ÎNTÂLNIRILE CU DUMNEZEU

Schimbarea_la_fata_TelitaTraian Dorz, Lupta cea bună

1. Răscrucile istorice care pot mântui lumea sau o pot prăbuşi nu le pot preţui decât Dumnezeu şi profetul Lui cu El pe Sinai sau cu Iisus pe Tabor.
Atunci atât Dumnezeu, cât şi Omul Său sunt la fel de cutremuraţi şi la fel de pătrunşi de însemnătatea clipei în care se întâlnesc sau se despart.

2. Într-o astfel de stare, Moise trebuie să fie singur (Exod 3, 1-10).
Şi Ilie trebuie să fie singur (I Împ 17, 20).
Şi Elisei trebuie să fie singur (II Împ 4, 34).
Şi Iisus, singur (Mc 5, 40).
Şi Petru, singur (Fapte 9, 40).
Cine poate să ştie ce se petrece atunci acolo între Dumnezeu şi alesul Său?…
Pentru că nici Unul, nici celălalt nu spun altora despre acest moment unic şi tainic!

3. Cum I Se arată Tatăl Fiului, – ori Fiul, fiului Său?…
Cum îi transmite El puterea?
Cum îi dă învestitura?
Cum Se uneşte Dumnezeu cu el prin acest act divin în care omul devine Dumnezeu şi Dumnezeu devine om?…
Ce taină nepătrunsă este aceasta!

4. Dar trebuie să fie ceva nespus de înalt, ceva nespus de cutremurător, ceva nespus de profund, care trece dintr-o dată şi pentru o clipă peste toate legile sub care sunt închise toate fiinţele, toate puterile, toate marginile existente în univers, – afară de cele ale lui Dumnezeu Însuşi.
Poate că de aceea niciodată aceste acte nu se pot petrece jos – ci numai sus.

5. Şi nu se petrec niciodată în altă prezenţă, ci numai în a Lui şi a lui.
Şi niciodată [altfel] decât în genunchi.
Pentru că de nicăieri nu se poate cuprinde mai mult, vedea mai departe sau birui mai sigur ca din genunchi.
O, Dumnezeule, ce sus e aici pe acest munte
şi ce înfricoşător de sfânt este locul acesta!
Cine poate sta fără să se clatine, fără să se cutremure, fără să se prăbuşească!… | Continuare »

Doamne, în ce har ne-nvălui viaţa uneori

0 schim la fata 2Doamne, în ce har ne-nvălui
viaţa, uneori,
când în inimile noastre
Tu întreg cobori,
când Cântarea şi Cuvântul
dulce se-mpletesc,
atunci faţa, ochii, gândul
– totul ni-e ceresc.

Ţine-ne mereu,
Sfinte Dumnezeu,
stările de har
unde nu-i hotar,
să avem mereu,
Sfinte Dumnezeu,
roadele cereşti
ce Tu le doreşti!

Doamne, cum e rugăciunea
din al Tainei loc
când în suflete-i cutremur
şi-n cuvinte-i foc,
şi când sfânta adunare
toată-i pe Tabor,
când Hristos străluce Soare
dulce tuturor.

Doamne, fă-ne-n stări de astea
ne-ncetat să fim,
în cântare şi-n iubire
toţi să ne-mpletim,
dintr-o astfel de-adunare
să pornim în Sus
la a Nunţii Sărbătoare,
Tu şi noi, Iisus!…

Traian Dorz, Cântarea Biruinţei

Pe patul suferinţei gem

Pe patul suferinţei gem
şi stau fără putere,
o Doamne, să-mi ajuţi Te chem
în marea mea durere.

Sunt apăsat şi chinuit,
viaţa mi-e povară,
îndurerat şi părăsit,
necazul mă doboară.

Iisus, Mângâietorul meu,
îndură-Te de mine,
ajută-mă, că-n ceasul greu
nu Te-am decât pe Tine.

Ajută-mă să nu cârtesc,
să pot avea răbdare,
să cred, să nu mă îndoiesc
de-a Ta putere mare!

Să nu mă plâng de chinul meu,
ci să privesc spre Tine,
căci Tu poţi face şi-acest greu
să fie spre-al meu bine. (Traian DORZ)

SCOALĂ-TE… ŞI UMBLĂ

Vindecarea-slabanogului-din-Capernaum-11„«Scoală-te», i-a zis Iisus, «ridică-ţi patul şi umblă!»“ ( Ioan 5, 8 )

Nu-i de-ajuns numai să te poţi scula din păcat. Trebuie şi să umbli în neprihănire! Nu-i de-ajuns că te poţi scula! Dacă nu poţi şi umbla, tu încă nu eşti sănătos deplin.
Ia seama că cel sănătos se cunoaşte după cum umblă:
Că cine umblă clătinându-se, cine umblă şchiopătând, cine umblă mereu căzând, cine umblă dintr-o parte în alta, de la unii la alţii, cine umblă tremurând, cine umblă poticnindu-se de orice, cine umblă strâmb, cine umblă lumeşte, cine umblă cu ochii închişi (2 Petru 1, 9), cine umblă cu nebăgare de seamă prin gropi, prin şanţuri, prin noroaie, prin locuri nepermise, cine umblă târându-se, cine umblă cu nebunii, cu desfrânatele, cu băutura, cine umblă cu cuţite, cu ciomege, cu arme, cine umblă cu înşelăciuni, cu afaceri necinstite, cu minciuni, cine umblă în gură cu Biblia, dar în buzunar cu rachiu, cu tutun, cu cărţi de joc, cu jurăminte şi cu înjurături, cine umblă şi la biserică sau la adunare, dar şi la păcate şi la cârciumă, cine umblă cu Dumnezeu pe buze, dar cu diavolul pe inimă, – acela nu este sănătos! Nici la minte, nici la credinţă.
Căci acela care este sănătos cu adevărat are totdeauna un umblet drept, frumos şi statornic, un cuvânt drept şi trăit, o viaţă şi o purtare drepte şi frumoase. Fie că-l vede cineva, fie că nu-l vede.

Dacă tu cu adevărat te-ai sculat din păcate, atunci ia seama bine cum umbli. Căci la umbletul tău privesc şi îngerii şi demo-nii. Şi cerul şi iadul. Şi Dumnezeu şi oamenii (1 Cor. 4, 9).
Umblarea ta este mărturisirea ta. Şi după ea îţi vei primi şi lauda şi ocara (Mat. 25,31-46; Rom.2, 5-6; Apoc. 20, 12).
Dacă eşti al lui Hristos, trebuie să umbli ca El (1 Ioan 2, 6). | Continuare »

Ce multe-n lumea asta

Ce multe-n lumea asta par albe de lumină
Şi calea către ceruri de fapte bune plină,
Dar nu-i decât poleiul spoit pe dinafară,
Dacă-ai să-i cauţi miezul, găsi-vei fiere-amară.

Adeseori se pare că drumu-i bun şi suie
Şi povârnişul pare urcuş spre cer, dar nu e.
Şi biruinţa poate să pară că-i sfinţire,
Dar când e fără jertfă, e-o simplă amăgire.

E-aşa viclean vârtejul că raza sus aprinsă
Pe care-o vezi tu soare – e-o biată lampă stinsă.
Din tot ce ştii în lume că-i drept şi străluceşte
Doar ce răbdare-mbracă, aceea mântuieşte.

Opreşte-te o clipă din mersul tău cu grabă,
Priveşte orice lucru atent şi te întreabă:
Suişu-acesta care pieptiş în sus se duce
Se poate să ajungă la ceruri fără cruce?

Se poate-ades să-ţi pară că te-ai desprins de lume
Şi multa biruinţă ţi-a scris în cer un nume.
Dar cheia porţii sfinte e numai suferinţa,
Doar dacă arzi într-însa, avea-vei biruinţa.

Sunt mulţi ce vor în lume numai hristoşi de slavă
Cu care să-şi îmbrace credinţa lor bolnavă.
Dar slava învierii în urma morţii vine.
Cât răstignit ţi-e trupul, atât ai cer în tine.

Vlad Gheorghiu

De câte ori

VindecareaDemonizatuluiSihastriaPutnei2De câte ori, Iisuse,
în urma mea privesc,
de-adânca vale-a morţii
mereu îmi amintesc.

Nu uit de clipa-n care
spre mine Te-ai plecat
şi din adânc de patimi
şi moarte m-ai scăpat.

Şi n-am să uit vreodată,
Stăpânul meu Milos,
de unde, din ce moarte,
prin harul Tău m-ai scos.

Nu uit din ce, de unde
şi cum am fost scăpat,
când marea-Ţi bunătate
spre mine s-a plecat.

De-aceea, eu, cu lacrimi,
mereu Îţi mulţumesc,
de câte ori, Iisuse,
în urma mea privesc.

Traian Dorz, Cântări îndepărtate

Meditaţii la Apostolul din Duminica a 5-a după Rusalii

Râvnă fără pricepere

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Le mărturisesc că ei au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere (Romani 10, 2)

TDorz1Râvna este o lucrare a inimii, priceperea este o lucrare a minţii.
Râvna vine din dragoste, priceperea vine din adevăr.
Râvna este mişcarea, priceperea este conducerea acestei mişcări.
Orice lucrare a inimii, fără o bună îndrumare a minţii, este ca o maşină puternică în mers, dar fără o conducere puternică pe direcţia cea bună. O astfel de maşină cu cât este mai puternică şi cu cât merge mai repede, cu atât se va prăbuşi mai curând şi total.

O lucrare a dragostei puternice, plină de râvnă şi de simţire, de pietate şi de sentiment – are totdeauna nevoie şi de o îndrumare luminoasă şi limpede, înţeleaptă şi cumpătată a unei inteligenţe sănătoase, călăuzite de adevărul învăţăturii drepte şi statornice.
Altfel, oricât ar fi de înflăcărată această lucrare a dragostei şi oricât de plină de putere şi de râvnă ar fi ea, – nu peste mult timp va sfârşi cine ştie în ce înfundătură din care nu va mai putea să iasă şi pe care nu va mai şti cum să o treacă niciodată.
Tot aşa, o lucrare a adevărului, oricât de bine orientată ar fi ea, oricât de limpede i-ar fi învăţătura şi oricât de drept i-ar fi drumul, – fără căldura, fără puterea, fără râvna unei iubiri înflăcărate pentru Hristos – la fel va îngheţa pe loc, ca o maşină perfectă, dar fără energia care îi dă mişcarea şi tăria.

Nici râvna fără pricepere, nici priceperea fără râvnă…
Nici dragostea fără adevăr, nici adevărul fără dragoste.
Nici inima fără braţe, nici braţele fără inimă. | Continuare »

ÎNTÂLNIRILE CU DUMNEZEU

Traian Dorz, din Lupta cea bună

1. Răscrucile istorice care pot mântui lumea sau o pot prăbuşi nu le pot preţui decât Dumnezeu şi profetul Lui cu El pe Sinai
sau cu Iisus pe Tabor. Atunci atât Dumnezeu, cât şi Omul Său sunt la fel de cutremuraţi şi la fel de pătrunşi de însemnătatea clipei în care se întâlnesc sau se despart.

2. Într-o astfel de stare, Moise trebuie să fie singur (Exod 3, 1-10).
Şi Ilie trebuie să fie singur (I Împ 17, 20).
Şi Elisei trebuie să fie singur (II Împ 4, 34).
Şi Iisus, singur (Mc 5, 40).
Şi Petru, singur (Fapte 9, 40).
Cine poate să ştie ce se petrece atunci acolo între Dumnezeu şi alesul Său?…
Pentru că nici Unul, nici celălalt nu spun altora despre acest moment unic şi tainic!

3. Cum I Se arată Tatăl Fiului, – ori Fiul, fiului Său?… Cum îi transmite El puterea? Cum îi dă învestitura? Cum Se uneşte Dumnezeu cu el prin acest act divin în care omul devine Dumnezeu şi Dumnezeu devine om?… Ce taină nepătrunsă este aceasta!

4. Dar trebuie să fie ceva nespus de înalt, ceva nespus de cutremurător, ceva nespus de profund, care trece dintr-o dată şi pentru o clipă peste toate legile sub care sunt închise toate fiinţele, toate puterile, toate marginile existente în univers, – afară de cele ale lui Dumnezeu Însuşi. Poate că de aceea niciodată aceste acte nu se pot petrece jos – ci numai sus.

5. Şi nu se petrec niciodată în altă prezenţă, ci numai în a Lui şi a lui.
Şi niciodată [altfel] decât în genunchi.
Pentru că de nicăieri nu se poate cuprinde mai mult, vedea mai departe sau birui mai sigur ca din genunchi.
O, Dumnezeule, ce sus e aici pe acest munte
şi ce înfricoşător de sfânt este locul acesta!
Cine poate sta fără să se clatine, fără să se cutremure, fără să se prăbuşească!… | Continuare »

Pomenirea suirii la cer cea de foc purtatoare a Sfântului Maritului Prooroc Ilie Tesviteanul

Sfântul si marele Profet Ilie, acest inger intrupat in carne ce a primit de la Dumnezeu puterea de a deschide si inchide cerurile, era de origine din Tesvi in Galaad. Traditia apocrifa, care a transmis aceste detalii despre nasterea Profetului, precizeaza ca el era din tribul lui Aaron si deci era Preot. Dar nu se gaseste nici o urma despre acestea in relatarea Scripturii pe care o rezumam in cele ce urmeaza (cf. III Regi 17-20 ; IV Regi 1 si 2).

Se spune ca la nasterea sa tatal sau a vazut oameni imbracati in alb invelindu-l in scutece de foc si, dându-i numele, i-au dat sa manânce o flacara, simbol al râvnei pentru Dumnezeu care l-a mistuit de-a lungul intregii sale vieti. Inca din copilarie, tinea strict toate poruncile Legii si se tinea in permanenta in fata lui Dumnezeu printr-o feciorie indiferenta, post neîncetat si rugaciune arzatoare, care ii facura sufletul ca focul si facura din el modelul vietii manastiresti.

Pe vremea când Ahab a urcat pe tronul regatului din Nord, aflat in schisma inca din vremea lui Ieroboam, lipsa de piosenie si depravarea  predecesorilor sai ajunse la culme. Incurajat de sotia sa, respingatoarea Izabel, el ii persecuta pe Profeti si pe toti oamenii ramasi credinciosi lui Dumnezeu si se inchina idolilor Baal si Astarte. Profetul Ilie se duse atunci la rege si ii spuse : „Domnul e viu, Dumnezeul Armatelor, Dumnezeul lui Israel, in fata caruia stau astazi ! Nu, nu va fi in acesti ani nici roua nici ploaie decât prin cuvânt din gura mea ! „. La cuvintele Profetului o secete groaznica se abatu atunci, ca febra, asupra pamântului : totul fu secat, devastat, ars ; barbatii, femeile, copiii, animalele domestice si animalele salbatice, toate mureau din lipsa hranei, izvoarele secau, plantele se ofileau si nimic nu scapa urgiei ingaduite de Dumnezeu, cu speranta ca foametea va face pe poporul lui Israel sa se caiasca si sa se intoarca la credinta. | Continuare »

DORESC SĂ TE PRIVESC

Doresc să Te privesc pe Tine, de dragul Cui au suportat
în lume, fericiţi, şi viaţa şi moartea, mii şi mii de sfinţi,
de dragul Cui privirea sfântă a mii de tinere fecioare
s-au despărţit de tinereţe, de promisiuni şi de părinţi,
de dragul Cui şi rândunica, privind spre ceruri, cântă dulce
chiar dacă e uscată creanga pe care trebuie să stea,
de dragul Cui stau să-nflorească salcâmii fericiţi pe coastă
chiar dacă-i toamnă şi sub brume curând podoaba va cădea…

…Doresc, dar când privesc, Iisuse, nu ştiu: de lacrimi
ori de soare,
ori de minuni îmi umpli ochii…
– şi nu mai pot nimic vedea!

Traian Dorz, Cântarea rodealor

Ai necazuri?…

Ai necazuri,
te apasă greutăţi fără de nume,
cine nu le are astăzi
toate-acestea oare-n lume?
Însă dacă vrei
povara să nu-ţi fie spre pierzare,
vino la Iisus,
El este ajutor şi uşurare!
Harul Lui cel mare-ţi face
a necazului povară,
de-ar fi orişicât de mare,
mică, dulce şi uşoară.

Eşti bolnav?…
În suferinţă te topeşti şi te aprinzi,
câţi nu sunt acuma-n lume
şi cu mult mai suferinzi?
Boala sufletului însă
e mai grea ca orice boală,
rari de tot sunt cei ce scapă,
rari sunt cei ce se mai scoală.
Vrei să scapi de boala asta,
vrei să afli vindecare?
Vino la Iisus,
El singur poate şi-ţi va da scăpare! | Continuare »

Puterea rugaciunii pentru aproapele

Părintele Dumitru Stăniloae (Glasul Bisericii, nr. 5-6, 1972)

Rugaţi-vă unii pentru alţii (Iacob 5, 16)

1 slujitorul sutasuluiSfânta Scriptură ţine în mare cinste rugăciunea. Pe fiecare pagină vorbeşte despre puterea şi roadele rugăciunii. În rugăciune se înfăptuieşte legătura omului credincios cu Dumnezeu. Pentru omul care se afla în starea de rugăciune, Dumnezeu nu mai este numai o temă de gândire, ci o realitate prezentă în faţa lui. În momentele de rugăciune creştinul nu este singur, chiar dacă nu e în legătură cu nimeni dintre oameni, ci vorbeşte cu Dumnezeu, mai bine zis este în dialog cu Dumnezeu, întrucât nu numai el vorbeşte către Dumnezeu, ci şi Dumnezeu vorbeşte către el, răspunzând cu făgăduinţele, cu asigurările şi cu mângâierile Lui la cererile celui ce se roagă, la grijile şi la durerile acestuia.

De aceea, din rugăciune îi vine celui ce se roagă liniştire, răbdare, nădejde şi înseninare, oricare ar fi necazurile care îl învăluie; îi vine răbdare în a suporta greutăţile şi putere de a stărui în efortul pentru învingerea lor. Prin rugăciune, puterea lui Dumnezeu se comunică omului care se afla în convorbire cu El. De cele mai multe ori omul credincios nu se roagă numai pentru sine, ci şi pentru alţii. Chiar şi atunci când se roagă pentru sine, se roagă să fie folositor altora. La rândul ei, grijă pentru alţii în rugăciunea lui, dragostea de alţii, da un plus de putere celui ce se roagă, face că rugăciunea lui să fie şi mai caldă. Despre puterea deosebită a rugăciunii făcute pentru alţii amintim cuvintele pline de un bogat şi adevărat conţinut ale Sfântului Apostol Iacob, cuprinse în epistola sa: „Rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că multă putere are rugăciunea dreptului în lucrarea ei“ (Iacob 5, 16).
Dumnezeu, Care a creat şi susţine prin suflet viaţa şi organizarea trupului, Îşi comunică puterea întăritoare şi susţinătoare a sufletului şi prin acesta puterea de susţinere şi de refacere a organizării echilibrate a trupului, prin firul rugăciunii. Prin acest fir se înfăptuieşte transfuzia de putere de la Dumnezeu la sufletul şi trupul nostru. Dumnezeu poate aduce astfel prin rugăciune o îndreptare sau o întărire în starea tulburată sau slăbită a trupului, făcând ca substanţele infuzate în el ca medicamente să se încadreze deplin în organismul trupului şi să-i refacă echilibrul tulburat sau să restabilească acest echilibru chiar şi atunci când substanţele medicale infuzate se dovedesc fără efect. De câte ori nu ne spun medicii: trebuie să-ţi menţii curajul, trebuie să fii optimist, să ai încredere, trebuie să te fereşti de supărări, nu te lasa deprimat de insuccese, de piedicile ce ţi se pun de către cei ce nu-ţi vor binele, de durata bolii! Fără aceasta, medicamentele nu-ţi pot fi de mare folos. | Continuare »

IUBIŢI-VĂ UNII PE-ALŢII

Predica-de-pe-munte-6Iubiţi-vă-unii pe-alţii
din inimă, din toată,
nimic a rupe fraţii
de-olaltă să nu poată.

Iubiţi-vă-unii pe-alţii
în Domnul, totdeauna,
părinţii, soţii, fraţii,
să fiţi în totul una.

Iubiţi-vă-ntre-olaltă
preadulce-n orice vreme,
iubirea cea înaltă
de nimeni nu se teme.

Iubiţi-vă cu milă
în ceasuri de durere,
credinţa cea umilă
e-o veşnică putere.

Iubiţi-vă cu lacrimi
în vremuri de-ncercare,
răbdarea-ţi dă în patimi
nădejdea-nvingătoare.

Iubiţi-vă cu fapta,
mereu făr-osebire,
aceasta-i înţeleapta
şi unica iubire.

Traian Dorz, Cântările din urmă

O, RUGĂCIUNILE MELE…

1_puterea-rugaciunii-pentru-aproapele1. Ce ades îmi amintesc, cu îndurerare, în rugăciunile mele de acum, fericirea rugăciunilor mele de altădată!

2. Atunci, în rugăciunile mele, nici nu-mi aminteam de mine. Nici nu mă gândeam la durerile mele. Nici nu mă îngrijeam de vreo lipsă a mea.

3. Uitam de orice dorinţă pământească şi-mi dăruiam întreaga inimă Ţie, plină numai de dragostea Ta.

4. Tot braţul îmi era plin numai de cererile altora şi toate lacrimile mele se vărsau numai pentru durerile din afara mea.

5. Atunci Tu îmi erai centrul meu, casa mea, comoara şi soarele meu.

6. Fraţii şi semenii mei îmi erau grădina şi câmpiile mele…
7. Lucrarea Ta îmi era cerul meu şi pământul meu şi toată lumea iubirilor mele.

8. Iar eu, undeva, lângă toate acestea, între ele, nevăzut, bucurându-mă în umbra rugăciunilor mele de lumina Ta negrăită şi strălucită.

9. Acum, din lumea cea atât de limpede a zărilor acelora, cât de întunecată şi jalnică trebuie să se vadă rugăciunea mea de azi!

10. Rugăciunea mea, în care toate gândurile îmi roiesc numai în jurul meu, numai în slujba trebuinţelor mele, numai în robia dorinţelor mele.

11. Vai, ce obositoare şi amară trebuie să-Ţi pară Ţie alergarea rugăciunii mele, când ea se învârte numai în jurul meu!

12. Rugăciunile acestea se fac împrejurul meu un zid puternic, deasupra mea un acoperiş gros, iar dedesubtul meu un pod întunecat, despărţindu-mă şi de Tine – Soarele meu şi de fraţi – grădina mea.

13. Unde am uitat eu astăzi oare rugăciunea Ta, prin care mă învăţai că dragostea nu ştie spune „al meu“, ci numai „al nostru“?

14. Că îi este groază de singurătatea lui „eu“ şi se strânge cu tot sufletul de „noi“?

15. Pe ce drum greşit am apucat eu, oare, spre mântuirea mea, dacă acum, când ar trebui să mă găsesc atât de aproape de Ierusalim, mă văd în singurătatea coborâtoare spre Ierihon, | Continuare »

În această clipă…

Traian DORZ

În această clipă, Doamne, iară-ngenunchind
spre Tine,
ale noastre mâini se ’nalţă spre ’nălţimile senine.

Pentru cei iubiţi ce astăzi trec prin clipe-atât de grele,
să Te-nduri cu-a Ta putere
şi să-i scapi curaţi din ele.

Nu uita de noi o clipă, ca de-a’ Tale slugi supuse,
să nu se fălească răul că ne-ai părăsit, Iisuse.

Ci ne dă izbândă sfântă cu-a Ta dreaptă preacurată,
ca în nici o suferinţă să nu ne clintim vreodată.

Ci privind mereu la Tine, Dumnezeul biruinţei,
să nu pierdem nici o clipă
dulcea linişte-a credinţei. | Continuare »

PENTRU EI MĂ ROG (Rugăciunea lui Iisus, Ioan 17, 9).

1 GethsimaniŞi pentru ca să arate tuturor sufletelor cât de grea şi de slăvită este slujba pe care o vor face trimişii Săi, Mântuitorul şi Mijlocitorul nostru Se roagă Tatălui:
„Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt“.

De nimic nu au mai multă nevoie, în marea lor chemare
şi-n uriaşa lor răspundere pentru împlinirea ei,
trimişii lui Dumnezeu, decât de rugăciune.
Împinşi de Dumnezeu şi respinşi de oameni,
trimişi de har şi opriţi de legi,
chemaţi de dragoste şi alungaţi de ură, îndureraţi de priveliştea pierzării lumii,
aceşti trimişi ai lui Hristos sunt cei mai fericiţi şi cei mai chinuiţi dintre toţi oamenii.

Ei trebuie să plângă cu cei ce plâng, ca şi cum ar fi asemenea cu ei de nefericiţi,
pentru ca, împărtăşind simţit durerea acestora, să-i poată apropia de mângâierea pe care le-o pot da din partea lui Hristos.
Trebuie să se bucure cu cei care se bucură, chiar dacă inima lor sângeră de dureri,
pentru ca, astfel, să le poată spune, de lângă ei, că totuşi e mai folositor să plângi acum, decât să râzi (Luca 6, 21-25).
În mijlocul celor care odihnesc, aceşti trimişi ai lui Hristos, nu pot să se odihnească.
Între cei care se bucură de toate drepturile, lor nu li se îngăduie nimic din ceea ce altora le prisoseşte (I Cor. 9, 1-7).
Între cei care pot să se folosească de atâtea mijloace, lor nu le este îngăduit mai nimic (Fapte 20, 33).
Când unii n-au nici o grijă, deşi sunt aproape, ei trebuie să fie munciţi de îngrijorări, cu toate că sunt departe.
Când unii cad şi nimănui nu-i pasă, ei simt, pentru căderea oricui, o arsură mistuitoare în toată inima lor (II Cor. 11, 28-29).

Lor nu le este îngăduit să stea jos, până când mai este cineva care stă în picioare.
Ei nu pot să mănânce, până când mai este cineva flămând. | Continuare »

Rugăciunea Domnului Iisus Hristos

Partea I

2 GhetsimaniIată ceasul… proslăveşte-Ţi, Tată, Fiul Tău Divin,
ca şi Fiul Tău să poată a Te proslăvi deplin,
după cum I-ai dat putere peste tot ce Tu-ai creat,
să dea viaţă-n veci acelor ce din lume I i-ai dat.

Viaţa veşnică-i aceasta: ca Tu, Unic Dumnezeu,
să fii cunoscut de dânşii şi Hristos, Trimisul Tău.
Eu Te-am proslăvit în lume, sfârşind ce Mi-ai dat să fac,
şi-acum, Tată, dă-Mi iar slava ce la Tine-aveam din veac.

Am vestit al Tău Sfânt Nume celor care Mi i-ai dat,
ei erau ai Tăi din lume şi Cuvântul Ţi-au urmat
şi cunosc că-a’ Mele toate de la Tine, Tată, vin,
că al Tău era Cuvântul şi ei L-au primit deplin.

Ei cu-adevărat crezut-au că din Tine, Tată, ies,
cu deplina-ncredinţare că Tu singur M-ai trimes.
Pentru ei Mă rog Eu, Tată, nu mă rog pentru cei răi,
ci Mă rog pentru acei ce Mi i-ai dat, căci sunt ai Tăi.

Partea a II-a

O, pentru ei, nu pentru lume
Mă rog acum, căci sunt ai Tăi
şi ce-i al Tău, al Meu e, Tată,
şi Eu sunt proslăvit în ei.
Eu vin, dar ei rămân în lume,
păzeşte-i cu-al Tău Nume Sfânt,
pentru ca ei să fie una
aşa cum Eu cu Tine sînt.

Când Eu eram cu ei în lume,
Eu i-am păzit pe câţi Mi-ai dat | Continuare »

Coasta lui Adam, Coasta lui Hristos

„Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam“ (Gen. 2, 22).
„Ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă“ (In. 19, 34).

1Inger_cu_potir-1Întemeierea Bisericii se promite încă de când Mântuitorul îi întreabă pe ucenici: „Dar voi cine ziceţi că sunt?“ şi Petru răspunde în numele tuturor apostolilor: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu“ Şi apoi, în acel moment, Mântuitorul pune temelia Bisericii Sale: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui“ (Mt. 16, 13-18).
Însă întemeierea ei îşi are izvor în Jertfa de pe Cruce a Mântuitorului şi se realizează când plinătatea Duhului Sfânt şi a harului sfinţitor Se pogoară peste ucenici la Cincizecime.
Prefigurarea Bisericii îşi are temeiul în Jertfă. Patimile Mântuitorului se sfârşesc prin străpungerea cu suliţa în Coasta Sa sfântă.
Istoria ni-l prezintă pe sutaşul Longhin care nu mai zdrobeşte fluierele picioarelor lui Iisus (împlinindu-se profeţia, conform căreia nici un os nu I se va zdrbi – Ps. 33, 19), ci împunge coasta Osânditului cu suliţa şi „îndată a ieşit sânge şi apă“ (In. 19, 43). Acesta este momentul considerat ca final al patimilor lui Iisus.

Iconografia ortodoxă reprezintă acest moment într-o icoană în care sângele scurs din coasta Mântuitorului este adunat într-un Potir. Este reprezentarea grafică cea mai autentică a ideii de întemeiere a Bisericii pe Jertfa Mântuitorului, pe Trupul şi Sângele lui Hristos jertfit pentru păcatele noastre.
Sfântul Apostol Pavel îndeamnă: „Să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său“ (Fapte 20, 28). În chip tainic, Biserica se naşte pe Golgota, prin Jertfa lui Hristos. Îndemnul Său: „Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea“ este de asemeni temeiul hristic al întemeierii Bisericii, a cărei cea mai importantă slujbă este Sfânta Liturghie, care în esenţă este săvârşirea Euharistiei: Trupul şi Sângele Mântuitorului întru iertarea păcatelor şi viaţa de veci.

Dar care va fi fiind izvorul dintâi al Bisericii? | Continuare »

ÎN STAREA DE ODIHNĂ DULCE

prietenul tineretii mele1. Sunt felurite limbile, dar Cuvântul este acelaşi.

2. Sunt felurite inimile, dar iubirea este la fel.

3. Sunt felurite stările, dar harul este unic.

4. Sunt felurite vasele, dar izvorul este neschimbat. Şi din Tine se umplu toate, după cât pot cuprinde ele.

5. Acelaşi Cuvânt – dar este auzit de fiecare minte după limba sa. Şi după măsura ascultării de el.

6. Aceeaşi Iubire – dar se cuprinde în fiecare inimă după capacitatea ei. Şi după dorinţa de care ea este înflăcărată.

7. Acelaşi Har – dar îl simţim, fiecare din noi, după curăţia stării noastre sufleteşti, la ceasul revărsării lui.

8. Ori de câte ori eram adormit când îmi vorbeai, nu-Ţi auzeam Cuvântul Tău în graiul meu.
9. Starea de nici treaz, nici dormind, este cea mai rea stare. Nici nu aud bine ca să înţeleg bine, nici nu aud deloc ca să nu înţeleg rău.

10. Ci, dormitând, aud doar atâta cât mă face să înţeleg chiar cum nu zisese Cuvântul Tău.

11. Atunci mi se zdrobeşte inima în cel mai dureros fel. Tocmai când ea ar trebui să-mi fie cea mai fericită.

12. Atunci duhul meu, abia ajutat, mi se prăbuşeşte şi mai adânc. Iar mâna Ta ajutătoare trebuie să se arunce şi mai grăbită după el, spre a-l ridica iarăşi.

13. O, ce luptă minunată este iubirea! Ce prăbuşiri şi ce înălţări împreunate, până când ajung să rămână îmbrăţişate, în dreptul unei raze eterne. | Continuare »

SLUJBA ŞI INIMA

1. Hristos ne cere întâi inima şi numai după aceea ne cere slujba noastră. Cine face o slujbă fără inimă, acela este un slujbaş netrebnic şi va face o slujbă netrebnică, atât pentru Dumnezeu, cât şi pentru semenii săi.

2. Unii au arătat, dar alţii n-au arătat încă ce poate face harul lui Dumnezeu prin cei ce-şi predau Lui toată inima lor. În fiecare loc unde citim în Cuvântul Sfânt ori suntem într-un loc sfânt, ori într-o adunare sfântă, aceasta este totdeauna cea mai dintâi şi cea mai puternică dorinţă şi cerere a lui Dumnezeu:
– „Fiule, dă-Mi inima ta!” Dă-Mi toată inima ta!

3. Inima omului are cel puţin trei compartimente – nu numai unul.
Primul compartiment este cel al cuvintelor, este conştientul omului. Partea aceasta mulţi o aduc la Dumnezeu şi în acest compartiment mulţi Îl primesc pe Domnul. Vorbesc despre El şi Îi promit multe, cu vorba.
4. Partea a doua a inimii, compartimentul din mijloc, este cel al gândurilor, este subconştientul omului. Partea aceasta la mulţi oameni este mereu închisă şi ascunsă, spre a nu se vedea ce se face acolo şi ce zace. Mulţi oameni îşi aduc la lumina Domnului vorbele lor, dar nu-şi aduc în faţa şi sub stăpânirea Lui cele mai multe din gândurile lor. În subconştientul multor oameni zac atâtea gânduri pe care omul nu le supune niciodată deplin lui Dumnezeu. | Continuare »

Te realeg pe Tine

Dsc00213Te realeg pe Tine,
Iisuse, de-orice dată,
din câtă frumuseţe
e-n lumea asta toată,
că nu mai am, Iisuse,
sub soare ori sub stele,
nimic frumos ca Tine,
Alesul vieţii mele!

Te realeg pe Tine,
Comoara mea divină,
oricâte-ar fi pe lume
în faţa mea să vină,
că nici o avuţie
nu poate fi în stare
să aibă pentru mine
un preţ atât de mare.

Şi-n veci voi realege,
din toate, totdeauna,
iubirea Ta – căci ea e,
Iisuse, numai una;
cu Tine-aleg durerea,
cu Tine-nfrunt surghiunul,
cu Tine-n veci, căci Tu-mi eşti,
Iisuse, numai Unul!

Traian Dorz, Eternele poeme

Cinstirea Sfintei Icoane Prodromița de la Muntele Athos – 12 iulie

1 icoana-maicii-domnului-prodromitaIcoana Maicii Domnului numită „Prodromiţa“ este una dintre icoanele făcătoare de minuni, păstrate în Schitul românesc Prodromu în Sfântul Munte Athos. Prăznuirea acestei icoane are loc în fiecare an, pe data de 12 iulie, cu priveghere de întreaga noapte. Schitul Prodromu mai păstrează şi alte icoane făcătoare de minuni, printre care: icoana Sfântului Ioan Botezatorul şi icoana Maicii Domnului Apărătoarea de Foc.
Numeroase icoane, copii după această icoană, se găsesc în multe locaşuri de cult din ţară. În Transilvania, mănăstirea închinată Maicii Domnului de la Măgura-Jina, judeţul Sibiu, îşi sărbătoreşte pe 12 iulie cel de-al doilea hram, al icoanei nefăcute de mână „Prodromiţa“.

Chipul Maicii Domnului şi cel al Pruncului Iisus au nuanţa grâului, asemănându-se foarte mult cu descrierea rămasă de la Sfinţii Epifanie şi Nichifor, care au lăsat posterităţii un portret al Fecioarei. Conform celor spuse de Cleopa Paraschiv („Icoana nefăcută de mână omenească Prodromiţa“, Editura Panaghia), există mărturii care atestă că Sfintele Feţe se schimbă miraculos, uneori întunecându-se, alteori luminându-se. Se mai afirmă că icoana a fost analizată ştiinţific prin cercetare la microscop, fără să fie găsite urme de pensulă.
Schitul Prodromu a fost întemeiat în anul 1820, sub arhipăstorirea Mitropolitului Veniamin Costachi al Moldovei. Ctitoria schitului a fost recunoscută prin hrisoavele domneşti semnate de Grigorie Alexandru Ghica al Moldovei, în data de 7 iulie 1853, şi de Carol I al Romaniei, în data de 19 iulie 1871.
Zidirea ansamblului monahal de la Prodromu a avut loc între anii 1852-1866, drept ctitor al vremii fiind ieroschimonahul Nifon Ionescu, ajutat de ucenicul sau, ieroschimonahul Nectarie. Schitul ţine de Mănăstirea Marea Lavră.
„Istoria Mănăstirilor Athonite“, carte în zece volume, scrisă de schimonahul Irinarh, menţionează: „Pe la anul 1337, cuviosul Marcu, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul, avandu-şi locuinţa deasupra Mănăstirii Lavra, pe dealul ce se numeşte Palama, iată că într-o noapte, ieşind din chilie şi stând la rugăciune, văzu în partea dinspre răsărit, la locul ce se numeste Vigla, o doamnă şezând pe un tron precum cele împărăteşti, înconjurată de îngeri şi sfinţi, care tămâiau împrejur, cântând şi închinându-se Împărătesei a toate. Şi întrebând cuviosul Marcu pe Sfântul Grigorie, stareţul său, ce va fi însemnând oare aceasta, i s-a tâlcuit că Maica Domnului voieşte ca în timpurile mai de pe urmă să se ridice în acele părţi un locaş dumnezeiesc, spre slava Sfinţiei sale“. Pe locul amintit va fi ridicat Schitul Prodromu. | Continuare »

Acatistul Icoanei Maicii Domnului Prodromita de la Muntele Athos

2 icoana-prodromita-muntele-athosTroparul Icoanei Maicii Domnului Prodromiţa, glasul 1:
Născătoare de Dumnezeu, pururi Fecioară, sfintei şi dumnezeieştii tale icoane cu dragoste şi cu credinţă închinându-ne, o sărutăm, mulţumind. Căci printr-însa dăruieşti celor credincioşi cu adevărat tămăduiri sufletelor şi trupurilor. Pentru aceasta, grăim către tine: Slavă fecioriei tale, slavă milostivirii tale, slavă purtării tale de grijă, ceea ce eşti una binecuvântată.

Condacul 1
Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă mulţumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem ţie, Născătoare de Dumnezeu, noi, robii tăi. Ci, ca ceea ce ne-ai dăruit nouă icoana în care chipul tău şi al Pruncului tău s-au zugrăvit prin minune dumnezeiască, slobozeşte-ne din toate nevoile, ca să-ţi cântăm ţie: Bucură-te, slăvită Prodromiţă a Schitului Prodromu!

Icosul 1
Îngerii şi arhanghelii şi soborul cuvioşilor athoniţi cu mare cinste te-au lăudat, Născătoare de Dumnezeu, şi prooroceşte i-a văzut Cuviosul Marcu, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul. Căci palatele tale de aur, pe care le văzuse în părţile Viglei, au închipuit Schitul Prodromului, care mai apoi în acel loc s-a ridicat. Şi prin venirea icoanei tale făcătoare de minuni Prodromiţa, adică Înaintemergătoarea, ni l-ai arătat grădină a binecuvântărilor tale, pentru care îţi zicem cu mare glas:
Bucură-te, că Prodromiţă eşti cu dreptate numită;
Bucură-te, a schitului înaintemergătoare smerită;
Bucură-te, roadă pe care Sfântul Munte o a cules;
Bucură-te, al Schitului Prodromu chivot ales;
Bucură-te, egumenă care sufletele în obştea ta cu grijă le aduni;
Bucură-te, trâmbiţă care spre trezirea din patimi suni;
Bucură-te, că în icoană te schimbi la faţă, pe privitori uimind;
Bucură-te, că uneori chipul ţi se întunecă, mustrător devenind;
Bucură-te, că icoana strălucitoare la praznicele tale devine;
Bucură-te, că închinătorii credincioşi vie în icoană te văd pe tine;
Bucură-te, că faţa ta cea preafrumoasă ni s-a descoperit;
Bucură-te, că şi chipul Pruncului tău prin minune a fost zugrăvit;
Bucură-te, slăvită Prodromiţă a Schitului Prodromu! | Continuare »

O, nu-ti fie teamă

duminica a 3-a dupa rusaliiO, nu-ţi fie teamă de ziua de mâine,
că ziua, ea însăşi, de ea va-ngriji;
primeşte-ţi merindea de apă şi pâine
din Mâna Aceea ce-ţi dă înc-o zi.

O, nu-ţi fie teamă de iarna geroasă,
ci fie-ţi credinţa cu mult mai de preţ.
Acel ce-are grijă ca iarba să iasă
purta-va de grijă nici tu să nu-ngheţi.

O, nu-ţi fie teamă de sfânta Lucrare
că ea va fi-nfrântă de cruci şi de spini;
Acel ce-a făcut-o, Acel care-o are,
va şti s-o păzească de colţii haini.

O, nu-ţi fie teamă de moarte vreodată,
tu, cel care-n slujba Vieţii te-ai pus,
Minunea va face lumină de-odată –
e viu, şi puternic, şi veşnic Iisus!…

Traian Dorz, Cântări noi