SĂ MERGEM DUPĂ HRISTOS

SĂ MERGEM DUPĂ HRISTOS

Evanghelia de duminică ne spune cum i-a ales Iisus pe învăţăceii Filip şi Natanael. I-a întâlnit în calea Sa şi le-a zis: „Veniţi după Mine” – şi ei au plecat îndată după El.
Să luăm aminte! Tot aşa ne cheamă Hristos şi pe noi: „Veniţi după Mine”. Dar mulţi n-aud această chemare, alţii nu o înţeleg şi, iarăşi, alţii pleacă după ea, dar nu stăruie înainte pe urmele lui Hristos. Luaţi aminte, creştinilor, că ne-am prea cufundat în vălmăşagul şi vârtejul afacerilor trecătoare şi ne-au prea copleşit valurile păcatelor şi ale plăcerilor pline de otravă şi de aceea n-auzim strigarea şi chemarea lui Hristos. „Iată, stau la uşă şi bat”, zice Hristos” (Apoc 3, 20). Dar patimile şi păcatele fac larmă în casa sufletului nostru şi de aceea chemarea Lui nu se aude. Să ieşim din vârtejul afacerilor şi păcatelor şi să scoatem patimile din casa sufletului, ca să putem auzi chemarea Lui şi să putem pleca pe urmele Lui.
Dar să luăm aminte, căci nu-i lucru uşor să mergem după Hristos. A merge după Hristos înseamnă credinţa, tăria şi bărbăţia sufletească de a birui şi omorî toate păcatele şi ispitele ce ne ies în cale şi le întâlnim în cale. | Continuare »

Sf. Andrei Criteanul – pildă de pocăință după trădarea semnată la sinodul tâlhăresc din 712

După Sfânta Predanie, în primele patru zile ale postului mare în biserici se citește Canonul cel Mare al Sf. Andrei Criteanul. Această rânduială deosebită și de mare folos duhovnicesc ne îndreaptă cugetul spre cele mântuitoare, spre pocăință pentru mulțimea păcatelor noastre.
Mai puțin cunoscut este faptul că Sf. Andrei Criteanul, autorul acestui canon de pocăință atât de pătruns de smerenie și umilință, a participat în anul 712 la un sinod tâlhăresc la Constantinopol, care, sub presiunea împăratului monotelit Philippikos Bardanes (711-713), a condamnat Sinodul VI Ecumenic.
Deși la un an după aceasta Sf. Andrei a revenit la Ortodoxie, participarea sa la acel pseudo-sinod i-a lăsat o urmă adâncă în suflet și a fost pentru el un motiv de pocăință până la sfârșitul vieții. Tot Canonul cel Mare este pătruns de această stare de umilință, pe care o putem asemăna cu cea a Sf. Ap. Petru, care toată viața sa a plâns pentru că se lepădase de Hristos de 3 ori atunci când Mântuitorul a fost adus la judecata sinedriului.
Cercetătorii spun că însuși Sf. Andrei niciodată nu a împărtășit erezia monotelită, ci a semnat acele hotărâri probabil din aceleași motive pentru care o făceau în ultimele decenii arhiereii cu așa-numitul „cuget ortodox” atunci când aprobau hotărâri eretice ecumeniste.
Dar Sf. Andrei Criteanul a adus roade vrednice de pocăință și a câștigat cununa vieții celei veșnice! El este o pildă vie pentru mai-marii bisericilor care din neglijență, nepăsare, frică sau alte motive au vândut și continuă să vândă credința ortodoxă. Să le dea lor (și nouă tuturor) Domnul aceeași bărbăție și aceeași pocăință de care a dat dovadă Sf. Andrei Criteanul.
Cuvioase părinte Andreie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

 Andrei Creacico

Sursa: aici

DUPĂ AUR, PRIN FUNDUL MĂRILOR…

Multe vapoare şi-au aflat şi îşi află moartea în valurile mării. Unele dintre aceste vapoare înecate duceau cu ele sute de milioane de bani de aur şi multă vreme şi-au bătut capul inginerii cei învăţaţi să poată scoate acest aur din fundul mărilor. Acum gazetele aduc ştirea că, după multe pregătiri de ani de zile, inginerii s-au coborât la o adâncime de 60 de metri în marea unde s-a cufundat vaporul «Lusitania» cu aur mult. Au şi scos o parte din aur, dar lucrul merge greu şi 10 oameni şi-au aflat până acum moartea în această încercare.
La asta, noi zicem cu Apostolul Pavel: „O, voi, fără de minte oameni”, de ce căutaţi comori de aur prin fundul mărilor şi prin adâncurile pământului, când puteţi afla aur destul aici pe pământ, fără multă căutare şi primejduire a vieţii?”. Ascultaţi unde ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur să aflăm comori de aur:
„Întru îngrijirea de fratele tău cel căzut, tu creştine ai găsit o comoară. Când tu torni în rănile sufletului său untdelemnul învăţăturii celei creştineşti, când tu îl legi cu blândeţe şi-l vindeci cu răbdare, prin aceasta ai dobândit comoara cea mai mare.
Când vezi un frate pe calea păcatului, nu trece pe lângă dânsul, ci, printr-un cuvânt prietenesc, îl opreşte de la calea sa cea rea. O astfel de milostenie este mai bună decât alta şi are mai mare preţ decât mii de talanţi de aur, are mai mare preţ decât toată lumea cea văzută, căci omul este mai preţios decât lumea.
Cine dă unui păcătos milioane nu i-a dat aşa de mult ca cel ce mântuieşte sufletul lui, îl abate de la calea lui cea rea şi-l întoarce la fericirea cea dumnezeiască. Cine dă săracului pune capăt foamei; cine îndreptează pe păcătos pune capăt necucerniciei. Unul slobozeşte trupul de la răutate, celălalt răpeşte sufletul lui de la iad. Vedeţi, eu v-am arătat cum puteţi să câştigaţi o comoară”…
Cititorule! Ai aflat tu o astfel de comoară?

I. Trifa, «Lumina Satelor» nr. 46 / 26 nov. 1922, p. 3

„Să ne folosim de această vreme a Postului, fiindcă nu ştim de ni se va mai da o vreme ca aceasta“

Sfântul Teofan Zăvorâtu – PREDICĂ LA DUMINICA LĂSATULUI SEC DE BRÂNZĂ

“Adu-ţi aminte de unde ai căzut!” Aşa îi spune Domnul îngerului Bisericii din Efes în Apocalipsă lui Ioan Teologul. Adu-ţi aminte, însă nu cu uşurătate şi cu nepăsare, ci în aşa chip încât să afli în aceasta imbold spre pocăinţă şi întoarcere la faptele bune de mai înainte. Adu-ţi aminte de unde ai căzut şi pocăieşte-te şi fă faptele cele dintâi (Apoc. 2,5). Iată, această poruncă ar trebui insuflată neîncetat fiecărui om şi întregii omeniri căzute. Adu-ţi aminte de fericirea dintru început a celor intai-ziditi, fericire mare şi cu neputinţă de povestit, care a fost pierdută prin cădere şi prin aceasta să stârneşti în tine râvnă şi grijă de a te ridica şi a redobândi ceea ce ai pierdut. Bolnavul, de pildă, aducându-şi aminte de plăcută stare a sănătăţii, doreşte mai cu osârdie însănătoşirea; cel robit, amintindu-şi bucuria libertăţii, caută eliberarea; cel sărăcit, amintindu-şi de tihna îndestulării, foloseşte toate mijloacele pentru a se îmbogăţi din nou. Cred că nimeni n-ar fi nepăsător şi lenevos de mântuirea sa dacă nu i s-ar împuţina aducerea aminte de acest fapt;ce bine era înainte de cădere şi ce rău am ajuns după cădere!

Bineînţeles, această aducere aminte ne-ar putea arunca în deznădejde dacă nu am avea la îndemână mijloacele de a ne îndrepta starea: dar iată, bunătatea cea grijulie a lui Dumnezeu a rânduit pe pământ chip de ridicare şi l-a apropiat de noi – chip de ridicare pe care ne putem bizui, pe care mulţi l-au încercat deja şi care şi-a arătat în privinţa lor puterea sa cea minunată. | Continuare »

Pomenirea sfinţilor 40 de mucenici

SF-40-mucenici-sevastiacei ce au mărturisit şi au fost chinuiţi în cetatea Sevastiei

Cei patruzeci de mucenici, deşi erau de obârşie din diferite locuri, făceau parte din aceeaşi ceată ostăşească. Ei au fost prinşi din pricina mărturisirii credinţei în Hristos şi au fost duşi la cercetare. Dar nelăsându-se înduplecaţi să jertfească idolilor, mai întâi au fost loviţi cu pietre peste faţă şi peste gură, dar pietrele în loc să-i atingă pe ei, se întorceau şi loveau pe cei ce le aruncau. Apoi au fost osândiţi, în vreme de iarnă, să petreacă toată noaptea în mijlocul unui lac, care se găsea în apropierea Sevastiei. Pe când se găseau în mijlocul apei, unul dintre ei, care iubea mai mult viaţa, ieşind din lac, a alergat la o baie din apropiere, dar de îndată ce a fost atins de căldura de acolo, s-a topit cu totul. Unul dintre ostaşii care erau de pază acolo însă a intrat laolaltă cu sfinţii în lac şi l-a înlocuit pe cel plecat, văzând în noapte pe sfinţi înconjuraţi de lumină şi cununi, pogorându-se din cer asupra fiecăruia dintre ei. | Continuare »

NOI TOŢI VOM FI ADUŞI

Judecata-de-apoi-4Traian Dorz, CÂNTAREA VEŞNICIEI

Noi toţi vom fi aduşi odată
la Judecata lui Hristos
şi-atunci o să-şi primească plată
şi cel drept, şi cel păcătos,

Şi cărţile vor fi luate
– şi orice fapte-a fiecui,
şi vorbele,-adunate, toate,
vor cere răsplătirea Lui.

Atunci, nu pământeasca vină
va fi păcatul cel mai greu,
ci lepădarea de lumină
şi râderea de Dumnezeu!

Atunci nu Dumnezeu va duce
pe nime-n locul bun sau rău,
ci fiecare-o să apuce
el însuşi către locul său.

Atunci vor fi doar două feluri:
cei drepţi – şi cei nelegiuiţi,
apoi, spre cele două ţeluri
vor merge, veşnic despărţiţi.

– O frate om, tot nu iei seamă
spre-acest înfricoşat Judeţ,
tot nu te-ntorci, tot nu ţi-e teamă
şi tot nu vrei nimic să-nveţi?

Nu vă-nchideţi încă

Traian Dorz

Nu vă-nchideţi încă, Porţile Iubirii,
până nu soseşte lacrima zdrobirii,
dragostea trezită, arsă de mustrare,
care-nvinge-ori moare, care-nvinge-ori moare.

Nu vă-nchideţi încă, Porţile Luminii,
cât e tot departe osândirea vinii,
geamătul căinţei, setea curăţirii,
dorul mântuirii, dorul mântuirii.

Nu vă-nchideţi încă, Porţile Iertării,
cât mai paşte fiul porcii neascultării,
cât i-e conştiinţa încă sugrumată
şi păcatu-mbată, şi păcatu-mbată. | Continuare »

Domnul Iisus, profeţind vremurile de apoi şi sfârşitul veacurilor

Părintele Iosif  TRIFA, Trăim vremuri biblice

În marţea cea mare, Iisus Mântuitorul S-a retras împreună cu apostolii Petru, Iacov, Ioan şi Andrei pe Muntele Măslinilor de unde a profeţit dărâmarea Ierusalimului şi sfârşitul veacurilor.
„Şi, stând El (Iisus) jos pe Muntele Măslinilor, ucenicii Lui I-au zis: «Spune-ne nouă care va fi semnul venirii Tale şi sfârşitul veacului acestuia?»
Iisus a răspuns şi a zis: «Băgaţi de seamă să nu vă amăgească cineva. Căci vor veni mulţi în numele Meu şi vor zice: Eu sunt Hristosul! Şi pe mulţi vor înşela.
Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie; vedeţi să nu vă spăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple, dar sfârşitul tot nu va fi atunci.
Un neam se va scula împotriva altui neam şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; şi pe alocuri vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciume. Dar toate acestea nu vor fi decât începutul durerilor. Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî pe voi şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu. Atunci mulţi vor cădea şi se vor vinde unul pe altul şi se vor urî unul pe altul. Se vor scula prooroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi.
Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cel ce va răbda până la sfârşit acela se va mântui.“ (Matei cap. 24) | Continuare »

ZIUA REVEDERII

IH_43Cum nu-i mâine dimineaţă Ziua Revederii,
când scăpaţi pe veci din ceaţă vom privi lumina-n faţă?
Adu, Doamne, dimineaţă Ziua Revederii!

Ah, de ce nu-i mâine, oare, Ziua Întâlnirii
când vom izbucni spre soare albă, veşnică ninsoare?
Pentru scumpa Sărbătoare, Ziua Întâlnirii!…

De ce oare nu mai vine Ziua Dezlegării,
să se sfarme ce ne ţine, mai curând să fim cu Tine,
Doamne, ah, de ce nu vine Ziua Dezlegării?

Mii de inime suspină, arse-n dor de Tine
şi Te cheamă: Vină! Vină! adu zorii de lumină
inimilor ce suspină arse-n dor de Tine!

Adu mâine dimineaţă Ziua Revederii,
vezi cât plâns avem pe faţă, ce suspin, ce trai, ce viaţă
adu, Doamne, dimineaţă Ziua Revederii!

SFARSITUL LUMII SI JUDECATA DE APOI…

Judecata-de-apoi-9Sfântul Ioan Maximovici

Astăzi suntem în Săptămâna înfricoşatei Judecăţi şi este firesc să vorbim despre înfricoşata Judecată şi despre semnele sfârşitului lumii. Nimeni nu cunoaşte ziua aceea, afară de Dumnezeu-Tatăl, dar semnele apropierii ei sunt date şi în Evanghelie, şi în Apocalipsa Sfântului Apostol Ioan Teologul. Apocalipsa vorbeşte despre evenimentele sfârşitului lumii şi despre înfricoşata Judecată cu precădere în simboluri şi în ghicitură, dar Sfinţii Părinţi au tâlcuit-o şi există o tradiţie autentică a Bisericii care ne vorbeşte şi despre semnele apropierii sfârşitului lumii, şi despre Judecata de Apoi.
Înainte de sfârşitul vieţii pe pământ vor fi tulburare, războaie, frământări civile, foamete, cutremure. Oamenii vor suferi de spaimă, vor muri de aşteptarea nenorocirilor (Luca 21, 26). Nu va fi nici viaţă, nici bucuria vieţii, ci o stare chinuitoare de pierdere a legăturii cu viaţa. Dar nu se va pierde numai legătura cu viaţa, ci şi cu credinţa; şi Fiul omului, venind, va găsi oare credinţă pe pământ? (Luca 18, 8). Oamenii vor fi mândri, vor fi nemulţumitori, vor respinge Legea lui Dumnezeu: alături de pierderea legăturii cu viaţa, va slăbi şi morala. Binele va slăbi şi răul va creşte.
Despre aceste vremuri vorbeşte şi Sfântul Apostol Ioan Teologul în lucrarea sa insuflată de Dumnezeu, numită Apocalipsa. El însuşi mărturiseşte că „a fost în Duh“, ceea ce înseamnă că însuşi Duhul Sfânt era în el când i s-au descoperit în diferite imagini simbolice destinele Bisericii şi ale lumii; de aceea, Apocalipsa este o descoperire a lui Dumnezeu. El prezintă destinul Bisericii în chipul unei femei care se ascunde în acele zile în pustie: ea nu se arată în viaţă, aşa cum se întâmplă acum în Rusia. | Continuare »

Spre cel de-al “Optulea Sinod Ecumenic”: Nu fiecare adunare de episcopi este un sinod, ci doar o adunare de episcopi care stau în Adevăr

sinodul-din-cretaRedăm mai jos câteva mărturii despre pregătirile, Pseudosinodului care a avut deja loc în Creta în luna iunie a anului 2016, preluate de aici. Interesante sunt concluziile care s-au extras încă din anul 1976 cu privire la dezbaterile conferinței pregătitoare, dar și cu privire la lipsa de necesitate a organizării acestui pseudosinod.

St. Herman of Alaska Monastery (1976).

PRIMA CONFERINȚĂ PANORTODOXĂ PRESINODALĂ

Prima Conferință Panortodoxă Presinodală, cu reprezentanți din aproape toate organismele ortodoxe „canonice”, a avut loc la Chambesy, lângă Geneva, la Centrul Ortodox al Patriarhiei Constantinopolului, între 21 și 28 noiembrie 1976. În urma acestei Conferințe, presa ortodoxă era plină de știri despre ea și de speranțe pentru convocarea efectivă, într-un final, a „Sfântului și Marelui Sinod” pentru care această Conferință și altele precedente au fost pregătite. S-ar părea că mult mediatizatul al „Optulea Sinod Ecumenic” ar putea fi cu adevărat foarte aproape, și este timpul ca ortodocșii să se uite la el îndeaproape și să vadă ce mai precis s-ar putea aștepta de la el.

Arhiepiscopul Antonie de Geneva al Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granițelor (ROCOR) a fost invitat la deschiderea solemnă a acestei conferințe. Refuzând această invitație, arhiepiscopul Antonie a afirmat că nu poate participa deoarece Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Rusiei nu este în favoarea convocării unui „Sfânt și Mare Sinod”, însă a trimis doi reprezentanți în calitate de jurnaliști observatori: protopopul Alexander Troubnikoff și părintele Pierre Cantacuzene. (A se vedea publicația Messenger a Episcopiei Apusene a Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Rusiei, Sept.-Oct.-Nov., 1976.)

În a doua zi a Conferinței, aceștia doi au fost martorii acuzației făcută de către delegația Patriarhiei Moscovei împotriva Patriarhiei Constantinopolului, prin enumerarea a 14 abateri canonice făcute de cea din urmă din 1922. Această acuzare a afectat pacea și armonia Conferinței, dar este evident că este vorba de nimic mai mult decât de o altă manifestare a continuei rivalități între Biserica Moscovei și cea a Constantinopolului pentru o poziție de conducere în „Ortodoxia mondială”; această rivalitate este de natură strict politică și nu presupune nici un dezacord față de convocarea sau scopurile celui de-al „Optulea Sinod Ecumenic” propus.

ISTORIA PREGĂTIRILOR PENTRU AL „OPTULEA SINOD ECUMENIC”

(Schița evenimentelor istorice este luat din Episkepsis, publicație a Centrului Ortodox din Chambesy, 1976, no. 155, pp. 7-9.)

Au existat discuții despre un al „Optulea Sinod Ecumenic” încă înainte de Primul Război Mondial și în special în anii 1920, însă singurul „Sinod Panortodox” concret a fost adunarea renovaționistă din 1923 în Constantinopol sub patriarhul Meletios Metaxakis, care deși a decretat multe reforme radicale a putut impune doar una din ele în câteva Biserici: reforma calendarului. S-a adus în discuție nevoia pentru un „Mare Sinod” la întâlnirea „presinodală” a comisiei de la Mănăstirea Vatoped din 1930, și la „Prima Conferință a teologilor ortodocși” de la Atena din 1936, însă nimic concret nu a fost înfăptuit cu privire la el nici atunci și nici decenii după aceea, iar asta datorită condițiilor istorice din Europa. | Continuare »

[Fiul risipitor – întregul tablou al tinereţii uşuratice]

Sfântul Ioan Maximovici, predică la Duminica Fiului risipitor

Fiul-cel-pierdut-11„Şi i-a spus tânărul tatălui său: «Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere!»“.

În Pilda fiului risipitor (rătăcitor) este conţinută cea mai ziditoare lecţie pentru tineri.
Într-adevăr, în fiul risipitor vedem întregul tablou al tinereţii uşuratice: superficialitatea, neseriozitatea, patima independenţei – într-un cuvânt, tot ce caracterizează cea mai mare parte a tinerilor.
Fiul cel mic a crescut în casa părintească. Ajungând la anii tinereţii, şi-a închipuit că deja casa părintească era prea strâmtă pentru el. I se părea neplăcut să trăiască sub conducerea tatălui şi sub supravegherea mamei, dorea să-şi imite colegii, care se dedau gălăgioaselor plăceri ale lumii.

„Sunt moştenitorul unei mari averi – cugeta el. N-ar fi mai bine dacă mi-aş primi chiar acum partea cuvenită? Voi putea să-mi chivernisesc bogăţia altfel decât o face tatăl meu.” Şi uşuraticul tânăr se lăsă amăgit de strălucirea înşelătoare a plăcerilor lumii şi hotărî să arunce de pe umerii săi jugul ascultării şi să plece din casa părintească.

Oare nu sunt similare imboldurile care îi fac pe mulţi şi astăzi să părăsească, dacă nu casa părinţilor pământeşti, atunci casa Tatălui Ceresc, adică să iasă de sub ascultarea Bisericii?
Minţilor necoapte, jugul lui Hristos li se pare greu şi poruncile Lui, anevoioase. Ei cred că nu există vreo nevoie anume ca să asculte ceea ce ne porunceşte Dumnezeu şi Sfânta Sa Biserică. Putem sluji lui Dumnezeu – li se pare lor – fără a refuza să slujim lumii. „Suntem destul de puternici – spun ei – ca să rezistăm tentaţiilor pierzătoare şi ispitelor. Putem şi singuri să rămânem fermi în adevăr şi în învăţătura cea sănătoasă. Daţi-ne să ne desăvârşim gândirea cu informaţii multilaterale! | Continuare »

ISPRAVNIC AL TAINELOR

TDorz1Iată cum trebuie să fim priviţi noi. Ca nişte slujitori ai lui Hristos.
Şi ca nişte ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu (I Cor. 4, 1).
Domnul a zis: „Cine este ispravnicul credincios şi înţelept pe care-l va pune stăpânul său peste slugile sale ca să le dea lor partea de hrană la vremea potrivită?“ (Luca 12, 42-44).
„Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora, după darul pe care l-a primit!“ (I Petru 4, 10).

Iată deci că, după Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, acei care au dovada Duhului Sfânt – prin roadele care îi arată că Îl au (Gal. 5, 22-23) – şi care au puterea acestei dovezi în cuvântul lor (I Cor. 2, 1-5), aceştia sunt ispravnici ai tainelor felurite ale lui Dumnezeu.
Harul acestor taine fiind felurit, desigur că şi slujbele împlinirii lor sunt felurite (I Cor. 12, 1-8).
Dar cea mai fericită dovadă că un slujitor este al lui Hristos cu adevărat este că el nu-şi va închipui cu mândrie că este singurul ispravnic vrednic. Nici că slujba lui o poate anula pe a altora.
După cum cerul este plin de stele şi fiecare stea îşi are locul şi însemnătatea ei, tot aşa Biserica lui Hristos este plină de haruri – şi fiecare îşi are valoarea lui.

Preţuirea de către fiecare slujitor a slujbei celuilalt trebuie să fie felul sfânt în care să se privească unul de către celălalt.
Dacă ar fi pe tot cerul o singură stea, niciodată nu s-ar putea vedea nemărginirea şi felurimea frumuseţii înţelepte a lui Dumnezeu, cum se vede datorită mulţimii tuturor stelelor.
Dacă ar fi toate florile de o singură mărime şi culoare, nu s-ar putea vedea atât de bine valoarea fiecăreia, chemarea şi frumuseţea tuturor. | Continuare »

Ferice-i a vorbi Cuvântul

Traian Dorz, Cântări de drum

Ferice-i a vorbi Cuvântul,
puternic şi curat la mulţi,
ferice-i când l-ascultă alţii,
dar mai ferice-i tu s-asculţi.

Ferice-i a primi iubirea,
căci ea e aurul din rai,
ferice-i s-o aduni întruna,
dar mai ferice-i tu s-o dai.

Ferice-i când primeşti vreun bine
atunci când mai în lipsă eşti,
ferice-i, da, dar mai ferice
când tu spre alţii dăruieşti.

Ferice-i când te-ajută altul
în locul strâmt şi-n ceasul greu,
dar mai ferice-i când tu însuţi
pe alţii cauţi s-ajuţi mereu.

Ferice-i fapta dărniciei,
ferice-i binele primit,
ferice-i când îl face-oricine,
dar când faci tu, mai fericit.

Dar şi mai fericit când plata
i-o ocoleşti aici mereu,
căci, neprimind nimic prin oameni,
plăti-ţi-va totul Dumnezeu.

Aproape, mai aproape

Crucea-002Iisuse, o Iisuse, atâta Te-am rugat
Cu fiecare rană din câte lupte-am dat
Aproape, mai aproape de Tine să mă ţii…
Dar, cât de greu e-aceasta, o Doamne, doar Tu ştii.

La fiece-ncercare simţeam că n-am putut
Să rabd aşa ca Tine, deşi aşa am vrut.
Şi-n lupte-apoi mai iute, mai curajos intram
Mai lângă Tine, Doamne, pe cruce mă doream.

Ca să mă simţi, Iisuse, al Tău pân’ la sfârşit
Pe-acelaşi drum spre Tine, prin cruce rânduit,
Ca să-nţelegi din dorul cu care Te iubesc
Că mai spre Tine ochii şi paşii mi-i zoresc.

Dar de oricare dată când crucea mi-o-ntindeai
Eu tot cădeam sub dânsa şi Tu mă ridicai…
Şi-atât de dulce, Doamne, era sărutul Tău
Că nici o sângerare nu-mi mai făcea vreun rău.

Acum atâtea rane din lupte, Domnul meu,
Mă fac tot mai cu teamă să-ţi cer urcuşul greu.
Şi mai atent în luptă, mai veghetor umblând
Să pot sa rabd, Iisuse, să pot să rabd oricând.

Mai înţelept, în vremea-ncercărilor să pot
Să-mi întăresc umblarea urcând calvarul tot
Chiar dacă-mbrăţişarea-mpăcării mi-e de jar,
O, nu mai vreau, Iisuse, să uit răbdarea iar.

Căci eu tot lângă Tine imi vreau iubirea mea
Chiar de tot cad şi sufăr zdrobit de crucea grea.
Doar biruie Tu-n mine vârtejul beznei când
Eu n-am puteri să birui ispta grea, răbdând.

Căci, iată, se zăreşte al Nunţii răsărit
Şi eu mai mult sub cruce-s decât pe ea jertit.
Dar nu mă las de Tine şi nici de Crucea Ta
Căci Tu-mi eşti şi-alergarea, şi biruinţa mea.

Lidia Hamza

Doamne, toate câte vin

Vlad Gheorghiu

Doamne, toate câte vin
Ori din nor, ori din senin
Ori din cântec, ori din dor
Sau din plânsul tuturor,
Fă aşa ca să nu-mi ia
Cântecul şi dragostea.

Doamne, multe doruri zac
În sufletul meu sărac…
Dar tot drumul Tău curat
Cere jertfă necurmat,
Ori de-i soare, ori de-i nor
Toate au un preţ al lor.

Lacrima sau cântecul
Pot ucide sufletul
Sau să-l nalţe până sus
Plătind preţul de nespus
Doamne, preţul Tău să-mi iai
Ori din cântec, ori din vai.

Doamne, voia Ta s-o ştiu
Ori de-i foc, ori de-i pustiu.
Că prin toate trec voios
Când ştiu rostul lor frumos.
Și cu Tine n-o să pier
nici în flăcări, nici în ger.

[Când eşti smerit te vei compara cu vameşul]

[Când eşti smerit te vei compara cu vameşul]

 Traian Dorz,
Alergarea Stăruitoare

… Cel mai uşor lucru este să dai pildă pe alţii. Şi cel mai greu lucru este să te dai pildă pe tine – fie în bine, fie în rău. Dacă eşti un rău, niciodată nu te vei da pildă de răutate pe tine însuţi, din două motive: fie din îngâmfare, fie din ruşine. Dacă eşti un om bun, niciodată nu te vei da pildă pe tine, din o mie de motive.

 Când eşti un fariseu, spui: Îţi mulţumesc, Doamne, că eu nu sunt atât de rău ca alţii sau chiar ca acest vameş… Când eşti un ticălos şi un desfrânat, totdeauna te vei compara cu alţii şi vei zice: Oricum, tot nu sunt ca ăla sau ca aia…

Dar şi când eşti smerit te vei compara cu vameşul şi vei zice: O, de-aş ajunge să mă pocăiesc şi eu ca el! Sau când eşti răbdător, vei arăta spre Iov sau spre Hristos – şi vei zice: O Doamne, ce este răbdarea mea pe lângă răbdarea aceasta!… Sau când eşti în suferinţă, vei zice: Ce este suferinţa mea pe lângă cele pe care le-ai îndurat Tu, Domnul meu, – şi înaintaşii mei sfinţi!… Ce greu este, într-adevăr, să te dai pildă pe tine însuţi!

Numai oamenii cu adevărat mari înaintea lui Dumnezeu au putut să se dea pe ei înşişi pildă vrednică de urmat. Ce pildă în toate privinţele ne-a fost nouă, mai presus de toţi şi de toate, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus! El Cel Dintâi a spus: „Învăţaţi de la Mine, că Eu sunt blând şi smerit cu inima” (Mt 11, 29). Sau: Eu v am dat o pildă – cum am făcut Eu, aşa să faceţi şi voi (In 13, 15). | Continuare »

EVANGHELIA DE DUMINICĂ ŞI TÂLCUIREA EI – (a Vameşului şi a Fariseului)

EVANGHELIA DE DUMINICĂ ŞI TÂLCUIREA EI – (a Vameşului şi a Fariseului)

I. Tâlcuitor, «Lumina Satelor» nr. 4 / 5 febr. 1922, p. 3

„Zis-a Domnul pilda aceasta: «Doi oameni au intrat în biserică să se roage, unul fariseu şi altul vameş. Fariseul stând, aşa se ruga întru sine: Doamne, mulţumescu-Ţi că nu sunt ca ceilalţi oameni: jefuitori, nedrepţi, preacurvari sau ca acest vameş. Postesc de două ori în săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu vrea nici ochii săi la cer să-i ridice, ci îşi bătea pieptul său, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului. Zic vouă că s-a pogorât acesta mai îndreptat la casa sa, decât acela. Că tot cel ce se înalţă smeri-se-va, iar cel ce se smereşte înălţa-se-va»”.
Iată, doi oameni pune această evanghelie înaintea noastră. Îi pune nu numai ca să ne uităm la ei, ci să şi învăţăm ceva de la ei.
De la vameşul – care îşi dusese păcatele la biserică şi se aşezase cu ele ruşinat acolo înapoi, lângă uşă, unde le stropea cu lacrimile părerii de rău – să învăţăm smerenie şi căinţă pentru păcatele noastre.
De la fariseul – care tropotea îngâmfat prin biserică şi, în loc de rugăciune, se lăuda pe el şi-i hulea pe alţii, să învăţăm a ne feri de păcatul trufiei. | Continuare »

SĂ ÎNAINTĂM MAI DEPARTE ŞI CU CĂLĂTORIA SPRE CANAAN, SPRE ŢARA FĂGĂDUINŢEI

SĂ ÎNAINTĂM MAI DEPARTE ŞI CU CĂLĂTORIA SPRE CANAAN, SPRE ŢARA FĂGĂDUINŢEI

«Isus Biruitorul» nr. 1 / 6 ianuarie 1935, pag. 5 (fragment)

„Şi au zis: «Să ne alegem o căpetenie
şi să ne întoarcem în Egipt!»” (Num 14, 4).

(…) Cea mai mare primejdie pentru călătoria mântuirii noastre este chemarea să ne întoarcem înapoi în Egipt. Şi această chemare vine în două feluri. Ea vine mai întâi din lăuntrul nostru. Ne cheamă înapoi firea noastră cea veche, omul nostru cel vechi.
Fraţii mei, luaţi aminte, mai curând ori mai târziu şi Oastea va trece, va trebui să treacă, prin locul de la Numeri 14, 4. Mai curând ori mai târziu, veţi auzi glasuri care vor striga răspicat: „Oastea asta şi-a făcut de cap… ne-a spart liniştea satelor… ne-a stricat obiceiurile… a făcut împerecheri… trebuie neapărat luate măsuri de îndreptare contra ei şi contra ostaşilor.
Şi atunci se vor ridica şi din tabăra Oastei cei care n-au ieşit sufleteşte din Egipt şi vor striga şi ei cu tărie: „În felul acesta nu mai merge cu Oastea… noi credeam să avem linişte şi, când colo, iată, acum suntem în război cu toată lumea… Să ne alegem o altă căpetenie… Ne trebuie o conducere nouă, care să ne aducă iar liniştea şi pacea pe care o aveam înainte… că noi vrem să trăim în pace cu toţi şi cu toate”.
Şi atunci se vor alege cele două tabere. Unii îşi vor alege o altă căpetenie şi vor pleca înapoi în Egipt, ca să scape de „pustie” şi să aibă linişte şi pace cu toţi şi cu toate.
Iar de cealaltă parte va rămâne „turma cea mică”.
Vor rămânea cei tari în Domnul, să păşească înainte pe drumul Crucii, prin pustia necazurilor, prigoanelor, luptelor şi jertfelor. | Continuare »

SĂ MAI SPUNEM ŞI CÂTE O POVESTE FRUMOASĂ

SĂ MAI SPUNEM ŞI CÂTE O POVESTE FRUMOASĂ

În ţările Răsăritului umblă povestea de mai jos, plină de un adânc înţeles:
Cică odată se înfăţişă în faţa unui calif (stăpânilor) o femeie cu haina cernită şi ochii plânşi.
– Măria Ta, se rugă femeia căzând în genunchi, un mare necaz mă aduce aici. Copilul meu, singurul meu copil, a apucat în căile cele rele. A apucat cu patima beţiei. Prietinii lui l-au învăţat, Măria Ta, să bea şi l-au stricat… O, ce năcaz mare a dat acum de capul meu. Copilul îmi mănâncă averea şi îmi mănâncă şi zilele… Ah, cum îmi stricară pruncul oamenii cei răi… Ah, nenorocita de mine…
– Femeie, grăi califul întristat, eu înţeleg lacrimile tale şi necazul tău. Îţi plângi singurul copil apucat în calea pierzării. Mare crimă au făcut cei ce ţi-au stricat copilul. Să ştii, femeie, că în ţara mea o astfel de crimă nu poate fi suferită şi nu poate rămâne nepedepsită. Am să dau tocmai acum poruncă aspră să se facă cercetare amănunţită; şi, despre cine se va afla că a întins pruncului tău primul păhar de băutură, să ştii, femeie, că mâna aceluia îndată va fi retezată cu sabia…
Femeia se depărtă, dar abia ieşi din curtea califului şi iar se întoarse; şi, căzând cu lacrimi la picioarele califului, se rugă, zicând:
– Măria Ta, te rog să nu mai faci cercetările cu copilul meu, căci mi-am adus aminte că eu, ticăloasa de mamă, i-am întins cel dintâi păhar de băutură.
– Dacă este aşa, răspunse califul, du-te acasă şi nu te mai plânge nimănui. Ceea ce ai semănat, aceea vei secera.

Calendarul «Lumina Satelor» 1930, pp. 62-63

Întreruperea comuniunii cu ereticii și Canonul 15 (I-II Conștantinopol)

„Erezia, acest păcat înfricoșător, care cuprinde în sine hulă asupra Sfântului Duh, cu totul îl înstrăinează pe om de Dumnezeu și, înstrăinându-l de Dumnezeu, îl predă în puterea satanei“.[1] (Sf. Ignatie Briancianinov)

Dat fiind că în ultimii doi ani subiectul întreruperii comuniunii cu ecumeniștii a devenit foarte actual și că despre asta se discută aproape exclusiv prin prisma Canonului 15 al Sinodului I-II Constantinopol (861), au apărut o mulțime de opinii și interpretări foarte diferite, uneori chiar contradictorii privind acest subiect. Noi am vrea să clarificăm unele chestiuni legate de întreruperea pomenirii și de amintitul Canon 15, pentru a reduce pe cât posibil astfel de divergențe și a evita interpretările dăunătoare.

Contextul istoric în care a fost întocmit Canonul 15

Interpretările greșite legate de Canonul 15 se datorează înainte de toate lipsei unei viziuni integre asupra Sinodului I-II Constantinopol, iar contextul istoric în care a fost întrunit acest Sinod și au fost întocmite hotărârile sale este fundamental pentru interpretarea Canonului 15. Cu 3 ani înainte de acest Sinod, adică în 858, în urma unui conflict dintre sfântul patriarh Ignatie și Bardas, fratele sfintei împărătese Teodora (†866) pe care acesta a înlăturat-o de la putere, Sf. Ignatie a fost lipsit pe nedrept de tronul patriarhal.
În același an marele cărturar și teolog de excepție Sf. Fotie cel Mare, fiind încă mirean, dar având deja o autoritate teologică impunătoare, pe parcursul a doar câteva zile este tuns în monahism și trece toate treptele ierarhice, fiind înscăunat „cu sila și fără de voie”[2] ca patriarh în ziua de Nașterea Domnului în anul 858.[3]
A urmat o perioadă de tulburare în Biserică, fiindcă mulți nu au voit să recunoască noul patriarh din cauza modului în care a fost înscăunat. În 861 se convoacă acel sinod I-II Constantinopol menit să pună capăt tulburărilor. Pentru împăciuirea celor două tabere s-a hotărât pe de o parte ca nimeni din clerici să nu întrerupă comuniunea cu întâistătătorul lor pentru „oarecare vinovăție” (păcate personale, încălcări administrative etc.) până acesta nu este condamnat de un sinod (canoanele 13, 14 și 15), iar pe de altă parte s-a rânduit ca „de acum înainte nici unul dintre mireni sau monahi să nu se ridice deodată la înălţimea episcopiei, ci mai întâi cercetându-se în treptele eclesiastice, aşa să primească hirotonia episcopiei” (Canonul 17)[4] , astfel încât în viitor să nu mai apară astfel de tulburări. | Continuare »

PRECUM ODINIOARĂ AI INTRAT ÎN CASA LUI ZACHEU, aşa, Doamne Iisuse, intră şi în casa României noastre!…

PRECUM ODINIOARĂ AI INTRAT ÎN CASA LUI ZACHEU, aşa, Doamne Iisuse, intră şi în casa României noastre!…

Acum duminică se va citi în biserici evanghelia lui Zacheu, în a cărui casă a intrat Mântuitorul cu mântuire. Această evanghelie trebuie şi ţării noastre celei noi. Şi casa României noastre aşteaptă un Mântuitor şi o mântuire, pentru că prea multe năravuri urâte şi păcate grele s-a aşezat în ea.
Despre Zacheu, evanghelia ne spune că pătimea în beteşugul lăcomiei de a face câştiguri cu orice preţ şi pe orice căi. Şi în casa României noastre avem acest păcat. Lăcomia după bani şi câştiguri a cuprins ca un beteşug şi pe cei mai buni fii ai neamului nostru. Se pare că s-a împlinit prorocia prorocilor:
„Fiecare iubeşte mita şi umblă după plată. Orfanilor dreptate nu fac şi judecata văduvei n-ajunge până la ei” (Isaia 1, 23). „Nimeni nu se îndură de altul. Fiecare jefuieşte în dreapta şi tot flămânzeşte. Înghite în stânga şi tot nu se satură” (Isaia 9, 19-20). „De la cel mai mic până la cel mai mare, toţi sunt lacomi la câştig” (Ieremia 6, 13).
Dacă Apostolul Pavel scria că „rădăcina tuturor răutăţilor este iubirea de argint” (I Corinteni 6, 10), apoi şi izvorul celor mai multe rele din ţara noastră este acest păcat. Ori încotro ne-am întoarce ochii, vedem cumplitele stricăciuni ce le face acest beteşug sufletesc. (…)
Şi câte alte năravuri rele mai avem în casa ţării noastre, în afară de acesta (zavistia, împerecherile, munca prea pu¬ţină etc.). | Continuare »

CASA

CASA

P. Trifa, «Lumina Satelor» nr. 5 / 11 febr. 1923, p. 1

Bătrânii noştri nu erau poate aşa de ocoşi şi învăţaţi ca noi, nepoţii lor de astăzi, dar, în schimb, ei aveau mai multă înţelepciune de viaţa şi o mai adâncă înţelegere a rosturilor vieţii celei adevărate. Aşa, între altele, bătrânii noştri privegheau neîncetat să fie casa lor curata, cinstită şi ferită de pur¬tările cele slabe. Numele de „casă” era, la bătrânii noştri, un nume sfânt, pe care-l apărau de păcate cu ochi de vultur şi mână de fier.
Dar astăzi nu mai este aşa. Din casete oamenilor de azi parcă, pe zi ce merge, ies afară purtările şi datinile cele vechi şi bune şi, în locul lor, intră altele, noi şi rele. În vremea bătrânilor noştri, tata din casă era acela care mişca toate şi fără voia şi ştirea lui nimeni nu se putea mişca. Mulţi taţi de astăzi însă dorm liniştiţi de seara până dimineaţa, în vreme ce copiii lor umblă nopţile şi îşi otrăvesc sufletul.
Ba încă ceva mai mult decât atâta. Mai zilele trecute, un primpretor îmi spunea că în plasa lui s-au scos câteva sute de drepturi de făcut joc şi petrecere în case private, iar un cititor de-al nostru îmi scrie că „e mai rău de când ni s-au închis crâşmele, că au început casele oamenilor să se facă crâşme. Se mută crâşmele acum, Domnule Părinte, în casele oamenilor” (şi în mijlocul copiilor)! Asta înseamnă că sunt unii părinţi, unii taţi şi unele mame, care cu voia îşi strică casa, în loc să o întărească. Cu asta odată, slăbeşte şi ţara şi neamul, pentru că casa şi familia este temelia pe care se reazemă o ţară şi un neam. | Continuare »

NAŞTEREA DIN NOU

NAŞTEREA DIN NOU

Vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Şoimeni – 5 octombrie 1981

Aşa de frumoasă pildă a fost pilda lui Zacheu! El L‑a întâlnit pe Hristos nu când s-a înălţat, ci când s-a smerit. „Zachee – zice Domnul, coboară-te!”… Căci numai când te cobori te înalţi cu adevărat în faţa lui Dumnezeu. În faţa oamenilor există o înălţare obişnuită prin laude, prin publicitate, prin slavă lumească, – dar în faţa lui Dumnezeu este invers. Cu cât cineva se poate smeri mai adânc, cu atâta este mai înălţat în faţa lui Dumnezeu.

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Dăm din toată inima slavă Domnului nostru şi Numelui Său sfânt şi tot ce începem şi tot ce sfârşim, dorim să fie cu lauda, cu slava, cu binecuvântarea, cu bucuria şi cu ajutorul Numelui Său.
De aceea, tot ce începem şi tot ce continuăm şi tot ce sfârşim dorim să facem totdeauna în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Tot ce începem în felul acesta va fi binecuvântat, însoţit de Dumnezeu, apărat de El, întărit de El, răsplătit de El, încununat de El.
Sărbătoarea de azi rămâne pentru noi toţi o sărbătoare plină de adânci şi de puternice înţelesuri duhovniceşti. De nişte dovezi puternice date de harul lui Dumnezeu în mijlocul nostru, spre a ni le aminti întotdeauna.
La bucuriile acestea să cugetăm mereu! La cuvintele acestea, la întâmplările petrecute aici în această dimineaţă de duminică, vom avea încă mult timp de cugetat şi de gândit. Ştim că, pentru oricine vrea să asculte Cuvântul lui Dumnezeu şi să-l împlinească din toată inima sa, cele auzite astăzi şi cele întâmplate astăzi vor folosi spre mult învăţământ şi spre multă lumină, şi spre mult ajutor pe calea vieţii. Fiindcă tot ce a făcut Dumnezeu, şi tot ce ne-a spus Cuvântul Domnului Dumnezeu şi tot ce a rânduit El să se petreacă astăzi aici n-a fost întâmplător. | Continuare »