La început, Tu, Doamne…

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din Meditaţii la Apostolul zilei)

TDorz1Duhul Sfânt al Domnului nostru ne aduce mereu aminte de Făcătorul tuturor celor făcute, pentru ca niciodată să nu uităm că toate sunt prin El şi pentru El şi că pentru toate, oricum ar fi ele, trebuie să-I aducem Lui slavă acum şi în vecii vecilor, după cum este scris în Romani 11, 36.
În Cartea Proverbelor, Fiul lui Dumnezeu este numit Înţelepciune (Prov 8, 22-36). Prin Înţelepciune, Dumnezeu le-a făcut pe toate, după cum este scris: Toate cu înţelepciune le-ai făcut (Ps 103, 25).
Iar Înţelepciunea era Hristos, fiindcă despre El este scris: El a fost făcut pentru noi Înţelepciune… şi toate au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El (I Cor 1, 30; Ioan 1, 3).
– Dar oare ce a fost făcut mai întâi: cerul sau pământul? – s-au întrebat profeţii. Căci într-un loc este scris: La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul (Fac 1, 1), iar în alt loc este scris: Tu ai întemeiat… pământul şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale (Ps. 101, 26).
Şi Duhul i-a luminat:
– Pe amândouă le-a făcut în acelaşi timp, în aceeaşi zi, în aceeaşi clipă. Şi iată cum: la voinţa Tatălui şi la inspiraţia Duhului, Domnul Iisus Şi-a întins Mâna dreaptă în Sus, a făcut un cerc larg – şi atunci a apărut cerul, şi, coborând Mâna Lui stângă, în acelaşi fel, a apărut pământul. Domnul le-a privit şi pe unul şi pe celălalt şi amândouă I-au fost la fel de dragi… Atunci se spune că cerul a început să cânte, iar pământul a început să plângă. Şi Domnul S-a aplecat asupra pământului şi l-a întrebat cu dragoste:
– Pământule, tu de ce plângi?
– O, Făcătorul şi Binefăcătorul meu, se zice că i-a răspuns pământul, plâng pentru că cerul este sus şi el este totdeauna în apropierea Ta. Scaunul Tău de domnie este în el şi Slava Feţei Tale îl luminează totdeauna. Acolo este Împărăţia Ta fericită în care durerea şi moartea nu pătrund. Acolo masa Ta este totdeauna întinsă şi toate ospătează la ea, de aceea el poate să cânte, dar eu sunt jos în umbra Ta, departe de Tine şi tot ce primesc eu îmi vine numai prin cer, prin bunăvoinţa cerului, iar tot ce se află pe mine este rânduit trecerii şi morţii… Atunci, Doamne, oare cum să nu plâng?
Dar Domnul, aplecându-Se cu milă spre el, îi zise:
– Nu plânge şi nu fi întristat… Ai răbdare acum şi credinţă. Va veni o zi când toate acestea pe care le suferi tu acum vor trece, căci printr-un Preţ Sfânt datoriile tale vor fi plătite şi printr-o înnoire strălucită tu vei fi schimbat. Atunci şi tu vei fi ca şi cerul, plin de cântări. Şi imnuri de slavă vor răsuna veşnic şi pe întinderile tale fericite.

Alte materiale la Duminica slăbănogului

AJUTORAREA LUCRĂRII DOMNULUI – Traian Dorz

LA DUMINICA BOLNAVILOR – Pr. Iosif Trifa

Învăţătura lui Hristos şi învăţăturile omeneşti – Sfântul Luca al Crimeei

În Cuvântul lui Dumnezeu este şi Puterea lui Dumnezeu – Traian Dorz

Despre vindecarea slăbănogului – Sfântul Nicolae Velimirovici

Despre bolile sufleteşti – Pr. Iosif Trifa

[Cine poate să ierte păcatele, decât numai unul singur, Dumnezeu?] – Traian Dorz

Capernaum – Lidia Hamza

De acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău! – Sf. Ioan Gură de Aur

Poezii și cântări  potrivite la Duminica slăbănogului din Capernaum

110. Da, vreau să cred!; 121. Nu-i pe lume înviere; 128. Să crezi adânc!; 202.Când ochii storşi de lacrimi; 287. Voi, purtători; 205. Voi, care trăiţi iubirea; 574. De n-ai credinţă-n Dumnezeu; 719. Cum să pot uita eu, Doamne?; 838. Noi avem pe pământ; 896. Să aveţi credinţă

EVANGHELIA DUMINICII I DIN POSTUL MARE (a Ortodoxiei)

Pr. Iosif Trifa, Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

filip si natanaelDespre cum trebuie să-L aflăm şi să-L vestim pe Domnul

Doi oameni vedem în această Evanghelie: pe Filip şi pe Natanael. Evanghelia ni-i arată cum stau faţă de Mântuitorul. În lumina aceasta, vom cerceta faptele şi vorbele lor. În lumina aceasta, trebuie să ne cercetăm şi pe noi înşine. Întreg rostul nostru de creştini stă într-o singură întrebare categorică, precisă: cum stai tu faţă de Iisus Mântuitorul?

Despre Filip ne spune Evanghelia că Îl aflase pe Mântuitorul. De bună seamă, Îl căutase mai întâi. Îl căutase în cercetarea Scripturilor, în profeţiile lui Moise şi ale proorocilor. Mântuitorul şi mântuirea se descoperă numai celor ce-L caută.
Filip Îl aflase cu adevărat pe Domnul. Dovada? Îl vestea şi altora. Simţea o lipsă, un îndemn sufletesc, o râvnă să vestească mântuirea şi altora.
Bucuria aflării Domnului îl duce pe Filip la Natanael cu vestea de bucurie: Am aflat pe Mesia! Am aflat pe Cel făgăduit de Moise şi Prooroci…
Dovada aflării Domnului este şi azi tot aceasta: vestirea Domnului şi râvna pentru Domnul. Un suflet care L-a aflat cu adevărat pe Domnul capătă îndată un fel de nevoie sufletească de a-L vesti şi altora.

Mulţi – chiar şi dintre cei învăţaţi – nu se pot împăca de fel cu Oastea Domnului, vestitoare a Domnului, cu ostaşi care vestesc şi ei – după puterile lor sufleteşti – pe Mântuitorul şi mântuirea. Ar pofti de la noi să fim ca orbul cel din Evanghelie, care nu ştia nici măcar cine l-a vindecat, nicidecum să-L vestească şi altora. Dar dovada puterii Oastei Domnului este – şi trebuie să fie – tocmai râvna pentru Domnul şi vestirea Lui. Dacă n-am avea această râvnă, ar fi un semn vădit că n-am aflat cu adevărat pe Domnul. Aflarea Mântuitorului face şi azi „Filipi“, care strigă pe toate drumurile: „Am aflat pe Domnul!“. | Continuare »

NU PREDICAŢI POVEŞTI!

isus-apostoli_2

Nu predicaţi poveşti şi basme,
voi, cei trimişi să luminaţi,
ci Adevărul şi Iubirea
de care spuneţi c-ascultaţi!

N-ascundeţi sub cuvinte scumpe
gândiri viclene, spre-a-nşela
pe cei cu inima curată
ce gândul nu vi-l ştiu afla!

Nu vă făliţi cu naintaşii
când nu călcaţi după părinţi
şi nu plecaţi pe calea sfântă
când nu puteţi fără arginţi.

Nu mai măriţi nelegiuirea
vorbind de sfinţii naintaşi
când orice fapte-a lor şi vorbe
vă osândesc ai voştri paşi,

Ci, dacă n-aveţi nici voinţă,
nici dragoste să vă-nfrânaţi,
lăsaţi la alţii slujba sfântă
şi mergeţi către ce-adoraţi!   (Traian Dorz, Cântarea anilor)

TE-AM VĂZUT MAI ÎNAINTE

Traian Dorz, HRISTOS — DUMNEZEUL NOSTRU (Meditaţii, rugăciuni şi cântări la Sfânta Evanghelie după Ioan  – Capitolul 1)

„«De unde mă cunoşti?» – I-a zis Natanael. Drept răspuns, Iisus i-a zis: «Te-am văzut mai înainte ca să te cheme Filip, când erai sub smochin.»“

Cu câtă bucurie întâmpină Domnul pe omul nefăţarnic!
Cu câtă bucurie întâmpină Domnul Iisus pe Natanael când vine cu Filip la Dânsul!
Se vede cât de mult îl aşteptase Domnul şi cât îl dorea să vină la El.Filip-si-Natanael-cu-Iisus
Toate bănuielile şi neîncrederea din inima lui Natanael se risipesc pe totdeauna numai la un cuvânt pe care i-l spusese Domnul: „Te-am văzut mai înainte… sub smochin!“
Ce uluitoare descoperire pentru Natanael! Nimeni în afară de Dumnezeu nu a putut şti ce făcuse el sub smochin…
Trebuie să fi fost ceva atât de tainic şi de hotărâtor ceea ce se petrecuse acolo, încât el n-a mai avut nevoie de nici o altă dovadă pentru a se convinge de Dumnezeirea Mântuitorului, Care nu le putea şti pe acelea dacă nu era Dumnezeu.

Poate el sub smochin făcuse un lucru bun, poate făcuse un lucru rău.
Poate se rugase mai stăruitor ca oricând lui Dumnezeu, ca să-i arate dacă acest Iisus, despre Care aude atâtea lucruri uimitoare, este sau nu este ceea ce se vorbeşte despre El. Dacă este El Mesia cel aşteptat sau nu.
Sub acest smochin, într-un tainic colţ al grădinii sale, Natanel se va fi rugat mai fierbinte şi mai stăruitor ca oricând pentru limpezirea acestui lucru atât de însemnat pentru mântuirea lui şi a neamului său.
Iar Dumnezeu, Care ascultă totdeauna rugăciunile sincere ale acelor care Îi cer cunoaşterea Adevărului numai pentru a-L urma, a întocmit toate lucrurile în aşa fel, încât Natanael să ajungă la Dânsul pe drumul cel mai scurt. Căci nici o întâmplare în viaţă nu este întâmplătoare.

Nu este întâmplător nici faptul că această carte a ajuns acum în mâinile tale, iubite cititor, şi aceste cuvinte au ajuns la urechile tale.
Că un prieten ţi-a dat-o sau un străin ţi-a vândut-o sau un frate ţi-a spus. –
Principalul este că ai ajuns să o citeşti. Acesta este scopul: să te întâlneşti astfel cu Hristos, acum şi aici. | Continuare »

CÂND TE-AM AFLAT PE TINE

CÂND TE-AM AFLAT PE TINE

Traian Dorz

Când Te-am aflat pe Tine, Doamne,
al primăverii vis era,
dar ca-ntr-un mijloc greu de iarnă
atât belşug de flori ningea!

Când Te-am aflat pe Tine, Doamne,
nici nu simţeam că merg pe jos,
părea că zbor prin întuneric
aşa era de luminos!

Când Te-am aflat pe Tine, Doamne,
tot sufletul mi-era vrăjit,
plângeam ca-n cea mai grea durere
atât eram de fericit.

Când Te-am aflat pe Tine, Doamne,
eram atât de vinovat,
dar ca pe cel mai fără vină
aşa cu drag m-ai sărutat. | Continuare »

„VENIŢI DUPĂ MINE” (Mt 4, 19)

„VENIŢI DUPĂ MINE” (Mt 4, 19)

Părintele Vasile OUATU

Iată glasul lui Iisus, iată dorinţa şi chemarea ce ne-o îndreaptă şi astăzi: „Veniţi după Mine”, [ne] zice El astăzi nouă, celor ce-I purtăm Numele.
Da, chemarea lui Iisus astăzi este nespus de duioasă.
El caută şi-i cheamă pe cei ce pe nedrept îşi zic ai Lui.
Cu adevărat, iubitul meu cititor, cei mai mulţi dintre noi nu mai suntem ai Domnului!… E multă vreme de când Iisus ne cheamă cu glasul Lui duios şi blând!… Dar cine-L mai aude? Şi cine-L mai urmează? Vrei o dovadă?
O, sunt multe!… Iată câteva! În zilele de duminică şi în zilele de sărbători, când tot creştinul trebuie să fie înaintea Domnului, cine umblă pe străzi de la un capăt şi până la altul? Nu creştinii? Nu creştinele? Cine umplu bodegile, cârciumile, teatrele, cinematografele, sălile de dans etc., etc.? Nu creştinii?… Nu creştinele? Cine umblă în zile de slujbă la târguri, la pieţe, la negustorii, după afaceri? Nu creştinii? Cine se răsfaţă în toate păcatele acestui veac de întuneric? Nu creştinii? Nu creştinele? Cine sunt roabele modei? Nu creştinele? Cine vin sluţite, cu unghiile ascuţite şi înroşite ca la sălbatici, cu sprâncenele smulse şi aşa mai departe, chiar şi în sfintele biserici? Nu creştinele? Cine fug de Cuvântul lui Dumnezeu? Cine ocolesc adunările copiilor lui Dumnezeu? Nu creştinii şi creştinele care au lăsat sfinţenia vieţii şi starea de om nou pe seama adventiştilor? În care casă de creştin se laudă şi se preamăreşte Dumnezeu? În care casă de creştin se priveghează zi de zi şi se aşteaptă venirea Domnului Iisus? Unde sunt creştinii care Îi slujesc Domnului prin toate ale lor? Nu se mai văd!… De aceea, Domnul şi azi ne cheamă cu glasul Lui duios şi sfânt: „Veniţi după Mine”. Ce zici tu, iubite cititor, asculţi chemarea lui Iisus? Eşti tu gata să-L urmezi fără şovăire?
La cea dintâi chemare, apostolii au părăsit totul de îndată: casă, avere, soţie, copii, şi au mers după Iisus. Dar tu, iubite cititor, eşti gata să mergi după Domnul? Ce bun este Domnul!… | Continuare »

Eu nu ştiu cum…

Eu nu ştiu cum Te-ai îndurat
de m-ai ales şi m-ai chemat,
căci eu nimic n-am făptuit
să fiu iertat şi miluit!

Ce oare să-Ţi fi arătat,
că n-am avut decât păcat?
Cum, oare, Tu la un tâlhar
i-ai dăruit atâta har?
Cum oare-atât Te-ai aplecat
şi din adânc m-ai ridicat?

…O Doamne, ştiu: Tu m-ai primit
şi mai ales căci m-ai iubit!
Pe tot întinsul viitor
doresc să-Ţi fiu ascultător,
recunoştinţă arătând
iubirii Tale orişicând.
Căci, Doamne, tot ce Tu mi-ai dat
e numai har nemeritat!
Traian Dorz, Cântări îndepărtate

Despre soarta ereticilor

Sf. Luca al Crimeei, Cuvânt la Duminica Ortodoxiei – 25 martie 1945

În cea dintâi Duminică a Marelui Post, care se numeşte Duminica Triumfului Ortodoxiei, Sfânta Biserică prăznuieşte întărirea şi întemeinicirea credinţei ortodoxe, biruinţa asupra numeroşilor eretici osândiţi de cele şapte Sinoade Ecumenice.
Ştiţi că încă din vremurile apostolice au apărut o mulţime de dascăli mincinoşi, al căror număr a tot crescut o dată cu scurgerea veacurilor. S-au ridicat eretici care au strâmbat sfânta credinţă ortodoxă, învăţând mincinos despre Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos – şi mulţi au urmat păgânătăţii lor, mulţi au pierit cu moarte veşnică.

Toate acestea au fost prezise de către sfinţii apostoli. Iată ce spune Sfântul Apostol Petru în cea de-a doua Epistolă sobornicească a sa: Dar au fost în popor şi proroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Ce i-a răscumpărat, îşi vor aduce sieşi grabnică pieire; şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite, şi din pricina lor calea adevărului va fi hulită (2 Pt. 2, 1-2). Şi sfântul apostol Pavel îi prevenea pe creştinii din Efes: Ştiu că după plecarea mea vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma, şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei (Fapte 20, 29-30).

Încă de atunci, din vremurile apostolice, au început despărţirile de Biserica lui Hristos – iar Domnul nostru Iisus Hristos a spus cu gura Sa că Biserica trebuie să fie una: Şi va fi o turmă şi un păstor (v. In. 10, 14-16). Şi în rugăciunea Sa arhierească El a strigat către Tatăl Său: Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine, şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una (In. 17, 10-21).

Domnul a învăţat că Biserica trebuie să fie una, El fiindu-i Cap şi Păstor – iar toţi dascălii mincinoşi şi ereticii cu putinţă au năzuit întotdeauna, ca nişte lupi răpitori, să se deosebească de Hristos şi să răpească o parte a turmei lui, însetând de stăpânire şi de cinstirea din partea lumii. Ei sfâşie Biserica lui Hristos. În anul 1054, din pricina pretenţiilor papilor romani la stăpânire absolută în Biserică, pe care voiau s-o cârmuiască singuri, Biserica Apuseană, catolică adică, s-a despărţit de Biserica Răsăritului, ai cărei fii suntem noi. Sfinţii apostoli nu au practicat niciodată stăpânirea absolută a unui singur om în Biserică: Biserica era cârmuită soborniceşte şi nimeni nu-şi dădea numele de locţiitor al lui Hristos pe pământ. Ortodocşii au făcut totul pentru a preîntâmpina ruptura, dar Domnul a îngăduit-o. | Continuare »

Cine va primi-n Lucrare

RastignireA– după Galateni 1, 8-9 –

Cine va primi-n Lucrare prea grăbit pe toţi câţi vin,
ori ne va deschide uşa largă pentru duh străin,
ori va mai răbda pe-acela care tulbură pe fraţi,
ori pe-acei care dezbină, ori pe-acei necumpătaţi,
ori va coperi pe-acela vinovat şi necinstit,
ori va mai băga-n Lucrare ajutor nelegiuit,
ori va ocroti pe-acela purtător de gând străin,
ori va-mparte-nvăţătură care duce la dezbin,
ori va încălzi la sânu-i sufletul linguşitor,
ori, primind străine duhuri, se va face sluga lor,
ori va fi cu neascultarea mai milos ca Dumnezeu,
ori nu va goni pe-acela care tulbură mereu,
ori nu va-nvăţa nimica după tot ce-am îndurat,
săvârşind cu ştirea răul,

– Fie anatemizat!

Traian DORZ, din vol CÂNTĂRI LUPTĂTOARE pg. 126

Să n-ajungă ei… fără noi

Traian DORZ, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(Meditaţie la Duminica Ortodoxiei)

…pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi (Evrei 32, 40).

 TDorz1Sfântul apostol de astăzi se încheie cu un îndemn nespus de mângâietor pentru noi, când zice: Toţi aceştia, măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ce le fusese făgăduit, pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi.
– Cum adică n-au primit ce le-a fost făgăduit?
– Ei au văzut numai prin credinţă pentru urmaşii lor, ştiind bine că ei înşişi nu vor ajunge să vadă împlinirea marilor idealuri pentru care ei se jertfeau… Iată, de pildă, Avraam. Despre el este scris: …Avraam a săltat de bucurie că are să vadă Ziua Mea… A văzut-o doar prin credinţă, fiindcă ziua lui Hristos avea să vină cu mii de ani mai târziu.
Iosif care a murit în Egipt a văzut doar prin credinţă eliberarea poporului său din robie, eliberare ce avea să vină peste câteva sute de ani, dar a cerut ca atunci să fie luate şi oasele lui, împreună cu ei, în Canaan (Gen 50, 25).
Cei ieşiţi din Egipt au plecat cu nădejde spre Canaan, deşi mulţi dintre ei nici nu mai sperau să ajungă acolo şi nici n-au ajuns, dar au plecat spre ţara făgăduită.
Cei care au primit credinţa în Domnul Iisus s-au înrolat în oştirea Lui cu porunca să meargă până la marginile pământului să vestească Evanghelia la orice făptură şi să lupte pentru ca odată toată lumea să fie adusă la ascultarea de Hristos. Ei au pornit, au luptat, au propovăduit, au sângerat şi au murit, ştiind bine că ei înşişi, trupeşte, nu vor ajunge niciodată să vadă cu ochii lor împlinirea acestui ideal, dar au murit convinşi că va veni o vreme strălucită când, peste vremi şi vremi, cineva din urmaşii lor va ajunge să vadă împlinită această sfântă promisiune şi dorinţă a lui Hristos. | Continuare »

Alte materiale la duminica Ortodoxiei

Mitropolitul Longhin, cuvânt de învățătură în prima duminică din Postul Mare – 21/03/2021

Cinstirea Sfintelor icoane

Primele icoane ale lui Hristos şi ale Fecioarei – Leonid Uspensky

Despre icoane – Sf. Ioan Damaschin

1230 de ANI de la Sfântul Sinod 7 Ecumenic –

SĂ MERGEM DUPĂ HRISTOS – I. Tâlcuitor

Atunci când Te-am aflat pe Tine – Traian Dorz

Predică în Duminica Ortodoxiei – Sfântul Ioan Maximovici

DUPĂ AUR, PRIN FUNDUL MĂRILOR… – Pr. Iosif Trifa

VINO ŞI VEZI!… – Traian Dorz

Mitropolitul Longhin, cuvânt de învățătură în prima duminică din Postul Mare – 21/03/2021

Păcatul hulei împotriva lui Dumnezeu alcătuieşte miezul tuturor ereziilor – Sfântul Ignatie Briancianinov

IISUS A GĂSIT PE… Traian Dorz

Duminica ortodoxiei – un moment de fericită şi dreaptă mărturisire – Vlad Gheorghiu

[Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi proorocii] – Sfântul Nicolae Velimirovici

AICI, ÎN PUSTIUL ACESTA  – Traian Dorz

Oastea Domnului este aflarea şi vestirea lui Iisus cel Răstignit – Pr. Iosif Trifa

TU TE VEI CHEMA PETRU… – Traian Dorz

Prin credinţă… prin credinţă – Traian Dorz, Meditaţii la Apostolul zielei

Ocara lui Hristos – Traian Dorz, Meditaţii la Apostolul zielei

O înviere mai bună – Traian Dorz, Meditaţii la Apostolul zielei

Alţii au suferit… – Traian Dorz, Meditaţii la Apostolul zielei

Suferă împreună – Traian Dorz, Meditaţii la Apostolul zielei

Profetul şi Părintele Iosif

Profetul şi Părintele Iosif

– La 135 de ani de la naşterea sa –

Părintele Iosif Trifa s-a născut în 3 martie 1888, din părinţii Dimitrie şi Ana, în satul Certege, judeţul Turda, ca al patrulea din cei şase fii ai lor. Mama sa Ana moare când el are şapte ani.
La şapte ani, în 1895, începe şcoala primară în satul său, iar în 1900 începe gimnaziul la Beiuş. După aceea, Teologia la Sibiu.
În anul 1910 este numit învăţător confesional în localitatea Vidra de Sus – mai târziu Avram Iancu (satul eroului).
În 1911 se căsătoreşte cu Iuliana Iancu, nepoată de frate a eroului Avram Iancu. Tot în acest an este hirotonit preot în Vidra.
În 1912 are primul copil, o fetiţă, Olimpia, care moare în anul următor.
În 1914 are al doilea copil, un băiat, Titus-Gheorghe, care, la fel, moare în următorul an. Tot în acest an începe Primul Război Mondial. Ardealul se găseşte sub stăpânirea Austro-Ungară.
În 1916 are al treilea copil, un băiat, căruia îi pune numele la fel ca primului, Titus-Gheorghe. A fost singurul fiu rămas în viaţă.
În 1918 are al patrulea copil, o fetiţă, Augustina.
Se sfârşeşte Marele război, dar izbucneşte epidemia de gripă care seceră mute vieţi.
I se îmbolnăvesc grav soţia Iuliana împreună cu fiica Augustina. După scurtă zăcere mor amândouă şi le înmormântează lângă cei doi copii, în faţa bisericuţei de lemn din Vidra de Sus. Rămâne numai cu fiul său Tit orfan de mamă la numai trei ani. | Continuare »

O PARTE DIN CUVÂNTUL FRATELUI TRAIAN DORZ DIN CADRUL PROGRAMULUI COMEMORATIV DIN 5 MARTIE 1988, DE LA CERTEGE

O PARTE DIN CUVÂNTUL FRATELUI TRAIAN DORZ DIN CADRUL PROGRAMULUI COMEMORATIV DIN 5 MARTIE 1988, DE LA CERTEGE

(…) [Cântările acestea] sunt frumoase pentru că sunt cântările lui Dumnezeu. Aşa am învăţat noi să-L lăudăm pe Dumnezeu, aşa cum spune: „Toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta”. Şi, dacă ne-am predat lui Dumnezeu, trebuie să-L slujim pe El cu toată inima noastră şi cu toată fiinţa noastră. Pentru că ne-am lepădat de satana şi de toate lucrările lui şi ne-am unit cu Hristos şi cu Biserica, şi cu credinţa Lui. De aceea trebuie să ne dăm toate silinţele să fim vrednici, pentru că vine judecata, vine moartea pentru fiecare dintre noi. Şi vine judecata pentru toţi, cum spune: „…şi iarăşi va veni, cu mărire, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit”. Şi atunci vor fi numai două feluri de oameni: cei buni şi cei răi. Cei care au crezut şi cei care n-au crezut. Cei care sunt de-a dreapta şi cei care vor fi de-a stânga. Dacă noi ne întoarcem la Dumnezeu acuma şi ne hotărâm pentru El şi-L lăudăm pe Dumnezeu, vom fi, desigur, între cei de-a dreapta Lui. Dar, dacă nu ne întoarcem, noi rămânem de-a stânga. Şi despărţirea aceea va fi pentru vecii vecilor.

* * *
(…) Suntem de câteva ceasuri aici sosiţi. Am mai stat de vorbă mai cu unii, mai cu alţii care aşa pe rând au venit, când unii, când alţii. Şi de mai multe ori a trebuit să reluăm firul cuvântărilor noastre şi al explicaţiilor pe care simţim că suntem datori să le aducem celor cu care ne vedem acuma pentru prima dată într-o astfel de împrejurare. Însă celor mai mulţi dintre cei care au venit aici le este acum clar şi cunoscut scopul nostru şi evenimentul pentru care Dumnezeu ne-a ajutat şi am dorit şi noi din toată inima să ajungem până aici.
Am spus că în zilele acestea… alaltăieri, în ziua de 3, am sărbătorit 100 de ani de la naşterea Părintelui Iosif. Şi mâine, în ziua de 6, vom sărbători 100 de ani de la ziua în care a fost botezat în bisericuţa din acest sat Părintele nostru sufletesc Iosif Trifa. | Continuare »

SĂ NE ŢINEM DE CREDINŢA

Traian DORZ

Să ne ţinem de credinţa cea lăsată din părinţi,
peste ea să ardem toată râvna inimii fierbinţi,
în vestirea ei să punem dulcele iubirii har,
şi-al ei foc să-l ţinem veşnic alb pe-al inimii altar.

De Biserica în care ne-am născut şi ne-am trezit,
sufletul să ne rămână pentru veci nedespărţit,
dragostea de ea s-o creştem, frumuseţea-i s-o cinstim,
credincioşi să-i fim şi vrednici cât pe lume-o să trăim.

Crucea Domnului ne fie Semnul Jertfei Lui mereu,
Steag ’nălţat frumos în cinstea Numelui lui Dumnezeu
şi îndemn, şi scut în lupta ascultării de Hristos,
numai astfel ni-e şi drumul, şi sfârşitul luminos.

Asta-i Dreapta-nvăţătură după care, ascultând,
ne urmăm părinţii noştri, prin urmaşi continuând;
astfel noi legăm Trecutul de Prezent şi Viitor
şi intrăm în Veşnicie într-un lanţ nemuritor…

Iar la Marea Răsplătire vom putea să stăm voioşi,
cu o sfântă vrednicie, între fii – şi-ntre strămoşi;
şi de Domnul, şi de-ai noştri vom fi binecuvântaţi
că ne-am împlinit chemarea de creştini adevăraţi.

Citiţi cărţile Părintelui!

Citiţi cărţile Părintelui!

Pătrundeţi-vă, dragii mei, de Duhul lui Dumnezeu revărsat peste Lucrarea aceasta prin solia adusă de Părintele Iosif. De ce insistăm noi atât de mult? Citiţi cărţile Părintelui! Însuşiţi-vă învăţătura din ele şi puterea din ele! Este o putere acolo! Lucrarea Oastei Domnului s-a răspândit prin cuvântul scris, prin mesajul scris al Părintelui. El a predicat foarte puţin. A predicat foarte rar în adunările din Sibiu. Dar după Părintele Iosif, îndată ce a plecat el, cuvântul a trecut pe la alţii… Şi de aceea, [cu] adunarea din Sibiu iată ce s-a întâmplat: un cosmopolitism, o amestecătură distructivă şi nimicitoare. […] Nu şi-au întemeiat credinţa pe mesajul acesta cutremurător de sfânt pe care l-a răspândit Dumnezeu prin Părintele Iosif şi prin cuvântul său.
Cei mai mulţi n-au citit cărţile Părintelui. Erau din Sibiu şi era acolo gazeta, şi… dacă erau doi sau trei dintre toţi cei care erau în Sibiu atunci abonaţi la foaia «Isus Biruitorul»; sau să citească cărţile Părintelui. Dacă nu era adunare la Oastea Domnului, se duceau la creştini după Evanghelie sau la baptişti, sau la penticostali. De aceea s-a ales acolo praful şi pulberea de toţi.
Puterea Domnului şi Cuvântul Lui sfânt s-au răspândit în ţara aceasta prin cuvântul scris, prin lucrarea scrisă, prin puterea acestor cuvinte ale Părintelui Iosif.
De aceea am îndemnat mereu: citiţi cărţile acestea! Nu numai aşa de suprafaţă! [Ci] să le subliniezi aşa cum le subliniase părintele Vladimir. Toate, toate erau subliniate şi trăite, şi recitite, şi răscitite. De trei, patru, de cinci, şase, zece ori, pentru ca să se pătrundă de ceea ce este puterea lui Dumnezeu scrisă în ele.
Zic, să ne pătrundem şi noi de tot acest simţământ sfânt, pentru că avem o chemare deosebită de toţi ceilalţi. | Continuare »

Două extreme: cea sectaristă şi cea formalistă

Cât de înfiorător a fost şi pentru noi la început cuvântul suferinţă! Dar pe urmă, ce înţeles divin i-a dăruit Hristos acestui cuvânt pentru noi şi între noi!
Lucrarea Oastei Domnului a fost de la început suferinţă nu numai pentru că omul prin care a iniţiat-o şi a adus-o Dumnezeu între noi a fost un om al suferinţei toată viaţă lui, ci şi pentru că – prin toată istoria ei, prin toată propovăduirea ei, prin toată solia ei – această Lucrare a Oastei Domnului a ars în mijlocul Bisericii şi al naţiunii noastre ca o flacără sacră, alimentată din însăşi fiinţa ei şi aducând lui Dumnezeu propria sa jertfă. Ea este şi instrumentul, şi sunetul. Şi altarul, şi jertfa. Şi rugul, şi flacăra acestui rug, arzând singură din sine şi mistuindu-se singură pe sine prin Hristos şi pentru El.
Solia Oastei este una veche, nu una nouă. Ea fusese adusă de Hristos şi strigată prin toate veacurile de înaintaşii noştri sfinţi. Oastea nu învaţă nimic nou, ci doar înlătură gunoaiele păcatului depuse de vremuri şi de nepăsare peste aurul adevărului lăsat nouă moştenire.
Aceste gunoaie nu pot fi înlăturate decât cu foc.
Şi atunci solia a izbucnit ca o flacără a Duhului Sfânt, iar purtătorii ei au devenit ca nişte aruncătoare de flăcări împotriva a tot ce era şi este gunoi adunat peste aurul lui Hristos din Biserica, din credinţa şi din viaţa noastră.
Oastea Domnului spune sectarismului: Nu trebuie să părăseşti Biserica, ci păcatul!
Nu trebuie să vă schimbaţi cultul, ci inima…
Nu trebuie să luptaţi împotriva semnului Crucii, sau împotriva Împărtăşaniei, sau împotriva cinstirii Maicii Domnului, ci împotriva păcatului, a fărădelegii, a neascultării.
Şi de aceea Oastea Domnului este urâtă şi prigonită de duhul sectarist.

Dar Oastea Domnului spune şi formalismului: Nu spurcaţi Biserica lui Dumnezeu cu obiceiurile diavolului!
Nu necinstiţi slujbele sfinte cu lăcomia de bani!
Nu beţi şi paharul lui Dumnezeu, şi paharul dracilor!
Nu înjosiţi Duhul, înălţând litera!
Nu răstigniţi pe Hristos, alegând pe Baraba!
Şi de aceea Oastea Domnului este urâtă şi prigonită şi de către duhul formalist. | Continuare »

INIMA ÎN MARELE POST

Pastorul-cel-Bun2Sfântul NICOLAE VELIMIROVICI, Cea dintâi săptămână

„Fiule, dă-mi inima ta!, zis-a Domnul” (Pilde 23, 26)

1. Mai presus de toate gândeşte-te la Dumnezeu, căci şi Dumnezeu se gândeşte la tine mai presus de toate. Precum păstorul se gândeşte la oaia cea rătăcită mai mult decât la întreaga turmă, aşa şi Dumnezeul tău se gândeşte la tine, care te pierzi în păcat, mai mult decât la toţi îngerii din ceruri.
2. A cugeta la Dumnezeu nu înseamnă a cerceta fiinţa lui Dumnezeu, ci înseamnă a cerceta şi a afla ce aşteaptă Dumnezeu de la om.
3. Cel ce cumpără nuci nu caută la coajă, ci la miez. La fel şi cel ce cumpără ouă. Şi aşijderea cu nenumărate lucruri din lume, oamenii le caută pe cele nevăzute şi nu pe cele văzute. Şi Dumnezeul tău caută la tine după inimă. Prin coaja cea trupească, El priveşte în miezul tău, în inima ta, şi caută la inima ta. Fiul meu, dă-i inima ta!
4. În inimă, Ziditorul a pus temelia vieţii. În inimă viaţa se zămisleşte, purcede, creşte şi se îndreaptă spre mormânt şi dincolo de mormânt. Oare cât preţuieşte omul despre care toţi spun: e deştept, dar nu are inimă? Dumnezeu nu va cere de la el deşteptăciune, ci inimă. Căci s-a zis: „ce este nebun al lui Dumnezeu, mai înţelept decât oamenii este.” (I Cor. 1, 25)
5. Sau cât preţuieşte omul despre care se spune: e bogat, dar nu are inimă? Oare îşi va duce bogăţia în cealaltă lume şi o va dărui Celui a cărui vistierie sunt pământul şi cerul, şi soarele şi stelele şi toate împărăţiile ştiute şi neştiute? | Continuare »

Sf. Andrei Criteanul – pildă de pocăință după trădarea semnată la sinodul tâlhăresc din 712

După Sfânta Predanie, în primele patru zile ale postului mare în biserici se citește Canonul cel Mare al Sf. Andrei Criteanul. Această rânduială deosebită și de mare folos duhovnicesc ne îndreaptă cugetul spre cele mântuitoare, spre pocăință pentru mulțimea păcatelor noastre.
Mai puțin cunoscut este faptul că Sf. Andrei Criteanul, autorul acestui canon de pocăință atât de pătruns de smerenie și umilință, a participat în anul 712 la un sinod tâlhăresc la Constantinopol, care, sub presiunea împăratului monotelit Philippikos Bardanes (711-713), a condamnat Sinodul VI Ecumenic.
Deși la un an după aceasta Sf. Andrei a revenit la Ortodoxie, participarea sa la acel pseudo-sinod i-a lăsat o urmă adâncă în suflet și a fost pentru el un motiv de pocăință până la sfârșitul vieții. Tot Canonul cel Mare este pătruns de această stare de umilință, pe care o putem asemăna cu cea a Sf. Ap. Petru, care toată viața sa a plâns pentru că se lepădase de Hristos de 3 ori atunci când Mântuitorul a fost adus la judecata sinedriului.
Cercetătorii spun că însuși Sf. Andrei niciodată nu a împărtășit erezia monotelită, ci a semnat acele hotărâri probabil din aceleași motive pentru care o făceau în ultimele decenii arhiereii cu așa-numitul „cuget ortodox” atunci când aprobau hotărâri eretice ecumeniste.
Dar Sf. Andrei Criteanul a adus roade vrednice de pocăință și a câștigat cununa vieții celei veșnice! El este o pildă vie pentru mai-marii bisericilor care din neglijență, nepăsare, frică sau alte motive au vândut și continuă să vândă credința ortodoxă. Să le dea lor (și nouă tuturor) Domnul aceeași bărbăție și aceeași pocăință de care a dat dovadă Sf. Andrei Criteanul.
Cuvioase părinte Andreie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

 Andrei Creacico

Sursa: aici

Canonul de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul


CANONUL MARE

Alcătuire a Sfântului Părintelui nostru Andrei Criteanul Ierusalimiteanul.

Cântarea 1, glasul al 6-lea:

Irmosul:

Ajutor şi acoperitor S-a făcut mie spre mântuire. Acesta este Dumnezeul meu şi-L voi slăvi pe El; Dumnezeul părintelui meu şi-L voi înălţa pe El, căci cu slavă S-a preaslăvit (de două ori).

Stih: Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

De unde voi începe a plânge faptele vieţii mele celei ticăloase? Ce începere voi pune, Hristoase, acestei tânguiri de acum? Ci ca un milostiv, dă-mi iertare greşealelor.

Vino, ticăloase suflete, împreună cu trupul tău, de te mărturiseşte la Ziditorul tuturor. Şi îndepărtează-te de acum de nebunia cea mai dinainte şi adu lui Dumnezeu lacrimi de pocăinţă.

Râvnind neascultării lui Adam celui întâi-zidit, m-am cunoscut pe mine dezbrăcat de Dumnezeu, şi de împărăţia cea pururea fiitoare şi de desfătare, pentru păcatele mele.

Vai, ticăloase suflete! Pentru ce te-ai asemănat Evei celei dintâi? Că ai căzut rău şi te-ai rănit amar; că te-ai atins de pom şi ai gustat cu îndrăzneală mâncarea cea nechibzuită.

În locul Evei celei trupeşti, făcutu-s-a mie Evă înţelegătoare gândul cel cu poftă trupească, arătându-mi cele plăcute, şi gustând pururea din băutura cea amară.

După dreptate a fost lepădat Adam din Eden, nepăzind singura Ta poruncă, Mântuitorule. Dar eu, care am călcat totdeauna cuvintele Tale cele dătătoare de viaţă, ce voi pătimi?

Covârşind eu de bunăvoie uciderea lui Cain, m-am făcut cu ştiinţă ucigaş al sufletului, umplându-mi trupul de viermi, şi războindu-mă împotriva lui, cu faptele mele cele rele.

Nu m-am asemănat, Iisuse, dreptăţii lui Abel. Daruri bineprimite nu Ţi-am adus Ţie niciodată, nici fapte dumnezeieşti, nici jertfă curată, nici viaţă fără prihană.

Precum Cain aşa şi noi, ticălosule suflete, am adus fapte murdare Făcătorului tuturor şi jertfă vrednică de mustrare şi viaţă netrebnică; pentru acestea ne-am şi osândit împreună.

Ziditorule, făcându-mă lut viu, ai pus întru mine trup şi oase şi suflare şi viaţă; dar, o! Făcătorul meu, Mântuitorul meu şi Judecătorul meu, primeşte-mă pe mine cel ce mă pocăiesc. | Continuare »

Despre Canonul de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanu

Sfântul Andrei Criteanu (660-740 sau 726) este considerat de unii comentatori patristici „ctitorul canonului bisericesc“. El este autorul a numeroase cuvântări, idiomele, stihiri, irmoase şi canoane. Canonul de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanu este cel mai reprezentativ. El este scris la maturitate când, privind în urmă, crede de cuviinţă să-şi aducă în faţa lui Dumnezeu tot ceea ce nu va fi fost după voia Lui, spre curăţire prin pocăinţă. Textul canonului are 250 de strofe şi se află în cadrul utreniei de joi, săptămâna a cincea a Postului Mare.
Alcătuit cu multă măiestrie, canonul pătrunde în cele mai adânci temniţe ale patimilor, pentru a slobozi de acolo sufletul rănit de păcat. O dată cu stihurile, cel care se pocăieşte trece de la plânsul amar pentru mulţimea păcatelor la alinul pe care-l aduce acesta conştiinţei rănite de vină, apoi spre nădejdea mântuirii care, tot crescând, odrăsleşte curaj şi nădejde în inima zdrobită şi atinge floarea dragostei înflăcărate pentru Dumnezeu, singura care aduce adevărata mireasmă a deplinei îndreptări şi iertări. Singura care ajunge la Dumnezeu.
Canonul este alcătuit din nouă cântări, care încep cu câteva stihiri prezintând diferitele teme ale acestora şi care dovedesc o similitudine cu odele biblice, şi sfârşesc cu alte două stihiri de mare importanţă dogmatică: una închinată Sfintei Treimi, iar cealaltă Prea Curatei Născătoare de Dumnezeu.
Plin de lirism şi elemente poetice, Canonul cel Mare se prezintă nu numai ca un „monument“ de pocăinţă, dar şi de artă poetică. Descrierile vii, comparaţiile grăitoare, mulţimea epitetelor, | Continuare »

CĂTRE FRAŢII OSTAŞI DIN ÎNTREAGA ŢARĂ

Scumpii şi iubiţii mei frăţiori şi surioare în ostăşia Domnului Iisus!
Voi toţi, fraţi şi surori presăraţi pe întinsul ţării româneşti, cunoaşteţi cum s-a născut Oastea noastră scumpă. Din rugăciunea şi lacrimile scumpului nostru părinte sufletesc Iosif. El ne-a chemat, luminat şi călăuzit de Domnul şi numai de Domnul, ca să ne hotărâm pentru o viaţă curată şi sfântă, bine plăcută Domnului.
În nopţi de rugăciune îngenuncheată, Duhul Domnului l-a îndemnat să sune din trâmbiţă şi să ne cheme la o nouă viaţă, să ne cheme cu stăruinţă de prin văile păcatului. Plecat şi smerit faţă de Domnul, Părintele Iosif a pus trâmbiţa la gură şi a sunat, a sunat cu putere şi mulţi ne-am adunat în jurul „gornistului” lui Dumnezeu.
„Gornistul”, văzând cum gloatele se adunau rând pe rând, a sunat şi el tot mai cu putere, fără a ţine seamă de nimic, nici chiar de viaţa sa. Tot ce Domnul a poruncit, „gornistul” a făcut şi a vestit. Urechea lui a fost mereu plecată la picioarele Domnului, de unde a primit noi îndemnuri, sfaturi şi îndrumări. „Gornistul” a cântat atât de frumos, că noi cu lacrimi am părăsit lumea şi l-am urmat, hotărându-ne cu legământ să nu ne mai întoarcem niciodată înapoi. Stăpânit de iubirea sfântă a primilor apostoli ai credinţei, Părintele Iosif a chemat la mântuire, prin Oaste, pe tot sufletul ce zăcea greu în noaptea întunecoasă a păcatului. A căzut greu bolnav şi tot n-a încetat să cheme şi să strige din adâncul inimii sufletele la viaţă.
Şi fiindcă chemarea a fost însoţită de jertfă, sub toate raporturile, Dumnezeu a binecuvântat-o în aşa măsură, că această chemare ne-a dat o Oaste mare şi puternică. Această chemare a Părintelui Iosif ne-a născut la o nouă viaţă cu Domnul Hristos, în Biserica Sa. | Continuare »