Dragostea ostenitoare îşi dă odihna sa, oboseala sa, vegherile sale, munca şi plata sa pentru cel care s-ar pierde fără acestea. Dar şi aceasta, de cele mai multe ori, rămâne numai la atât, fiindcă mai mult decât pe acestea ea nu poate da nimănui.

Numai dragostea jertfitoare poate să dea atât de mult cât se cere pentru cel care are cea mai mare nevoie dintre toate nevoile care pot fi, adică nevoie de iertarea păcatelor. Fără de care nu este în vecii vecilor şi nici nu va mai putea fi niciodată, nicăieri, mântuirea nici unui suflet. Fiindcă dragostea aceasta singură este în stare să-şi dea mai mult decât sudoarea sa, decât lacrimile sale, decât averea sa. | Continuare »

Din cuvintele tale te vei osândi

Sfântul Luca al Crimeei, Cuvânt la Duminica a IV-a din Post (a Sfântului Ioan Scărarul)

Prăznuim acum pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Ioan Scărarul. Sfântul Ioan făcea parte dintr-o familie de mare vază şi a primit o educaţie înaltă pentru acele vremuri, dar încă din tinereţea sa a lepădat toate şi a mers în muntele Sinai, vieţuind patruzeci şi cinci de ani în pustie, la poalele acestui munte.
Biserica fericeşte pomenirea lui, fiindcă el a scris o carte de mare însemnătate pentru toată lumea creştină, care se cheamă „Scara”, în această carte, Sfântul Ioan înfăţişează învăţătura despre toate virtuţile creştineşti şi mijloacele de a urca pe treptele lor spre desăvârşire. Despre această sfântă carte s-ar putea spune foarte multe, dar astăzi vom vorbi despre ceea ce ne poate ridica foarte mari piedici în calea spre mântuire: despre cuvânt. Sfântul Apostol Iacov vorbeşte despre limba noastră, despre cuvântul nostru, astfel: Limba mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte! Puţin foc mult codru aprinde: foc este şi limba, lume a fărădelegii. Limba îşi are locul ei între toate mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce a fost aprinsă ea însăşi de focul gheenei (Iac. 3, 5-6). Incendiul ne mistuie avutul, aduce în inimile noastre mare tulburare şi frică – şi iată că Sfântul Apostol Iacov compară cu incendiul limba noastră neînfrânată. Toată viaţa noastră va deveni neliniştită şi dureroasă, fiindcă limba rea şi necredincioasă este aprinsă de focul gheenei.
Orice fel de fiare şi de păsări, de târâtoare şi de vietăţi din mare a fost şi este îmblânzită de firea omenească, dar limba nimeni dintre oameni nu poate s-o îmblânzească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie, fraţii mei, să fie aşa acestea (Iac. 3, 7-10).

Nu trebuie să spurcăm astfel gurile noastre, care se ating de Sfântul Potir, primind nemuritorul şi de viaţă făcătorul Trup şi Sânge al lui Hristos.Nu trebuie ca din gurile voastre să curgă alături de cuvinte bune, cuvinte de iubire, şi cuvinte de blestem, care sunt osândite de Dumnezeu. Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor care ascultă (Efes. 4, 29). Sfântul Apostol Iacov dă mărturie: Dacă cineva socoate că e cucernic, dar nu îşi ţine limba în frâu, ci îşi amăgeşte inima, cucernicia acestuia este zadarnică (Iac. l, 26). | Continuare »

EVANGHELIA DUMINICII A IV-A DIN POSTUL MARE (a Sfântului Ioan Scărarul)

Părintele Iosif Trifa – Ceva despre rugăciunea cea adevărată

Să luăm aminte! „Duhul cel mut“ care-l chinuia pe tânărul din evanghelie se află şi astăzi printre noi. Patimile cele rele şi păcatele sunt tot atâtea duhuri rele care tulbură şi chinuiesc pe oamenii cuprinşi de ele. Mântuitorul ne spune că aceste „duhuri mute“ nu se pot alunga cu nimic altceva decât cu post şi rugăciune. Despre post am vorbit mai înainte. Acum vom vorbi ceva despre rugăciune.
Multe am avea de spus despre darul rugăciunii. Cu ajutor de la Domnul de Sus vom scrie cândva o carte întreagă despre rugăciune. Acum vom spune pe scurt: ce dar mare ne este nouă rugăciunea!… Ce lipsă mare avem noi de acest dar… şi ce binecuvântări revarsă asupra noastră rugăciunea cea adevărată!
Mare dar este nouă rugăciunea. Prin rugăciune noi vorbim cu Dumnezeu. Rugăciunea este o vorbire a omului cu Dumnezeu. „Eu, care sunt pământ şi cenuşă – zice Avraam – am început să grăiesc cu Dumnezeu“ (Fac. 18, 27).
Când mergi la un domn mai mare din lumea aceasta, trebuie să-l cauţi pe la toate uşile, cu pălăria în mână; şi întrebarea e: te ascultă ori ba? Pe la uşile miniştrilor din Bucureşti am văzut mulţime de oameni şi puţini aveau norocul să fie primiţi şi ascultaţi. Într o audienţă mai înaltă, la rege, nu poate pătrunde orice muritor. De când eram la ţară, îmi aduc aminte de un om ce spunea şi se lăuda pe toate drumurile că el a vorbit cu regele. Şi, iată, prin rugăciune, noi putem vorbi oricând şi oriunde cu Regele regilor şi cu Domnul domnilor. Ce dar mare!
Ce lipsă mare avem noi de acest dar! Rugăciunea este răsuflarea sufletului, este graiul vieţii noastre celei sufleteşti. Un creştin adevărat nu poate trăi fără această răsuflare. Cel care nu se roagă este un fel de mort cu sufletul… este un fel de mut cu sufletul. Dumnezeu n-are copii muţi. Un adevărat copil al lui Dumnezeu vorbeşte neîncetat prin rugăciune cu Tatăl Ceresc. | Continuare »

SOIURI DE OAMENI

SOIURI DE OAMENI

Arhim. Scriban

În vechile noastre poveşti se află zugrăvite chipuri ciudate de oameni-neoameni, făpturi care parcă ar fi fost ca noi după înfăţişare, dar cu apucături sălbatice şi cu puteri neînchipuite. Poveştile le-au zis căpcăuni, adică nişte dihănii care sunt mai mult altceva decât oameni, jigănii cumplite, fioroase şi primejdioase.
Închipuiri, ar zice cineva. Mintea omului a născocit de la ea şi a plăsmuit povestiri cu făpturi care n-au fost.
Cu toate acestea, când noi stăm şi privim nu chipul, ci faptele omului de azi, de atâtea ori eşti ispitit să zici: „Acesta e neom!”. În adevăr, sunt între noi fiinţe cu chip omenesc, [dar] cu apucături atât de sălbatice şi de cumplite, atât de abătute din croiala firească a omului, încât cu dreptul ar fi să spui: „Şi este acesta om, fiindcă seamănă a om? Numai chipul lui e de om, iar încolo…”.
Atunci nu ar fi cu dreptul să le zicem acestora căpcăuni?
Ba cu tot dreptul. Când vezi la ei fapte şi pofte care nu pot fi ale omului obişnuit, când vezi cum colcăie în ei ca un cazan de patimi, când vezi cum spumegă să facă una mai rea decât alta, când îi vezi că n-au astâmpăr de a săvârşi răutatea – că aceasta este cea mai mare dulceaţă a lor –, atunci ce să spui? Aceştia sunt căpcăuni, fiinţe din alt aluat, care doar chipul de om îl au.
Doamne, multe dihănii de acestea mai sunt! Doamne, cât s-a înmulţit lifta lor! Doamne, câte veşti ne vin despre oameni care trăiesc ca turbaţii, care şi au poftele cele mai turbate!
Citeşti că şi în alte vremuri au fost astfel de chipuri, că lumea niciodată n-a fost lipsită de ticăloşi, de fiarele cu chip de om; dar nu s-a mai pomenit să răsară aşa de mulţi dintr-odată ca acum, să împânzească zările cu mulţimea lor. De câte ori deschizi o foaie cu veştile zilei, dai mai întâi de ei. | Continuare »

Alte materiale la Duminica a IV-a din post

PENTRU SUFLET – Pr. Iosif Trifa

Eram copil – Traian Dorz

Vindecarea lunaticului – Pr. Constantin Galeriu

CREDINŢA MUTĂ ŞI MUNŢII – Pr. Iosif Trifa

CELE PATRU STĂRI ALE MÂNTUIRII SUFLETEŞTI – I. Tâlcuitor

CEVA DESPRE PUTEREA RUGĂCIUNII – Pr. Iosif Trifa

Vindecarea lunaticului – Sfântul Ioan Gură de Aur

SOIURI DE OAMENI – Arhim. Scriban

Evanghelia despre slăbiciunea necredinţei şi puterea credinţei – Sfântul Nicolae Velimirovici

Însemnatatea postului în privinta duhurilor cazute – Sf. Ignatie Briancianinov

A aşteptat cu răbdare – Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

O ANCORĂ A SUFLETULUI – Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Dulce şi amar

bunavestire
„Plecăciune ţie – îi spune îngerul dumnezeiesc Maicii Domnului –, ţie, căreia ţi s a făcut mare har. Domnul este cu tine!
Binecuvântată eşti tu între femei…“
Iată cum vorbeşte o gură sfântă unui vas sfânt, ales de Dumnezeul Sfinţeniei
pentru cea mai dumnezeiască dintre toate lucră¬rile făcute printr o fiinţă omenească direct de Dumnezeu.

Acest înger puternic, care vorbeşte în Numele Puterii Dumnezeieşti şi care în toate celelalte misiuni ale sale a vorbit oamenilor poruncitor şi aspru, chiar şi Sfântului Apostol Petru (Fapte 12, 7 8),
Fecioarei Preasfinte îi spune: „Plecăciune ţie… Tu ai un mare har“.
Nimeni dintre oameni nu i a mai vorbit ei vreodată astfel.
O, cât de rău ştim vedea noi – şi cât de puţin ştim vorbi frumos!

Priviţi în lumina cuvintelor îngereşti; iată ce sfântă, ce înaltă, ce curată şi ce vrednică de respect ne apare Preasfânta Fecioară Maria, Maica Domnului nostru!
O, dacă ar cugeta măcar puţin la cuvintele îngerului sfânt acei oameni care se cred evlavioşi, dar vorbesc atât de necuviincios despre Mama lui Iisus, Dumnezeul nostru şi al lor. | Continuare »

CUVÂNT LA PRAZNICUL BUNEIVESTIRI

CUVÂNT LA PRAZNICUL BUNEIVESTIRI

Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 13 / 6 apr. 1924, p. 3

Acum luni avem praznicul Buneivestiri, adică Vestea cea bună ce i-a adus-o îngerul Gavriil Preacuratei Fecioare Maria când i-a zis: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de dar, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei… că, iată, Duhul Sfânt se va coborî peste tine şi vei naşte Fiu şi vei chema numele lui Iisus”. (Citiţi pe larg la Evanghelistul Luca, cap. 1).
O, de ce dar mare s-a învrednicit Preacurata Fecioară Maria! Nimeni din muritorii pământului nu s-a învrednicit de un dar aşa mare şi sfânt. Fecioara Maria petrecea o viaţă sfântă de rugăciune şi peste această viaţă S-a pogorât darul Sf. Duh şi vestea cea bună a naşterii Mântuitorului. Cu credinţă şi cu smerenie a răspuns Sfânta Fecioară la vestea ce i-a adus-o îngerul Gavriil; şi peste această credinţă şi smerenie s-a pogorât darul Sfântului Duh. De la început şi până la sfârşit, viaţa Preacuratei a fost o viaţă de rugăciune, de curăţenie, de smerenie, de iubire, de lacrimi, de suferinţe… şi până la sfârşitul veacurilor, neamurile pământului vor ferici pe Sfânta Fecioară, cântând cu vorbele ei:
„Măreşte, suflete al meu, pe Domnul şi s-a bucurat Duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu. Că a căutat spre smerenia roabei sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire cel Puternic şi Sfânt Numele Lui” (Lc 1, 17-49).
Dar, pe lângă fericirea şi cinstea ce i se cuvine Fecioarei Maria, să luăm şi pildă de învăţătură. Vestea cea bună a unui Mântuitor ţi se aduce şi ţie, iubite cititorule. Domnul vrea să se pogoare, să intre şi în sufletul tău, în viaţa ta, în casa ta… | Continuare »

Taină-a fost Fecioara-Mamă

bunavestireTaină-a fost FECIOARA-MAMĂ
în tot Vechiul Legământ,
toţi proorocii ce-au vestit-o
n-au ştiut misteru-i sfânt.
Ei căutau mereu să afle
ce-Adevăr divin ascund
cele ce spun ei prin Duhul
şi-a lor taină n-o pătrund.

Binecuvântăm
Taina ce-o aflăm
şi cinstim divin
al Minunii Crin,
şi cântăm frumos
Maicii lui Hristos.

Dar în Noaptea Strălucită
când ni S-a născut Iisus,
Taina S-a făcut MINUNE
cât un cer în soare pus.
Azi eternă preamărire
noi Treimii Sfinte-I dăm
pentru tine, Maică Sfântă,
şi-n Hristos noi te-adorăm.

PREAFERICITA FECIOARĂ MARIA, Maica Domnului nostru IISUS HRISTOS

Traian Dorz, la 25 martie 1985
din volumul Minune şi Taină, Imne, colinde, cântece şi plângeri cu MAICA DOMNULUI

Din marea şi eterna Clipă a minunii Bunei Vestiri – când sfântul înger Gavril, trimis de Domnul Dumnezeu, i-a adus Preafericitei Fecioare Maria vestea cea unic de mare şi fericită că ea a fost aleasă pentru cea mai mare Taină şi Minune prin care a început lucrarea de mântuire a omenirii – această fiinţă a căpătat o slavă eternă atât în faţa cerului, cât şi a pământului.

Asupra ei s-a coborât atunci tot Harul Dumnezeirii, căci arătarea prezenţei Sfintei Treimi S-a făcut pentru prima oară în istoria omenirii nu la Botezul Mântuitorului în Iordan, ci s-a făcut pentru Sfânta Fecioară Maria la Buna Vestire, când cerescul trimis îi spune: „Puterea Tatălui te va umbri, Duhul Sfânt Se va coborî peste tine şi Fiul Se va naşte prin fiinţa ta“.

Deci iată – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh (Luca 1, 35).
Deci iată toată frumuseţea şi strălucirea Prezenţei şi a Lucrării Sfintei Treimi.
Deci iată începutul şi felul minunat al marii noastre mântuiri.

Ce nebănuit de mare Taină şi Minune este aceasta!
Uimit de mesajul pe care îl aducea – mesaj neînţeles nici chiar de el însuşi – strălucitul arhanghel Gavril se închină profund mişcat înaintea Sfintei Fecioare, zicân­du‑i: „Plecăciune ţie, căreia ţi s-a făcut mare har!“

Ce mult spun aceste cuvinte mari! Şi ce adânc gră­itoare este închinarea puternicului mesager ceresc care, stând cel mai aproape de Faţa Domnului Dumnezeu, este trimis să împlinească cea mai aleasă dintre poruncile înţelepciunii şi voii Lui, după cum scrie Sfânta Scriptură la Daniel 9, 21-23; Luca 1, 19; Evrei 1, 14 etc. | Continuare »

Alte materiale la Sărbătoarea Buneivestiri

Credinţa noastră nu este zadarnică (I) – Sf. Luca al Crimeei

MAICĂ PREACURATĂ – Traian Dorz

Plecăciune ţie, Maică şi Fecioară – Traian Dorz

Cincizecimea Buneivestiri – Lidia Hamza

BINECUVÂNTATĂ MAICA – Traian Dorz

O, MAICA JERTFEI SALVATOARE – Traian Dorz

CÂNTAREA MARIEI (I) – Traian Dorz

PREASFÂNTĂ NĂSCĂTOARE – Traian Dorz

DACĂ ÎNGERUL CEL TARE – Traian Dorz

PLECĂCIUNE ŢIE – Traian Dorz

Divină-i curăţia – Traian Dorz

Evanghelia Arhanghelului Gavriil – Sf. Nicolae Velimirovici

[Ea în care Cuvântul S-a făcut trup] – Sf. Ioan de Kronstadt

SPRE DUMNEZEU ARATĂ CRUCEA

Traian DORZcruce-111

Spre Dumnezeu ne duce Crucea,
oricine-o va purta supus
la Dumnezeu o să ajungă,
aşa cum a ajuns Iisus;
prin Jertfa Fiului primit
ajungi la Tatăl cel Slăvit.

Spre Dumnezeu înalţă Crucea,
oricine-L va sluji prin ea
cu Dumnezeu va fi-n mărire
şi Faţa Lui o va vedea;
prin Jertfa Fiului-nnoit,
ajungi la Tatăl răsplătit.

Spre Dumnezeu sfinţeşte Crucea
oricine taina i-a pătruns
în Dumnezeu se-nvredniceşte
de harul cel din veci ascuns;
unit cu Fiul preaslăvit,
eşti Tatălui pe veci iubit.

Ia-ţi crucea ta!

Ia-ti crucea ta

 

Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne a lăsat cuvintele: „Tot cel ce vrea să vină după Mine trebuie să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să vină după Mine” (Lc 9, 23).
Cărticica de faţă cuprinde câteva învăţături despre cum trebuie să ne purtăm această cruce. Aceste învăţături sunt date în formă de convorbire între Domnul Iisus Hristos şi omul purtător de cruce. În felul acesta, ele pătrund mai bine la inimă.
Cărticica de faţă aduce o mare mângâiere şi întărire sufletească tuturor celor care sunt pe drumul cel greu al crucii şi celor care voiesc să apuce pe acest drum de mântuire.
Domnul să binecuvânteze cu folos de mântuire sufletească pe toţi cei ce o vor citi şi răspândi.

Sibiu, la Rusaliile anului 1935, Preot Iosif Trifa

IA JUGUL LUI HRISTOS

Traian Dorz, Cântarea ca meditaţie

Oricine L-a aflat pe Domnul şi vrea să-L urmeze cu adevărat pe El trebuie neapărat să se facă una cu El în suferinţele Sale şi în lucrarea Sa, purtând sarcina şi crucea Lui pe urmele Sale, aşa cum a spus El: „Luaţi jugul Meu şi sarcina Mea, căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară”. „Dacă răbdăm împreună cu El, vom şi împărăţi împreună cu El”, a spus El. Dar dacă ne lepădăm de El, şi El Se va lepăda de noi. Şi semnele adevăratei apostolii pentru Hristos sunt cele pe care le-a purtat El şi pe care le-au purtat pe urmele Lui toţi sfinţii, martirii şi mucenicii Săi, care sunt lauda Bisericii şi podoaba cerului în veci şi-n veci.

Să luăm şi noi bine seama la aceste condiţii cu care este neapărat împreunată slujirea şi slava lui Hristos, căci fără jugul Său purtat cu credincioşie alături de El aici, în lumea aceasta unde El munceşte şi lucrează, fără sarcina Lui purtată cu ascultare şi cu smerenie acum, în viaţa aceasta, când El mărturiseşte, şi fără crucea purtată cu credincioşie şi dragoste statornică lângă El şi după El acum, când El suferă, nimeni, niciodată n-a intrat şi nici nu va intra niciodată în Împărăţia Lui.

Despre cei care umblă numai după foloasele pământeşti în slujba lui Hristos, Sfântul Său Cuvânt spune: „Niciodată nu v-am cunoscut”. Şi niciodată nici nu‑i va recunoaşte. | Continuare »

O, SLĂVITĂ CRUCE ASPRĂ

Traian DORZ

O, slăvită cruce aspră, simbol şi mijloc divin
al durerii şi-al izbânzii date jertfă mântuirii,
numai tu mă faci şi astăzi să-nţeleg prin ce preţ vin
liniştile conştiinţei şi luminile sfinţirii.

Tu-mi dai harul de-a-nţelege că al biruinţei nimb
nu-l ating decât prin jertfa cea mai naltă cu putinţă,
că suprema izbăvire pot s-o am doar dând în schimb
tot ce poate fi mai unic şi mai scump pentru-o fiinţă.

Că nu pot avea lumina cea de-a pururi pe deplin
decât când înving puternic toate nopţile din mine
şi când orişice nelinişti, care uneori mai vin,
nu-mi mai tulbură adâncul limpezimilor senine.

Dar, ca să rămân acolo nalt şi liniştit mereu,
ţine-mi totdeauna tare hotărârea despărţirii,
numai dezlegat de toate sunt unit cu Dumnezeu;
înfrângându-mi nimicirea, sunt deasupra nimicirii.

CUNOŞTI TU GRAIUL JERTFEI LUI IISUS?…

CUNOŞTI TU GRAIUL JERTFEI LUI IISUS?…

Pr. V. I. Ouatu, «Ostaşul Domnului» nr. 14 / 1 nov. 1934, pp. 2-4

Dragul meu cititor, ai înţeles tu graiul jertfei lui Iisus? Auzi cum El necontenit te cheamă să stai o clipă să priveşti la jertfa ce-ţi îmbie iertare, pocăinţă şi iubire? O, de-ai înţelege preţul jertfei lui Iisus!
Din ea apare strălucind iubirea sfântă a Domnului Iisus. Ah, ce fericit vei fi în clipa în care vei pricepe această minunată iubire!… Numai ea te face să uiţi totul şi să te apleci cu grabă sub crucea binecuvântată. Ea-ţi străpunge inima ca o săgeată ascuţită, şi-ţi scaldă ochii în lacrimile unei pocăinţe curate. Stăpânit de-a Lui iubire, începi să simţi cum inima ţi se moaie şi-n ea încolţeşte un nou răsad, ce te călăuzeşte înspre veşnicie. E rodul vieţii celei noi, ascunse în Iisus. Îngenuncheat sub a Lui Cruce, în inimă-ţi vor picura divinele-I cuvinte, care într-o clipă te schimbă şi înnoiesc. Numai smerit îngenuncheat la sânul blând al Domnului Iisus îţi vei putea descoperi păcatul care a ros de multă vreme fiinţa ta plăpândă. Numai aşa vei înţelege de ce Iisus pe cruce ni Se dă ca să ne aducă nouă tuturor o veşnică şi sigură răscumpărare. Da, Iisus ni Se dă nouă prin jertfa de pe cruce. De aceea mare şi minunat este acest grai al jertfei lui Iisus! Dar cine-l mai pricepe?!… Şi dragostea nu are margini.
În dorul Lui fierbinte de-a rămâne cu noi pentru totdeauna şi a ne lumina, sfinţi şi călăuzi pe-ale vieţii căi, Iisus îşi strânge ucenicii şi lor le încredinţează un dar nepreţuit: e însăşi Trupul şi Sângele Său, pecetluirea de totdeauna a dragostei Sale pentru noi. Ah, ce dar minunat!… Cine va putea să-l înţeleagă?!… | Continuare »

DE-AI LUA PE UMĂR CRUCEA

cruceDe-ai lua pe umăr crucea, după Domnul de-ai porni,
fericire, fericire nici nu ştii câtă-ai găsi! (bis)

În a’ vieţii clipe grele, când din greu ai suspina,
mângâiere, mângâiere nici nu ştii câtă-ai afla! (bis)

De-ai zăcea zdrobit în chinuri, te-ar scula şi sprijini,
alinare, alinare ne-ncetat ţi-ar dărui. (bis)

Iar de-ai fi stăpân pe lume şi pe aurul din ea,
bucuria, bucuria ce-ţi dă crucea n-ai avea. (bis)

Vino, ia-ţi pe umăr crucea şi-L urmează pe Iisus,
veşnicia, veşnicia îţi va fi lumină Sus. (bis)

Să cântăm Domnului, nr. 40

A FI CREŞTIN E A-I URMA LUI IISUS

A FI CREŞTIN E A-I URMA LUI IISUS

Ioan Marini

Ceva despre rostul Oastei Domnului

A fi creştin adevărat nu e destul să fii botezat în numele lui Hristos, ci mai trebuie neapărat să-I şi urmezi lui Hristos, pe căile învăţăturii Lui, spre a te apropia şi a trăi cu El, după voia Lui şi nu după voia şi plăcerile tale. Domnul Iisus ne spune răspicat: „Eu sunt Viţa şi voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic” (In 15, 5).
Şi mai zice Domnul: „Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Cine nu-şi ia crucea lui şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Mt 10, 37-38).
Deci e clar că creştinul care nu rămâne strâns legat de Hristos, care nu rămâne în Hristos cum rămâne mlădiţa lipită de trunchiul copacului, acela nu aduce roade. Nu numai că nu aduce roade, dar se usucă. Creştinul care nu-şi ia crucea şi nu urmează cu viaţa lui calea lui Hristos, calea Evangheliei, acela nu e vrednic de Hristos, pe acela Hristos îl va arunca de la Sine în ziua judecăţii, zicându-i: „Du-te de la Mine, că nu te cunosc” (Lc 13, 27).
Acesta e adevărul pe care creştinii noştri de azi aproape nici nu-l cunosc sau, dacă-l cunosc, nu ţin seamă de el. Vai, iubite cititorule, ce lucru grozav vedem în lumea creştină de acum, dacă o privim în lumina Evangheliei! Vai, cât de mulţi sunt creştinii care nici habar n-au să-I urmeze lui Hristos, să se apropie de El şi să facă voia Lui! Dacă-i întrebi, toţi îţi spun că sunt creştini, iar dacă te uiţi la viaţa lor, la faptele lor, vezi că ei sunt departe de Hristos ca nişte mlădiţe rupte din tulpina vieţii şi plutesc uscate, veştede, purtate de vânturile păcatelor. | Continuare »