RESPECTUL ŞI DRAGOSTEA PE CARE LE DATORĂM SFINŢILOR LUI DUMNEZEU care prin viaţa lor ne–au fost o pildă vrednică de urmat

RESPECTUL ŞI DRAGOSTEA PE CARE LE DATORĂM SFINŢILOR LUI DUMNEZEU care prin viaţa lor ne–au fost o pildă vrednică de urmat

Ioan CAPĂTĂ, Biserica – Trupul lui Hristos

Pe lângă „privirea la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre adică la Iisus“ (Evrei 12, 2), suntem îndemnaţi prin cuvântul lui Dumnezeu să ne „aducem aminte de mai marii noştri care ne-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; să ne uităm cu băgare de seama la sfârşitul felului lor de vieţuire şi să le urmăm credinţa“ (Evrei 13, 7).
Sfinţilor lui Dumnezeu ca unii care sânt fraţii noştri mai mari în Domnul şi care ne-au fost o pildă prin viaţa şi moartea lor, le datorăm dragoste şi respect datori fiind să călcăm pe urmele lor, întrucât şi ei au călcat pe urmele lui Hristos (I Cor. 11, 1).

„Ce-aţi învăţat, ce-aţi primit şi auzit de-la mine şi ce-aţi văzut în mine faceţi. Şi Dumnezeul păcii va fi cu voi“ – spune Sf. Apostol Pavel în Filipeni 4, 9.
„Urmaţi-mă pe mine fraţilor – şi uitaţi-vă bine la cei ce se poartă după pildă pe care o aveţi în noi“.

Tocmai în vederea aceasta, spre a ne opri din când în când şi a privi în chip mai deosebit şi stăruitor, cu adâncă înviorare la pilda cutremurătoare a vieţii lor, Biserica o rânduit zilele de amintire, sărbătorile diferiţilor sfinţi , sărbători care, din nefericire, nu mai sunt înţelese potrivit cu sfântul lor rost de către cei mai mulţi din creştinii noştri, cari tocmai în aceste zile sub pretextul sărbătoririi zilei lor onomastice se dedau la tot felul de lucruri neîngăduite, ca: chefuri, jocuri, beţii, prin care necinstesc în felul cel mai necreşţinesc aceste zile.
Sufletelor cu adevărat evlavioase din Biserica noastră le revine datoria frăţească de dragoste de a fi pentru cei nepăsători în privinţa aceasta, o pildă care să mustre făţărnicia şi nepăsarea lor. | Continuare »

Prin credinţă…

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI
Meditaţii la Apostolul din Duminica 1 după Rusalii

TDorz1O, ce minunat aur este aurul credinţei adevărate, dar cât de rar este acesta, astăzi, pe pământ! Rar a fost totdeauna, dar, din ce au trecut anii şi veacurile, el s-a făcut tot mai rar şi tot mai rar, până când, acum, aproape că nu se mai găseşte nicăieri.
Se găsesc, în schimb, peste tot, tot felul de imitaţii ale acestui aur… Imitaţii care de care mai lăudate, mai pretenţioase, mai răspândite… şi mulţi le cred aur; dar, îndată ce vine încercarea, la cea dintâi lovitură, sunetul e sec, răspunsul e gol, gustul e amar.

O, ce imn minunat al Credinţei este acest capital din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu! El începe arătând încă din versetul 1:
– Ce este şi care este adevărata credinţă?
– O încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile ce nu se văd.
– Care sunt cele mai de seamă dintre lucrurile nădăjduite de credinţă?
– Venirea Domnului Iisus şi răsplata Lui cerească.
Cine mai crede cu adevărat şi neclintit chiar şi în aceste două lucruri nădăjduite? Câţi „credincioşi“ mai aşteaptă cu o conştiinţă temătoare, vie şi trează, zi şi noapte, Venirea Domnului Iisus, ca să se pregătească în fiecare seară şi în fiecare dimineaţă, având gândul acesta: poate astăzi vine! Pe câţi îi face acest gând, în fiecare zi, tot mai buni, mai binefăcători, mai sfinţi?
Şi câţi trăiesc ca şi când Hristos n-ar mai veni niciodată! | Continuare »

Păziţi credinţa

Păziţi credinţa ce-aţi primit
întâi pe totdeauna,
căci Dumnezeu v-a dăruit
aceasta, numai una.

Păstraţi întocmai şi trăiţi
învăţătura dată,
căci doar aşa vă mântuiţi
– de-o ţineţi neschimbată!

Aţi pus odat-un legământ,
şi-acesta-i mărturie,
căci legământul este sfânt
şi stă pe veşnicie.

Într-o Lucrare-aţi fost chemaţi,
cu Domnul s-aveţi parte,
în ea rămâneţi şi luptaţi
statornici pân’ la moarte.

Aşa e pentru viu Hristos,
Biserică, Credinţă
şi Cale, care ne-ndoios
sfârşeşte-n biruinţă.

…Dar dacă voi nu le păstraţi
cum le-aţi primit, pe toate,
zadarnic aţi crezut; voi staţi
în şi mai mari păcate.

Treziţi-vă şi vă veniţi
cum se cuvine-n fire,
rupând vicleanul laţ, fugiţi
de curse şi-amăgire.

SEMNELE TRIMISULUI

rusalii-078Vorbirea fratelui Popa Petru de la adunarea de Rusalii de la Sibiu – 2 iunie 1985

„A venit un om trimis de Dumnezeu… El a venit ca martor, ca să mărturisească despre lumină” (In 1, 6-7).

Slăvit să fie Domnul!
Printre lucrurile cele mai minunate şi mai frumoase pe care le-a făcut Dumnezeu Creatorul a fost lumina. „Să fie lumină”, a zis El. Şi s-a făcut lumină. În lumină e viaţă, e putere, e energie, e bucurie. Aşa a vrut Dumnezeu, ca omul, creatura Lui, să umble, să trăiască în lumină şi să fie fericit.
Dar odată venită lumina în lume, nu toţi oamenii au iubit lumina. Mulţi dintre ei au iubit întunericul, au rămas în întuneric şi au trăit mai departe în beznă. Era lumina în lume, şi oamenii zăceau în întuneric şi în umbra morţii. Şi atunci Bunul Dumnezeu a trebuit să trimită pe cineva, să le arate lumina.
Fraţilor, lumina-i în mijlocul vostru! E aci, aproape! De ce mai staţi la întuneric? Veniţi la lumină, nu mai staţi la întuneric. A trebuit ca Dumnezeu cel Bun, în îndurarea şi-n mila, şi-n bunătatea Lui, să trimită pe câte cineva din când în când ca un martor, ca să mărturisească despre lumină.
În vremea lui, Ioan Botezătorul, despre care este vorba în acest text, a venit trimis de Dumnezeu. Şi-i mare lucru, cum citim acolo: „În vremea marilor preoţi Ana şi Caiafa, Dumnezeu a vorbit lui Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie”. Fiului preotului Zaharia, care a fost cerut de la Dumnezeu prin lacrimi şi primit prin făgăduinţă. | Continuare »

ADUNAŢI-VĂ PENTRU DOMNUL!

Cuvântarea Arhimandritului Scriban la adunarea Oştii Domnului, [din] 17 iunie 1934, în Bucureşti

Rusalii_21-Telita(Nast-MD)„Să învie Dumnezeu, să se ruşineze vrăjmaşii şi să fugă de la faţa Lui toţi cei ce-L urăsc pe El” (Ps 67, 1).

Prea iubiţi fraţi şi surori întru Domnul!
De câte ori noi ne adunăm în chipul acesta, de atâtea ori luptăm pentru Domnul. Eşti un om tăcut, o femeie care numai la luptă nu te gândeşti, care nu poţi ucide nici măcar un gândac. Cu toate acestea, eşti un luptător. Fără să te gândeşti, fără să cauţi aceasta, tu totuşi te lupţi.
Toţi cei ce se adună mărturisind pe Domnul, bucuroşi că se pot vedea cu alţii care au aceeaşi dorinţă, toţi cei ce se adună ca să cânte laude Domnului, să se îmboldească a făptui lucrurile Domnului, oricât ar fi ei de potoliţi şi de dulci în vorbele şi gândurile lor, sunt tot nişte luptători.
Doar omul nu se luptă numai cu armele. Ba am putea spune, fără a greşi, că cel ce se luptă cu armele este mai slab decât cel ce se luptă cu duhul. Da, noi avem armele duhului şi prin aceasta, suntem şi noi luptători şi putem fi mai tari decât cei ce se luptă cu armele.
La începutul începuturilor, creştinii au fost pe lume foarte puţini. În ziua Rusaliilor, când apostolii s-au ridicat în Ierusalim să-L propovăduiască pe Domnul, erau numai ei şi puţini alţi câţiva creştini. Domnul Hristos i-a avut pe cei 12 apostoli şi apoi pe alţi 70, împrăştiaţi în largul ţării evreieşti.
În ziua Rusaliilor, erau la un loc numai cei 12 apostoli, iar dintre ceilalţi numai câţiva. Cu toate acestea, Sf. Apostol Petru, plin de Duhul Sfânt, s-a ridicat şi a vorbit în faţa mulţimii care-L răstignise pe Domnul. Vrăjmaşii de mai nainte ai Domnului erau acolo de faţă. Au încercat să-i oprească pe apostoli şi le-au spus să nu mai propovăduiască. Cu toate acestea, Sfinţii Petru şi Ioan au răspuns neînfricaţi: „Nu putem să nu grăim cele ce am văzut şi am auzit” (Fapte 4, 20).
Ei stăteau în clipa aceea ca o tabără înaintea altei tabere. Nu se temeau de ea. Stăteau împotriva ei. Nu se supuneau ei.
Nu erau prin aceasta nişte luptători ? | Continuare »

Din cuvântarea Părintelui Iosif Trifa

Din cuvântarea Părintelui Iosif Trifa

de la Rusalii 1935

„…Oastea Domnului nu este ceva nou. Ea este una din frământările mântuirii pe care le vedem în Sfintele Scripturi. Şi, în special, Oastea este una din frământările vieţii primilor creştini. Ca şi viaţa primilor creştini, Oastea este opera Cincizecimii… Ea a ieşit din lucrarea şi revărsarea Duhului Sfânt. De aceea am şi ales ca praznic special Praznicul Duhului Sfânt.
În istoria mântuirii neamului omenesc, Cincizecimea este un hotar de viaţă nouă. Golgota a iscălit zapisul împăcării noastre cu Dumnezeu, iar Cincizecimea i-a pus pecetea Duhului Sfânt. Cincizecimea a dat pe primii creştini, pe creştinii cei adevăraţi. Şi aceştia împreună – apostoli şi credincioşi – au format Biserica cea adevărată, Biserica cea vie, Biserica Duhului Sfânt.

Cincizecimea a adus în lume dragostea şi frăţietatea primilor creştini. Nu este ceva mai minunat decât să citeşti prin Faptele Apostolilor viaţa primilor creştini, rămaşi după Ziua Cincizecimii… (Fapte 2, 41-47 şi 4, 31-35).
Şi Cincizecimea a mai făcut ceva. Mântuitorul a aflat în lume «litera Legii». Puterea «literei Legii» ajunsese la culme – ca să zic aşa – atunci când L-a răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Cincizecimea a omorât această literă şi a slobozit în lume Duhul.

Se ridică însă şi aici marea întrebare: De ce n-a rămas până la sfârşit această operă a Duhului Sfânt? De ce n-a rămas până la sfârşit Cincizecimea în viaţa creştinătăţii? Căci doar nu se poate tăgădui Adevărul că s-a dus demult-demult traiul şi viaţa primilor creştini. Creştinătatea de azi, pusă faţă în faţă cu viaţa şi creştinătatea din Faptele Apostolilor, este ceva necunoscut… e tocmai ca şi omul cel viu pus alături de omul-schimonositură, care se împlântă prin semănături pentru a speria cu el ciorile. | Continuare »

Rugăciunea Domnului Iisus Hristos (IOAN 17, 1-26)

Rugăciunea Domnului Iisus Hristos (IOAN 17, 1-26)

Partea I

Iată ceasul… proslăveşte-Ţi, Tată, Fiul Tău Divin,
ca şi Fiul Tău să poată a Te proslăvi deplin,
după cum I-ai dat putere peste tot ce Tu-ai creat,
să dea viaţă-n veci acelor ce din lume I i-ai dat.

Viaţa veşnică-i aceasta: ca Tu, Unic Dumnezeu,
să fii cunoscut de dânşii şi Hristos, Trimisul Tău.
Eu Te-am proslăvit în lume, sfârşind ce Mi-ai dat să fac,
şi-acum, Tată, dă-Mi iar slava ce la Tine-aveam din veac.

Am vestit al Tău Sfânt Nume celor care Mi i-ai dat,
ei erau ai Tăi din lume şi Cuvântul Ţi-au urmat
şi cunosc că-a’ Mele toate de la Tine, Tată, vin,
că al Tău era Cuvântul şi ei L-au primit deplin.

Ei cu-adevărat crezut-au că din Tine, Tată, ies,
cu deplina-ncredinţare că Tu singur M-ai trimes.
Pentru ei Mă rog Eu, Tată, nu mă rog pentru cei răi,
ci Mă rog pentru acei ce Mi i-ai dat, căci sunt ai Tăi. | Continuare »

RĂMÂI CU NOI, CĂCI CĂTRE SEARĂ ESTE

InaltareaPr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 21 / 1 iunie 1924, p. 3-4

– Gânduri şi învăţături la Înălţarea Domnului –

După mărită Învierea Domnului, doi învăţăcei – Luca şi Cleopa – mergeau în drum spre Emaus. Pe drum li s-a alăturat şi un călător străin care era Însuşi Iisus cel înviat. Cei doi învă¬ţăcei vorbeau despre patimile şi învierea Domnului. În vorba lor s-a amestecat şi străinul (adică Iisus), care „a început a le tâlcui lor din toate Scripturile, începând de la Moise şi de la toţi proorocii, cele ce erau pentru El”. Apropiindu-se învăţăceii de satul şi de casa lor, l-au oprit pe străin, zicând: „Rămâi cu noi, căci către seară este”. Şi a intrat Iisus în casa lor şi, când a binecuvântat pâinea, „li s-au deschis ochii celor doi învăţăcei şi L-au cunoscut pe Domnul”, dar în acea clipă Iisus S-a făcut nevăzut… (citiţi pe larg la Luca 24).
O, ce bine s-au simţit cei doi învăţăcei în tovărăşie cu Domnul! „Le ardea inima” când Domnul le tâlcuia, pe drum, Scripturile şi nici când au ajuns acasă nu se puteau despărţi de cuvântul Lui cel dulce. Această bucurie o poţi avea şi tu, şi eu, iubite cititorule. Şi noi suntem nişte călători în această lume. Călătorim spre Emausul vieţii noastre de veci. O, ce bucurie simte cel ce călătoreşte în această viaţă împreună cu Domnul. Iisus însoţeşte clipă de clipă pe cel credincios, pe cel ce doreşte după El şi Îl primeşte pe El ca tovarăş la drum.
Praznicul de joi, Înălţarea Domnului, ne spune că Iisus S-a înălţat întru mărire şi şade de-a dreapta Tatălui. Dar să nu uităm că Domnul Iisus a zis: „Nu vă voi lăsa singuri în lume” (In 14, 18); „Mă duc şi vin la voi” (In 14, 28); „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele vieţii, până la sfârşitul veacului” (Mt 28, 20). | Continuare »

… CĂCI IUDEII HOTĂRÂSERĂ

… CĂCI IUDEII HOTĂRÂSERĂ

Traian Dorz,  Hristos –vindecătorul nostru

„Părinţii lui au zis aceste lucruri, pentru că se temeau de iudei; căci iudeii hotărâseră acum că, dacă va mărturisi cineva că Iisus este Hristosul, să fie dat afară din sinagogă.“ (Ioan 9, 22)

Dreptul de a scoate pe cineva din Casa lui Dumnezeu numai Dumnezeu Însuşi îl are!
Dar Dumnezeu nu scoate din Casa Lui pe nici un închinător al Său!
Din Casa lui Dumnezeu numai păcatul şi neascultarea, da, numai păcatul îl scoate pe om. Ori prin el însuşi, ori prin alţii!
Dar când oamenii s-au făcut stăpâni peste ceea ce trebuia să rămână Stăpân numai Dumnezeu, de atunci mereu a fost dat afară cine trebuia să rămână înăuntru
şi a fost păstrat sau lăsat înăuntru tocmai cel care trebuia să fie scos şi alungat afară, fără cruţare, din Casa lui Dumnezeu.

Au fost desfiinţate „frumos“ poruncile lui Dumnezeu, în timp ce erau păstrate şi ridicate în tot mai multă cinste şi ascultare „datini“ vinovate, obiceiuri păgâneşti şi oameni stricaţi.
Adică cele care n-aduc nici o slavă şi nici un folos lui Dumnezeu, dar sunt de cel mai mare folos pentru păcat şi pentru ai lui (Marcu 7, 9).
Au fost scoşi afară din Biserică oameni care erau de cea mai mare cinste pentru Evanghelie şi slavă pentru Hristos, în timp ce erau păstraţi şi puşi în cinste în Biserică oameni care, prin viaţa şi faptele lor, au fost şi vor fi o ruşine a Bisericii. | Continuare »

TU VREI SĂ NE ÎNVEŢI PE NOI?

TU VREI SĂ NE ÎNVEŢI PE NOI?

„«Tu eşti născut cu totul în păcat», i-au răspuns ei, «şi vrei să ne înveţi pe noi?» Şi l-au dat afară.“ (Ioan 9, 34)

Cel care crede că nu mai poate primi învăţătură de la nimeni, este un om definitiv pierdut!
Cel care îşi închipuie că poate să facă tot ce vrea el, fără ca să fie obligat a da socoteală nimănuia de faptele sale, acela nu mai poate fi scăpat de pierzare.
Cel care nu vrea să-i fie „cenzurate“ scrisorile,
nici controlate faptele,
nici îndrumate purtările,
nici sfătuit, nici mustrat, nici dirijat niciodată de nimeni,
nici chiar de cei cărora le este întru totul dator,
acela se va nimici sigur şi fără nici o putinţă de salvare.
Fiindcă mândria şi nerecunoştinţa celui rău îl trag şi-l împing la pierzarea sa totală.

Dar acela care poate să-i înveţe pe alţii, acela nici nu se ruşinează a învăţa şi el însuşi de la toţi!
Acela care merită să fie înălţat deasupra tuturora, este cel care nu se ruşinează să le slujească el însuşi tuturor, cu răbdare şi cu blândeţe înţelegătoare.
Dar cine nu se lasă învăţat nici de către Dumnezeu, cum să vrea el ca să asculte, să primească şi să înveţe ceva de la oameni, oricine ar fi ei! | Continuare »

Pe locul unde împărăteasa Elena a aflat Sfânta Cruce

Pe locul unde împărăteasa Elena a aflat Sfânta Cruce

Pr. Iosif TRIFA, Pe urmele Mântuitorului – Însemnări din călătoria la Ierusalim

… După a treia înconjurare, ne pogorâm la locul unde s-a aflat Crucea Mântuitorului. Înainte de a ne pogorî în acest loc, voi spune cum a fost aflată Crucea Mântuitorului.

După Învierea Mântuitorului, iudeii, în ura lor, au aruncat crucile răstignirii într-o adâncitură de lângă stânca Golgotei. Peste ele au cărat apoi gunoaie. Mai târziu, veniră şi pă­gânii şi mai astupară şi ei locurile sfinte, clădind peste ele temple idoleşti. Venind la putere împăratul creştin Constantin cel Mare, la anul 326, împărăteasa Elena plecă din Constantinopol la Ierusalim să afle Crucea pe care fusese răstignit Mântuitorul. Numai cu mare greutate putu afla împărăteasa Elena locurile sfinte, căci muntele Golgota era clădit cu temple idoleşti care trebuiră dărâmate. Împărăteasa însăşi stătea de faţă la lucrări şi arăta ostaşilor şi lucrătorilor unde să sape. După multă săpătură, în sfârşit, fu descoperită peştera Sfântului Mormânt şi, nu departe de acolo, fură aflate şi cele trei cruci de lemn în care se păstrau încă piroanele răstignirii. Greutatea era însă acum să se afle care dintre cele trei cruci este Crucea Mântuitorului. Atunci, Patriarhul din acele vremi, Macarie, duse toate cele trei cruci şi le atinse de o femeie bolnavă. Când se atinse de ea a treia cruce, îndată se tămădui. Prin această minune se află Crucea Mântuitorului. Împărăteasa Elena o îmbrăcă într-o ladă de argint făcută în formă de cruce, iar Patriarhul Macarie o aşeză cu mare prăznuire în biserică. Popor mult se strânse cu acest prilej la biserică şi gloata năvălea să vadă şi să sărute Sfânta Cruce. Atunci, Patriarhul Macarie se sui pe un loc înalt şi ridică Sfânta Cruce în văzul tuturor. Poporul îngenunché în faţa ei, strigând cu glas înalt: „Doamne, miluieşte!“. În amintirea acestei aflări a rămas Praznicul Aflării şi Înălţării Sfintei Cruci. | Continuare »

O, semnul Lui…

Sf-CruceTraian DORZ

O, semnul Lui… când vine-n zbuciumare
răspuns îndelungatei rugăciuni,
e marea,
sfânta,
unica salvare
corăbiei cuprinse de furtuni.

O, când apare-n ceasul chinuirii,
la grelele răscruci de aşteptări, –
e farul strălucit al mântuirii
în bezna neştiutelor cărări!

O, semnul Lui e fulger ce-n primejdii
îţi sparge nori şi ziduri de mormânt
şi în adâncu-amar al deznădejdii
lumină-aduce sufletului frânt.

E duhul, focul care izbucneşte
în glas atunci când vorbele aprind,
e strălucirea sfântă ce pluteşte
pe faţa fericitului murind.

O, semnul Lui e liniştea deplină
sub mâna-nverşunaţilor duşmani,
când poţi goli cu inima senină
paharul voii sfinte-n Ghetsimani.

Şi e puterea harului ce-aprinde
avântul sufletului dezrobit,
când, renăscut, aripile-şi întinde
din lut spre cerul care l-a primit. | Continuare »

IISUS OSTENIT

„Acolo se afla fântâna lui Iacov. Iisus, ostenit de călătorie, şedea lângă fântână. Era cam pe la ceasul al şaselea.“ (Ioan 4, 6)

În Fiinţa Mântuitorului întrupat erau mereu cele două naturi: cea Dumnezeiască, totdeauna atotputernică şi nemărginită în toate lucrările Ei; şi cea omenească, în care suferea, lucra, răbda şi lupta, chinuindu-Se asemenea slăbiciunilor noastre. Minunile şi Învierea Sa, El le-a lucrat prin natura Sa Dumnezeiască. Dar ostenelile, răbdările, Pătimirile şi moartea, Hristos le-a îndurat suferind într-o fire asemănătoare cu a noastră. Pentru ca răbdând din plin toată greutatea durerii firii ome-neşti să poată face omenirii răscumpărarea deplină a tuturor păcatelor făcute în firea aceasta (Rom.6, 5-10).
Astfel, iată-L pe Iisus ostenit… Sub căldura dogoritoare a soarelui de amiazi, plin de praf şi flămând, frânt de oboseală, Iisus S-a aşezat lângă o fântână…

Desigur, ucenicul iubit era şi de data aceasta cu Iisus. Căci martorul care avea să adeverească despre Hristos, trebuia să fie nedespărţit de El. Şi în osteneli, şi în privegheri, şi în dogoare, şi în dispreţ. Soarta lui este soarta lui Hristos. Unde Hristos este iubit, este iubit şi el. Unde este prigonit Hristos, el nu poate avea altă soartă. Unde Hristos osteneşte, el nu poate lenevi.
Dar ce grea este totdeauna umblarea prin locurile unde nu-i iubire. Acolo este numai arşiţă, numai praf, numai singurătate, numai foamete şi oboseli. Nicăieri nu se mai spune că Hristos a fost ostenit, numai când a trecut prin Samaria. Adică pe acolo pe unde era dezbinare şi ură. Ce grea este totdeauna starea şi lucrarea acolo unde este vrăjmăşie între suflete! Ce greu este totdeauna pentru Hristos acolo unde sunt dezbinări, lupte şi neînţelegeri între fraţi! Ce obositoare este viaţa şi lucrarea oriunde este ceartă, gelozie şi ură. Cât de vinovaţi sunt cei vinovaţi de acestea. Cei care le provoacă şi le întreţin. | Continuare »

Cuvânt la Duminica Slăbănogului

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR

„Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani” (Ioan 5, 5)

Când vorbim despre slăbănogul care pătimea de treizeci şi opt de ani şi zăcea pe patul său la scăldătoarea oilor, aflăm la el o comoară mare.
Această comoară nu o găsim atunci când săpăm în pământ, ci o aflăm dacă cercetăm sufletul acestui bolnav. Găsim o comoară care nu constă în aur, argint sau pietre scumpe, dar care este mult mai preţioasă decât aurul şi decât toată bogăţia.

Ea constă în răbdare, în înţelepciune, statornicie şi o neclintită nădejde în Dumnezeu.
Bogăţia obişnuită este expusă la pânda jefuitorilor, la mâinile tâlharilor, la viclenia slugilor necinstite, şi dacă ea scapă de toate aceste primejdii, totuşi, adeseori, aduce proprietarului ei tot felul de nenorociri, prin faptul că ridică asupra lui zavistnici, şi pricinuieşte furtuni şi neplăceri de tot felul.

Bogăţia duhovnicească este scutită de toate aceste năpădiri; este mai presus de toate aceste pândituri. Ea nu se teme nici de tâlhari, nici de furi, nici de zavistnici, nici de clevetitori, ba chiar nici de moarte. Prin moarte, ea nu se răpeşte de la proprietarul ei, ci, mai mult, ea tocmai prin moarte se face proprietatea lui cea mai sigură şi îl întovărăşeşte în cealaltă viaţă; ea se face pentru acela căruia îi urmează un mijlocitor însemnat şi îi agoniseşte îndurarea Judecătorului ceresc.
Această bogăţie o aflăm în sufletul celui slăbănog, care zăcea bolnav de treizeci şi opt de ani.

Şi găsim încă o mare comoară de felul acesta în sufletul lui. Să observăm acum mai de aproape pe acest rob răbdător, precum şi pe Domnul cel milostiv.
Treizeci şi opt de ani s-a luptat cu o boală nevindecabilă şi neîncetat a fost chinuit de ea; cu toate acestea, el n-a pierdut răbdarea, n-a lăsat să treacă prin limba lui nici un cuvânt de hulă, şi nici nu s-a tânguit împotriva Făcătorului său, ci mai vârtos a suportat pătimirile sale cu multă şi nobilă statornicie şi spunere.

Poate veţi întreba de unde ştim noi acestea, fiindcă Sfânta Scriptură nu ne spune nimic despre viaţa sa cea de mai înainte.
Este adevărat că ea ne spune numai că el a fost bolnav timp de treizeci şi opt de ani, dar nu adaugă lămurit, că el ar fi fost necăjit, că n-ar fi mulţumit ş.a. | Continuare »

Evanghelia despre minunea de la scăldătoarea Vitezda

Sfântul Nicolae VELIMIROVICI, predică la Duminica a IV-a după Paşti

vindecarea-slabanogului-2Binecuvântat este omul care, cu răbdare şi nădejde în Dumnezeu, îndură toată suferinţa din viaţa aceasta. Pentru el, fiecare zi se întinde până la măsura unei luni în ceruri şi până la un an pentru necredinciosul care se veseleşte fără să aibă suferinţă ori suferă fără să aibă răbdare şi nădejde în Dumnezeu. Binecuvântat este omul care nu cleveteşte când se află în suferinţă, ci cercetează pricinile suferinţei cu răbdare şi nădejde în Dumnezeu. Unde va găsi pricinile suferinţei sale, cel care se află în suferinţă? Le va găsi în sine, sau în părinţi sau în cei din preajma lui – aici va afla pricinile suferinţei cel care este în suferinţă. Împăratul David a suferit pentru păcatele sale; Ieroboam a suferit pentru păcatele tatălui său, împăratul Solomon; proorocii au suferit pentru păcatele celor din preajma lor.

Dacă cel ce se află în suferinţă ar căuta mai departe şi mai adânc pricinile suferinţei sale, unde le-ar găsi? El le va găsi în necredinţa cea dintâi a omului faţă de Dumnezeu sau în duhul răului celui întunecat şi rău, într-un întuneric otrăvit fără zi, sau în iubirea lui Dumnezeu şi rânduiala lui Dumnezeu, cea tămăduitoare – aici va găsi pricinile suferinţei sale, cel care se află în suferinţă. Adam şi Eva au suferit pentru lipsa lor de credinţă faţă de Dumnezeu; dreptul Iov a suferit din pricina duhului celui rău întunecat şi pizmaş; şi bărbatul născut orb, ai cărui ochi au fost deschişi de Domnul Cel milostiv, a suferit spre slava lui Dumnezeu şi răsplata sa veşnică.

Pentru omul cu dreaptă judecată, este întotdeauna firesc să caute pricinile suferinţei sale mai întâi în sine, iar pentru cel nebun să osândească mereu pe alţii. Omul cu dreaptă judecată îşi aminteşte toate păcatele sale din copilărie până în prezent; el şi le aminteşte cu frică de Dumnezeu şi se aşteaptă să sufere pentru păcatele sale; şi astfel, când cade asupra lui suferinţa, care vine fie prin prietenii sau prin duşmanii săi, de la oameni sau de la duhurile rele, fie mai curând fie mai târziu, el cunoaşte de îndată pricinile suferinţei sale, fiindcă el îşi cunoaşte şi îşi aminteşte păcatele pe care le-a făcut. | Continuare »

Fiecare dă ce are

Lidia Hamza

Maica Domnului athosDin copilărie știu o istorioară. Anume că odată un stat vecin a declarat război Italiei.
După multe lupte între cele două popoare, o dată, ca să se răzbune pe italieni, poporul vecin umplu o cizmă cu multe necurățenii și o aruncă peste graniță, făcând aluzie în batjocură, la forma de cizmă a statului italian. A doua zi, italienii au umplut o cizmă cu aur, argint, și multe pietre scumpe și o aruncară peste graniță cu un bilet atașat pe care scria așa: „Fiecare dă ce are“.
Această istorioară are o conotație duhovnicească foarte profundă. Care face referire la calitatea conținutului duhovnicesc al fiecăruia, la nălțimea spirituală a fiecăruia. Că doar aceea poți da: ce ai! Și doar aceea ești: ce-ai agonisit!
Dacă sufletul meu e plin de ură și de venin, de egoism și invidie, de frică și de lașitate, către toți cei din jur numai aceasta împroșcă.
Dar dacă sufletul meu e plin de iubire, de dăruire, de blândețe, de iertare, de milă, indiferent cât de murdară ar fi aruncătura cuiva spre mine, aceasta nu-mi atinge decât trupul, învelișul meu exterior. Din inima mea va pleca înapoi doar ceea ce este în ea, indiferent de ceea ce vine spre ea.
Extrapolând, îmi stăruie în minte un cuvânt al tatălui meu: anume că atunci când va veni, Anticristul va afecta pe cei în inima cărora se va regăsi el.
Dacă vremea aceea va găsi în inima mea ură, necredință, invidie, frică, lașitate, el, Anticristul va intra ca în propria împărăție. Dar dacă inima mea e plină de dragoste pentru Dumnezeu și pentru oameni, dacă va găsi pace, bucurie, împăcare, mulțumire, credință puternică, antenele lui nu vor putea penetra sufletul meu. Nici nu mi-l recunoaște. | Continuare »

TREI CAUZE ALE DESPĂRŢIRII

Traian_Dorz_01Un cuvânt al fratelui Traian Dorz trimis pentru nunta de la Iveşti – 2 mai 1982

Scumpii şi preaiubiţii noştri în Domnul, miri, părinţi, nuntaşi, fraţi şi surori de la nunta din Iveşti!
Slăvit să fie Domnul vă spunem din toată inima şi cu o îmbrăţişare sfântă, făcând cele mai calde urări pentru fericirea şi sănătatea voastră, atât cea sufletească, cât şi cea trupească, întrucât amândouă acestea sunt nişte daruri şi binecuvântări de la Tatăl nostru cel ceresc, spre binele tuturor celor ce-L caută şi-L laudă, şi-L slăvesc pe El (…).
Am dorit cu mare dor să putem lua această masă duhovnicească împreună cu voi. Împreună cu voi toţi, dragii noştri fraţi şi surori, şi să ne împărtăşim din plin sufletele noastre din pâinea cea gustoasă a Cuvântului lui Dumnezeu şi din vinul cel dulce al cântărilor Sale, pentru că sufletul nostru este flămând şi însetat de-atâta vreme de aceste sfinte bunătăţi. Dar Domnul a îngăduit ca lucrurile să se petreacă altfel. Şi, pentru aceasta, se cuvine totuşi să-I mulţumim lui Dumnezeu, Care va face ca şi aceasta să fie, până la urmă, tot spre slava Lui şi spre bucuria noastră.
Împreună cu această urare, la acest ospăţ sfânt şi bun pe care dragostea Domnului nostru ni l-a pregătit prin preaiubiţii noştri miri şi fraţi, dorim să ne unim şi noi, cei de departe, rugăciunile noastre cu cei prezenţi şi să cerem deplina binecuvântare a lui Dumnezeu, Tatăl nostru, pentru toată viaţa celor doi tineri dragi care îşi unesc azi vieţile lor pentru ca împreună să-L poată iubi şi mai mult şi să-L poată sluji şi mai bine pe scumpul nostru Mântuitor şi Dumnezeu, Iisus Hristos.
Taina căsătoriei cu acest scop şi cu acest gând a şi fost rânduită de Dumnezeu, pentru a se împlini planul Său avut de la începutul zidirii cu omul pe care El l-a făcut după chipul şi după asemănarea Sa. | Continuare »

SEMNUL CUIELOR

SEMNUL CUIELOR

Traian Dorz, din Hristos – Mântuitorul  nostru

„Ceilalţi ucenici i-au zis deci: «Am văzut pe Domnul». Dar el le-a răspuns: «Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede».” (Ioan 20, 5)

Ce uşor îţi este totul câtă vreme rămâi credincios între fraţi – şi ce greu îţi devine totul când nu mai eşti cu ei!
Ce uşor îi fusese lui Toma să creadă şi ce fericit spusese şi el împreună cu ceilalţi, doar de câteva zile: Acum cunoaştem, acum credem! (Ioan 16, 30).
Şi ce greu, şi ce cu neputinţă îi este acum să mai creadă ca fraţii lui!
Până fusese statornic cu fraţii,
până nu părăsise adunarea sa,
până nu mersese la alţii,
până nu ascultase şi nu primise părerile străine,
ce unitate de gânduri şi de simţiri era între Toma şi ceilalţi fraţi ai lui, ucenicii Domnului!
Dar iată că îndată ce numai o dată s-a dus în altă parte, el nu se mai poate înţelege cu ei, ci vine la ei cu o credinţă străină, cu o părere dezbinătoare.
Suflete dragă, să nu spui că a lipsi o dată de la adunare, că a merge doar o dată la alţii, că a primi doar una din părerile altora nu este păcat şi nu este rău.
Căci iată unde pot duce astfel de căi ispititoare, iată unde l-au dus pe Toma!
Şi nu te bizui apoi pe minuni, că tu nu eşti Toma. Vezi apoi cum Toma îi dispreţuieşte pe toţi fraţii lui şi se arată plin de îngâmfare, încrezător numai în eul său? Dacă nu voi vedea eu… degetul meu… mâna mea… Parcă-i auzi pe unii care spun: Eu nu ascult decât de Domnul, eu nu primesc nimic de la oameni… eu nu recunosc decât ce spune Evanghelia… Şi această ascultare este, de fapt, nu de Domnul, nici de Evanghelie, ci de eul lui, de interpretarea pe care o dă acest eu totdeauna; eul orb, nenorocit, sărac şi gol. | Continuare »

„ADU DEGETUL TĂU…”

Vorbirea fratelui Visarion Ţuţu (Rediu) la nunta de la Buciumi – 25 aprilie 1982

Sf-Ap-Toma-2În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Sfântul Evanghelist Ioan, în Evanghelia sa, la capitolul 20, începând cu versetul 24, scrie: „Toma, zis Geamăn, unul din cei doisprezece, nu era cu ei când a venit Iisus. Ceilalţi ucenici i-au zis deci: „Am văzut pe Domnul!”. Dar el le-a răspuns: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede”.
După opt zile, ucenicii lui Iisus erau iarăşi în casă; şi era şi Toma împreună cu ei. Pe când erau uşile încuiate, a venit Iisus, a stătut în mijloc şi le-a zis: „Pace vouă!”. Apoi a zis lui Toma: „Adu-ţi degetul încoace şi uită te la mâinile Mele; şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios”. Drept răspuns, Toma I-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. „Tomo“, i-a zis Iisus, „pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut”.

Iubiţii noştri fraţi şi surori! Când este vorba să pierdem ceva drag în viaţa noastră, inima noastră se sfâşie de durere şi ochii noştri încep să verse lacrimi. Când este vorba să-ţi pierzi fiinţa cea mai iubită, fie soţul, fie soţia, sau să-ţi pierzi părintele ocrotitor sau mama bună, sau să-ţi pierzi în viaţă alte lucruri şi alte fiinţe scumpe de care inima îţi este foarte, foarte legată, atunci sigur că inima noastră se moaie şi ochii noştri încep să verse lacrimi.
Am rămas totdeauna mişcaţi de ceea ce am văzut în jurul nostru, de ceea ce am văzut în jurul meu când este vorba de oameni foarte, foarte tari… Dar când ajungi în astfel de situaţii, în momentul acela chiar şi cei mai tari, care se socoteau ei înşişi tari, chiar şi inima lor a fost sfâşiată. Când le-a fost răpită de lângă ei fiinţa iubită, atunci nici ei nu au putut să rămână nepăsători.
Vedem în jurul nostru când cineva pleacă dintre noi – unii pentru o vreme şi alţii pentru veşnicie – şi se duc dincolo, spre cele veşnice. O, atunci inima noastră este foarte sfâşiată şi foarte îndurerată.
Atunci s-o vezi pe mamă cum plânge lângă fiică…
Atunci s-o vezi pe fiică cum plânge lângă mamă… | Continuare »

Acatistul Maicii Domnului „Izvorul Tămăduirii“

izvorul tamaduiriiTroparul Sărbătorii « Izvorul Tămăduirii »
Din izvorul Tău cel nesecat, Ceea ce eşti de Dumnezeu dăruită, îmi dăruieşti mie, izvorând pururea curgerile Harului Tău mai presus de cuvânt, căci ca Ceea ce L-ai născut mai presus de cuvânt pe Cuvântul, Te rog să mă rourezi cu darul Tău, ca să grăiesc Ţie: Bucură-Te Apă Izbăvitoare!

Condac 1
Pe Tine, fântână pururea curgătoare şi de viaţă dătătoare, pe Tine, Izvorule Dumnezeiesc ce izvorăşti apele darului, cu un glas Te lăudăm că izvorăşti tămăduiri în toate zilele. Cu dragoste şi cu credinţă să scoatem apă şi să ne rugăm să ne rourezi cu darul Tău, ca plini de mulţumire să strigăm: Bucură-Te Fecioară Născătoare de Dumnezeu, că eşti Izvor de Viaţă dătător!
Icos 1
Născătoare de Dumnezeu Fecioară, Care fără de prihană L-ai născut pe Fiul Lui Dumnezeu, deschide-ne gura să Te slăvim, strigând către Tine:
Bucură-Te, că din Tine izvorăsc facerile de bine!
Bucură-Te, că dai sănătate şi întărire sufletelor şi trupurilor!
Bucură-Te, Izvor Sfânt din care curge bunătatea şi tămăduirea!
Bucură-Te, ocean care reverşi minuni peste toată lumea!
Bucură-Te, că prin revărsarea darului covârşeşti curgerile Nilului!
Bucură-Te, apă care ai primit lucrarea Iordanului!
Bucură-Te Fecioară Născătoare de Dumnezeu, că eşti Izvor de Viaţă dătător!

Condac 2
Atoateziditorul lucruri preaslăvite a săvârşit întru Tine, Preacurată. De Sus a picurat în pântecele Tău, Mireasă Dumnezeiască, şi Te-a arătat Izvor de tămăduiri, Care-i vindeci pe cei ce cântă: Aliluia! Aliluia! Aliluia!
Icos 2
Dumnezeiesc Izvor al Raiului, Fecioară şi Maică Cerească Te numim după vrednicie, căci curgerea şi darul izvorului Tău au străbătut Pământul, care se acoperă pururea cu minuni din apa ce se dă spre băutură tuturor celor care cer. Noi, creştinii, cu bucurie şi cu credinţă alergăm la izvorul Tău strigând:
Bucură-Te, Izvor curgător de tămăduiri şi de bogate vindecări pentru cei bolnavi!
Bucură-Te, că pe orbi i-ai luminat, pe şchiopi i-ai îndreptat, pe slăbănogi i-ai întărit! | Continuare »

Izvorul tămăduirii

In Vinerea Luminată, Ortodoxia sărbătoreşte Izvorul Tămăduirii, un mare praznic ce datează din a doua jumatate a primului mileniu creştin, care face referire la o vindecare miraculoasă a unui orb ce şi-a recăpătat vederea după ce şi-a udat faţa cu apa unui izvor situat într-o pădure din apropierea Constantinopolului. Biserica zidită din ordin împărătesc pe locul unde era situat acel izvor a primit hramul „Izvorul Tamaduirii“.

Praznicul duce cu gândul şi cu inima mai ales spre Maica Domnului, Cea Care s-a dovedit izvor al dumnezeirii, prin naşterea Mântuitorului. În această zi, în toate bisericile şi mănăstirile se face „agheasma mica“, sfinţirea apei, ca la Bobotează, dar după rânduiala Săptămânii Luminate.

Vindecare miraculoasă

Înainte de a urca pe tron, împăratul Leon cel Mare, ca simplu soldat, s-a nimerit să treacă printr-o pădure şi a întâlnit un orb bătrân, care îşi căuta drumul. Acest bătrân orb, însă, era un om luminat de Dumnezeu şi neîncetat predica creştinilor că, în pădurile imperiale se află izvoare şi lacuri ce sunt ocrotite de Maica Domnului, apărătoarea sihaştrilor din acele locuri. | Continuare »

EVANGHELIA DIN ZIUA DE PAŞTI

Invierea_DomnuluiPărintele Iosif  Trifa

Această evanghelie cuprinde în sine întreaga istorie a mântuirii neamului omenesc. De aceea începe cu vorbele: „La început era Cuvântul“, adică prin Cuvânt a făcut Dumnezeu lumea, dar cel dintâi om, Adam, şi, cu el, omenirea toată a căzut din starea cea dintâi (nemuritoare şi fără de păcat) într-o stare de păcat, de moarte şi osândă. Pentru această omenire căzută în osândă şi moarte, S-a făcut trup Cuvântul lui Dumnezeu şi S-a pogorât la noi, S-a răstignit şi a murit pentru noi şi păcatele noastre şi, prin această Jertfă, ne-a iertat şi ne-a înviat prin învierea Sa şi pe noi la o nouă viaţă şi ne-a scos din osânda şi împărăţia morţii şi a întunericului.
Dar, pentru ca să dobândim această înviere şi mân­tuire, trebuie să-L primim cu adevărat pe Hristos.

Cititorule, începutul şi sfârşitul mântuirii tale sunt vorbele: „Şi celor câţi L-au primit pe El (adică pe Iisus) le-a dat lor putere să se facă fii ai lui Dumnezeu“. Şi „câţi L‑au primit pe Dânsul“ asta înseamnă să-L primeşti şi tu pe Hristos ca pe un Mântuitor al tău, Care S‑a născut, S-a răstignit, a murit şi a înviat pentru tine şi mântuirea ta sufletească. Această primire a lui Hristos îţi dă şi ţie dar şi putere să învii şi tu cu El, să ieşi şi tu din starea ta cea păcătoasă şi să te faci fiul lui Dumnezeu.

Dar să luăm aminte! Evanghelia zice: „Şi celor câţi L-au primit pe Dânsul le-a dat lor putere să se facă fii ai lui Dumnezeu“. Asta înseamnă că nu toţi L-au primit pe Iisus şi darul Lui. Aşa era pe vremea când umbla Iisus pe pământ şi aşa e şi acum. „Lumină“, ne spune Evanghelia că este Iisus, „Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume“. Însă osânda aceasta este că „Lumina a venit în lume, dar oamenii iubiră mai mult întunericul decât Lumina“ (Ioan 3, 19). Viaţă, ne spune Evanghelia că este Iisus: „Eu sunt înviera şi viaţa! Cine crede în Mine viu va fi, chiar dacă va fi murit“, a zis Iisus (Ioan 11, 25), dar nu toţi oamenii primesc această viaţă. Păcătoşii care nu vor să se îndrepte sunt nişte morţi care trăiesc numai cu trupul, dar cu sufletul au murit de mult. Ne spune Evanghelia că vor lua dar toţi cei care Îl primesc pe Iisus, însă mulţi n‑au primit niciodată acest dar, pentru că nu L-au primit cu adevărat pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel Care S-a jertfit pentru noi. | Continuare »

MIELUŢUL CINEI DE TAINĂ

Mieluselul-de-Pasti-14Traian Dorz, CIREŞUL ÎNFLORIT

Era în Joia Mare, dimineaţa. În Ierusalim, sărbătorile Paştelui se apropiau de sfârşit. Urmau cele două zile mai mari. A doua zi era Vineri, ziua pregătirii, ziua dinaintea Sabatului, apoi venea Sabatul cel mare, care încheia cele şapte zile Pascale.
În toate casele fiilor lui Israel se pregătea jertfirea mieluţului pascal, în amintirea serii dinaintea eliberării strămoşilor lor din Egipt, când Domnul Dumnezeu poruncise ca fiecare familie israelită să taie un miel pentru masa de pregătire a ieşirii lor din robie, iar cu sângele mielului să ungă uşorii porţii, spre a fi un semn pentru îngerul nimicitor care va trece în noaptea aceea şi va ucide pe toţi întâii născuţi din casele asupritorilor poporului lui Dumnezeu.
Astfel, îngerul morţii intra în toate casele care nu aveau semnul sângelui pe uşorii porţii. Dar cei care aveau acest semn au fost salvaţi.
Deci toate casele şi familiile evreieşti se pregăteau, şi în acest an, cu mieluţul obişnuit, după tradiţie, pentru Cina de Paşti… În toate părţile vedeai oameni ducându-se şi venind, căutând să-şi facă rost fiecare de un miel pe care să-l taie, după cum fusese cândva porunca Domnului şi după cum se păstra cu sfinţenie şi acum obiceiul acesta străbun. Piaţa Ierusalimului era plină de mieluţi legaţi de picioare şi trântiţi pe jos, pregătiţi să fie luaţi şi duşi la junghiere.
Peste tot se vedeau oameni cu câte un miel, ducându-se sau venind dinspre piaţă. Unii se opreau să vadă sau să pipăie mielul celuilalt, cumpărat ori dus spre vânzare. Se întrebau de preţul mielului, împingându-l ori smucindu-l când într-o parte, când în alta. Îşi dădeau cu părerea, apoi plecau ori se târguiau să cumpere ori să vândă.
În dimineaţa aceea, Domnul Iisus îl trimisese şi pe Iuda să cumpere şi pentru ei un mieluţ, ca să-l taie pentru Cina de Taină pe care aveau să o ia împreună cu toţi ai Săi în seara acestei zile. Iuda ţinea punga şi se pricepea foarte bine la vânzări şi cumpărări, fiindcă de câtăva vreme numai de asta se ocupa. | Continuare »

ÎN ZIUA ASTA PLINĂ

În Ziua asta plină
de slava Învierii
Îţi cântă cu lumină
tot cerul Primăverii
şi-s toate osanale
de slavă şi iubire
şi Învierii Tale,
Iisus, i-aduc mărire.

Hristos a Înviat – Hristos a Înviat,
răsună-n lung şi-n lat – şi totu-i minunat,
Hristos a Înviat – Hristos a Înviat,
Adevărat – adevărat – Hristos a Înviat!

Slăvim şi noi, cu lacrimi,
Divina Suferinţă,
care-a plătit prin Patimi
a Vieţii Biruinţă
– că noi prin lacrimi numa’
ne limpezim vederea,
ca să-Ţi privim acuma,
Iisuse – Învierea! | Continuare »