BOGATUL CU CELE PATRU PALATE

BOGATUL CU CELE PATRU PALATE

David B. Ioan, «Misionarul Vieţii Creştine» nr. 1-2 1940, p. 6

Un bogat lacom, în toată viaţa lui se îngrijise şi lucrase numai să-şi înmulţească averea, iar de suflet nu purta grijă deloc. Acest bogat avea trei copii. Din averea ce o moştenise de la părinţii lui şi cu ceea ce agonisise el, îşi zidi patru palate.
Pe când tot visa el şi plănuia cum să-şi mai mărească avuţia, a căzut deodată greu bolnav la pat. Văzând că nu mai are nădejde de scăpare, a trimis să cheme pe un avocat care să-i facă testamentul. Avocatul a sosit şi s-a aşezat la masă, să scrie. Bogatul a început a-i dicta astfel: ,,Palatul de la munte, cu tot pământul lui, îl las feciorului meu cel mare; palatul de la moşie, cu întreaga moşie, îl las feciorului mijlociu; palatul din capitala ţării, cu mobile şi banii ce sunt în casă, îl las soţiei mele; iar palatul de la mare, cu tot terenul şi plantaţiile din jurul lui, îl las feciorului meu cel mic”.
Între aceasta, copilul cel mai mic, care avea abia cinci ani, l-a întrebat pe tatăl său – cu obişnuita linişte copilărească –, zicând: ,,Tăticule dragă, vedem că fiecăruia dintre noi ne-ai lăsat câte un palat aici, dar spune-ne şi nouă, acolo unde te duci tu ai vreun palat? Sau măcar o mică colibuţă, aşa cum are moş Gheorghe, porcarul nostru care ne păzeşte porcii?” | Continuare »

ÎNSTRĂINAŢII DE DUMNEZEU

ÎNSTRĂINAŢII DE DUMNEZEU

Arhim. Scriban, «Lumina Satelor» nr. 41 / 7 oct. 1934, p. 3

Amară ajunge viaţa oamenilor când ei se înstrăinează de Dumnezeu! Pot avea bogăţie, pot avea veselii şi petreceri, degeaba! Alături de dânşii rămân suferinţe necăutate, boli netămăduite, vieţi secerate.
Când oamenii sunt cuprinşi de setea de a trai cât mai lacom fără să le lipsească vreo plăcere, ei nu se mai pot gândi la semenii lor. Îşi născocesc cât mai multe prilejuri pentru ei. Îşi botează întâlnirile lor cu numele cele mai alese, le încarcă de toate laudele, le înfăţişează ca pline de folos pentru omeni-re.
Pot fi acelea curate fleacuri, nerozii, copilării, dezmăţări; pot fi şi lucruri mai puţin vinovate, dar oricum, nu fapte care să merite atâta tămâiere şi poleire. Oamenii însă îşi fac treaba din împlinirea gusturilor lor şi le îndreptăţesc cu vorbe umflate şi nume alese.
Fiind plăcerea omului aiurea la dezmierdările vieţii, ca tânărul risipitor din Evanghelie, el nu-şi caută plăcerile înalte, netrecătoare, duhovniceşti, ci-şi macină zilele gândindu-se ce să mai găsească pentru cheltuirea vremii în desfătările sale.
Da, da, noi avem o groază de oameni mânaţi de boala petrecerilor. Nu mai văd nimic din cele duhovniceşti, ci umblă numai să se tăvălească în alte şi alte gusturi, care li s-au năzărit peste noapte. | Continuare »

NU VEI FI PE TOTDEAUNA

NU VEI FI PE TOTDEAUNA

Nu vei fi pe totdeauna
sus, tot unde eşti,
vine în curând furtuna,
când te prăbuşeşti;
– nici tu, cel cinstit în viaţă
nu vei fi tot jos,
vine ziua când te ’nalţă
pentru veci Hristos.

Nu vei fi mereu tot tare
tu, ce-acum loveşti,
vine grabnic ziua-n care
prăbuşit sfârşeşti;
– nici tu nu vei fi-n vecie
tot călcat, cel slab,
vine şi-a ta bucurie
la Hristos degrab’.

Nu vei fi pe veci, bogate,
tu cum eşti acum,
vine clipa când din toate
ţi s-alege scrum;
– nici tu nu vei fi, sărace,
pururi tot sărac,
Dumnezeu te va preface
strălucit în veac… (Traian DORZ)

“A sluji lui Hristos înseamnă suferinţă”

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa

Dacă revedem cu ochii minţii Evangheliile şi Epistolele care se citesc în Biserică la slujbele din decursul unui an liturgic, vom vedea că adeseori problema bogaţilor şi a bogăţiei revine adesea în învăţătura lui Iisus. În Evanghelie avem pilda despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, avem întâlnirea lui Iisus cu tânărul bogat, iar în Epistola Sfântului Iacov găsim o adevărată izbucnire împotriva celor bogaţi, nemilostivi şi snobi.

Oare de ce atâta preocupare pentru cei avuţi şi averile lor? De ce, de atâtea ori, Mântuitorul se întristează că cei bogaţi nu vor intra în împărăţia cerurilor şi de ce bogăţia este o piedică în calea mântuirii?
Dumnezeu a făcut lumea şi a binecuvântat-o. Nimic din creaţie nu a fost rău înainte de căderea omului în păcat. După fiecare zi de creaţie, Sfânta Scriptură spune: „Şi Dumnezeu a văzut că este bine“. Aşadar, toate lucrurile lumii acesteia sunt binecuvântate şi toate ar trebui să contribuie la bucuria şi mântuirea omului, căci toate i-au fost dăruite lui. Ar trebui ca un om, cu cât posedă mai multe lucruri, cu atât să fie mai aproape de Dumnezeu. Însă după căderea protopărinţilor noştri în păcat, toată firea a decăzut şi de atunci întreaga creaţie suspină după mântuire: „Căci ştim că întreaga fire suspină până acum în durere, aşteptând mântuirea” (Romani 8,22).
Cum prin blestem divin omul trebuie să-şi agonisească pâinea cu sudoarea frunţii, mulţi caută să adune bogăţii pentru a scăpa de grija zilei de mâine. Din nefericire, bogatul uită că tot ce are îi este dat pentru scurtă vreme în vederea unei drepte administrări şi nu spre desfătarea josnică a trupului în detrimentul sufletului. El crede că toate sunt ale lui pentru veşnicie, nu-i pasă de cel sărac şi flămând şi uită că fiecare clipă îl apropie de moarte, care nu caută nici pe bogat, nici pe sărac, nici pe tânăr, nici pe bătrân. El socoteşte că toate i se cuvin, că le-a creat el şi nu că Dumnezeu este singurul Creator. | Continuare »

CE HAR E-N INIMĂ IUBIREA

CE HAR E-N INIMĂ IUBIREA

Ce har e-n inimă iubirea
ce poate arde-nflăcărat,
dar ce păcat când haru-acesta
nu arde pentru ce-i curat!

Ce har e-n suflet dărnicia
ce poate împărţi mereu,
dar ce păcat când haru-acesta
nu-i dat întreg spre Dumnezeu!

Ce har e-n viaţă bogăţia,
cât bine poţi cu ea să faci,
dar ce păcat când haru-acesta
n-ajunge pân’ la cei săraci!

Ce har e-n lume-nţelepciunea,
să vezi lumina şi s-o ştii,
dar ce păcat când haru-acesta,
închis, doar pentru tine-l ţii! | Continuare »

CREDINŢA ŞI FAPTELE BUNE

CREDINŢA ŞI FAPTELE BUNE

Pr. Iosif TRIFA, «Oastea Domnului» nr. 39 / 25 sept. 1932, p. 3

Mă grăbesc să trec cu aceste învăţături la legătura dintre credinţă şi faptele bune, pentru că la noi, cât ce vorbeşti mai apăsat despre credinţă şi mântuire, cazi sub bănuială. Cică aceasta ar fi o învăţătură „sectară”.
S-a discutat mult învăţătura despre credinţă şi faptele cele bune. Protestanţii şi sectarii trec hotarul dreptei învăţături, apăsând totul asupra credinţei şi prea puţin asupra faptelor bune.
Iar unii dintre ai noştri trec în celălalt extrem, apăsând prea mult asupra faptelor, în detrimentul credinţei.
Biserica noastră Ortodoxă ţine calea de mijloc, calea cea adevărată: omul se mântuieşte prin credinţa sa şi prin faptele sale.
Aici este însă punctul care trebuie lămurit. Ce legătură este între credinţă şi faptele cele bune? Care este legătura cea adevărată între credinţă şi faptele cele bune?
Întrebarea aceasta a lămurit-o în chip desăvârşit, în chip minunat însuşi Mântuitorul, prin cuvintele de la Ioan capitolul 15: „Eu sunt buciumul viţei şi voi ramurile. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu întru el aduce roadă multă; căci fără de Mine nu puteţi face nimic” (In 15, 1-6). „După roadele lor îi veţi cunoaşte pe ei” (Mt 7, 16). „Că nu poate pomul cel bun să facă poame rele, nici pomul cel rău să facă poame bune” (Mt 7, 18). | Continuare »

Cuvânt către fraţi

Cuvânt către fraţi

Culiţă Mihăilă

Vin în faţa frăţiilor voastre cu o mărturisire durută, privind atitudinea mea din ultima vreme în Lucrarea Oastei Domnului. Am trecut, de-acuma, peste 70 de ani, dar am încredinţarea că sunt în deplinătatea facultăţilor mintale, chiar dacă în trupul meu semnele bătrâneţii îşi spun cuvântul; însă rugăciunea mea către Dumnezeu este să-mi ţină conştiinţa trează până la sfârşit, indiferent ce boală ar măcina trupul meu.
Desigur, unii îşi pun întrebarea despre mine de ce, de o bună bucată de vreme, lipsesc de la prilejurile frăţeşti din zonă.
Referitor la aceasta, mărturisesc că nu am nimic cu copiii nici unei familii de fraţi, nici cu căsătoriile lor sau altceva de felul acesta. Din contră, ştie Dumnezeu că mă rog pentru ei ca El să-i păstreze credincioşi în aceste vremuri. Însă atitudinea pe care am luat-o este un protest împotriva încălcării principiilor fundamentale ale Oastei Domnului de către cei care, astăzi, se consideră vrednici de a dirigui această Lucrare a lui Dumnezeu. Atitudinea mea de protest am luat-o nu singur, ci împreună cu alţi fraţi, printre care şi fratele Titus Niculcea, pe vremea când încă mai trăia, prin anul 2007. | Continuare »

ŢI-AI TOT PIERDUT

Traian DORZ

Ţi-ai tot pierdut din clipe, din zile şi din ani,
pe mulţi dintre prieteni ţi i-ai făcut duşmani
şi multe gânduri bune le-ai tot lăsat ’napoi
şi-acum o ceaţă groasă te-mpinge spre noroi.

Rânjind, satana vine spre tine-ncet, încet,
făcându-ţi ce-a fost dulce în fiere şi-n oţet;
prietenii şi fraţii ţi-a spus să-i laşi de mult
şi ce-aveai bun în tine, la-ndemnul lui, ţi-ai smult.

Câte prilejuri sfinte pe rând le-ai lepădat,
îndemnurile bune le-ai frânt şi le-ai călcat,
vrăjmaş privind la ceruri, sfidai pe Dumnezeu,
iar astăzi, iată, plata ţi-e blestemul cel greu.

Cu ce-ai rămas din toate câte-ai sperat cândva,
acum când vine moartea şi n-o poţi alunga?
Ce-aştepţi să-ţi dea satana în iad, sărman ateu,
când ai ucis lumina şi-ai râs de Dumnezeu!

…O, dacă-n cea din urmă clipită-ai mai putea
să-ţi plângi zdrobit păcatul cu jalea cea mai grea,
Hristos ţi-ar mai întinde şi ţie-un ultim har
– dar în clipita morţii, minuni se fac prea rar.

„Slava Bisericii noastre“ – Vrednici sunt…

Sărbătorim astăzi ziua în care mai mulţi mărturisitori români au plătit cu viaţă mucenicească pentru dreapta credinţă. Vrednici sunt!…
În însăşi rugăciunea de canonizare a acestor Sfinţi: Visarion şi Sofronie, Oprea, Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel, Biserica noastră cea strămoşească şi în veci drept-măritoare aduce laude astfel:
„Cu inima smerită şi cu grai de laudă cutezăm a preamări astăzi pe Hristos, Cel ce v-a arătat pe voi, preafericiţi mărturisitori ai dreptei credinţe, slava Bisericii noastre! Şi început cinstirii voastre de obşte făcând, ne plecăm genunchii cu umilinţă şi negrăită dragoste şi rugăciune înălţăm vouă, celor ce aţi pus mai presus de toate cele vremelmce, credinţa cea drept-măritoare…“
Aceasta este Biserica cea Ortodoxă pe care o cunoştem şi recunoaştem noi, cei umili şi mulţi, mult mai mulţi decât ne ştie conducerea ecumenistă a Bisericii de astăzi, care semnează eretic în Creta.
Dacă cei care îşi dădeau viaţa pentru apărarea credinţei împotriva samavolnicei papistăşii, au fost numiţi „slava“ Bisericii noastre chiar de Patriarhia Ortodoxă Română care i-a canonizat, ceea ce se face astăzi în fruntea aceleiaşi Patriarhii e „ruşinea“ Bisericii noastre.
Am putea fi numiţi noi, cei mulţi mărturisitori ai dreptei credinţe, că învinuim pe nedrept conducerea Bisericii de unitate cu papistaşii, că nimeni nu a propus unirea cu aceştia. Nu încă… zicem noi.
Unirea aceasta nu se proclamă, ci se pune în practică pe teren. Şi atât. Nu se flutură încă steagul unirii cu papistaşii, dar unitatea este un „deziderat“ rostit tot mai des de către mai-marii Bisericii.

Am putea spune că se trage la indigo o „unitate“ despre care fraţii ostaşi au dureroasă cunoştinţă. Câtă ruptură a făcut această dorinţă de „unitate“, Oastea Domnului a simţit din plin.
Încă din 1998, frământările tot mai grele ale aşa-zisei „unităţi“ au săpat adânc şanţ de despărţire – nu între Simeria şi Sibiu, ci între dreapta ostăşie şi amestecătura de tot felul. Atunci nu ştiam noi s-o numim ecumenism. Îi spuneam simplu, cum am găsit-o în vocabularul înaintaşilor Oastei: amestecătură…
În urma unor astfel de dezbinătoare încercări de unire, am scris o poezie al cărei titlu l-am tot schimbat de-a lungul anilor, zicându-i când Corbii „unităţii“, când Corbii dezbinării. O redau mai jos:

Corbii dezbinării
Vârtej de vorbe bat la poarta minţii
În haos să scufunde-a păcii stea.
Se-ntrec să nege ce lăsară sfinţii
Mai valoros şi drept în lumea rea.

Corbi fioroşi se-nvârt în jur să-nşface
Când nu-i nici încă stârv durerea grea,
Cu ochi vicleni pândesc cum se desface
Izvorul rănii mute, ca s-o bea. | Continuare »

SĂMÂNŢA ÎNECATĂ DE SPINI

SĂMÂNŢA ÎNECATĂ DE SPINI

Acum duminică avem la rând evanghelia cu pilda semănătorului. În cartea cu Pildele Mântuitorului aflaţi tâlcuită pe larg această evanghelie.
Aici vom spune câteva cuvinte despre sămânţa cea căzută între spini. Despre pământul cel cu spini, zice evanghelia că îi închipuie pe aceia „care ascultă Cuvântul”, dar, cu grijile şi cu bogăţiile, şi cu dulceţile vieţii acesteia umblând, „se îneacă şi nu săvârşesc roadă”.
Şi cât de mulţi sunt aceştia! E plină lumea de creştini înecaţi în grijile şi alergările, şi desfătările acestei lumi. „Spinii” i-au copleşit cu totul.
Precum un pământ bun şi roditor – zice Sf. Ioan Gură de Aur –, dacă nu se lucrează, produce multă pălămidă şi spini, tot aşa se întâmplă şi cu noi oamenii. Firea noastră e aplecată a produce roadele faptei bune, însă dacă nu se lucrează cu plugul cucerniciei şi nu se seamănă cu sămânţa cunoştinţei de Dumnezeu, ea produce o întreagă pădure de păcate…
Aici am ajuns noi, creştinii de azi; la pădurea de spini şi păcate. Viaţa cea sufletească a oamenilor de azi este o pădure fioroasă de spini şi păcate în care s-a înecat aproape cu totul Cuvântul lui Dumnezeu şi grija de cele sufleteşti.
Dragă cititorule! Ia seama, poate şi ogorul inimii tale este înecat de spini şi pălămidă. Te-au copleşit cu totul grijile şi alergările, şi desfătările acestei lumi. Spinii cei răi au înecat cu totul sămânţa cea bună. Din această stare grozavă, un singur lucru te poate scăpa: focul Duhului Sfânt. | Continuare »

V-am scris…

V-am scris…

V-am scris atâtea nopţi amare
şi-atâta viaţă mistuită
am pus în gânduri şi-n cântare
şi în solia fericită.

Am semănat cu plină poală
seminţe rodnice de slavă
şi nu mi-a fost nici mâna goală,
cum n-a fost inima bolnavă!

De-a fost vreo trudă sau osândă,
le-a ars a dragostei văpaie
şi de-a fost mâna tremurândă,
s-a întărit în vâlvătaie.

Am dus cu drag această viaţă,
chiar dacă-am strâns adesea hrană
de seară şi de dimineaţă
tăcuta lacrimilor mană,

Chiar de-am văzut sporindu-mi şirul
cu-atâtea prigoniri de soarte
şi-atât de-ntins că-i cimitirul
de visuri şi speranţe moarte,

Chiar dacă-n orice zi-n tăcere
am plâns o nouă prietenie,
mai mult cu încă o durere
şi mai puţin cu-o bucurie…

…Din tot trecutul se-nfiripă
un gând ce toate le dezleagă,
Tot cât am semănat, e-o clipă,
dar am să strâng vecia-ntreagă.

Traian DORZ, din CÂNTĂRI ÎNDEPĂRTATE

MAI FARA SEAMĂN CA ORICE

MAI FARA SEAMĂN CA ORICE

1. Piedicile şi vrăjmaşii pe care Tu, Preaiubitule, mi-i pui în cale, nu sunt oare tocmai mijloacele prin care Tu îmi verifici dragostea şi credinţa mea faţă de Tine?
2. Nu din felul cum eu îmi întâmpin piedicile mele şi cum mă port în faţa vrăjmaşilor mei, îmi poţi Tu cunoaşte cel mai bine starea mea faţă de Tine? Ba da!
3. Pentru că numai dacă eu pot ca pe piedicile mele să le întâmpin cu linişte, să le privesc cu hotărâre şi să le trec cu răbdare – Îţi dovedesc că, nu numai ştiu, dar şi fac voia Ta.
4. Şi numai dacă eu pot ca pe vrăjmaşii mei să-i primesc cu blândeţe, să-i privesc cu bunătate, să-i birui prin iubire – aceasta va arăta că am înţeles gândul Tău.
5. Şi că m-am putut ridica până la Duhul Tău.
6. Preaiubit Prieten al tinereţii mele, câtă nevoie mai am eu încă de maturizare! | Continuare »

NOI AM AFLAT COMOARA

NOI AM AFLAT COMOARA

Noi am aflat comoara ascunsă-n locul sfânt
când am primit chemarea, ca Levi de la vamă,
şi-am biruit în lupta dintre avânt şi teamă
când ne-am atins de Coasta Divinului Cuvânt.

Noi ne-am întors la ţărmuri cu luntrea grea de peşti
când mreaja, la Cuvântul Lui Sfânt, am aruncat-o
şi pacea conştiinţei deplină ne-am aflat-o
când ne-am predat deplinei trăiri dumnezeieşti.

Azi, noaptea ne-nfioară de-al Mirelui Sfânt dor
şi soarele ne spune de Faţa-I Strălucită,
şi şoaptele iubirii – de Nunta Fericită
la care-o să ne cânte al cerurilor cor.

O, veşnică Mireasă, etern Ierusalim,
cu Mielul al tău Templu, cu Mirele-al tău Soare,
suntem tot mai aproape de scumpa ta Intrare,
– trimite-un vânt prielnic, mai grabnic să sosim!

Traian DORZ

Despre ce înseamnă a purta crucea

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an

purtarea-crucii-5Zis-a Domnul: „Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine şi să-şi ia Crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Că cine va vrea să-şi mântuiască sufletul său pierde-l-va pe el; iar cine-şi va pierde sufletul său, pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui pe el. Că ce va folosi omului de ar dobândi lumea toată şi şi va pierde sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Că de cine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele întru acest neam preacurvar şi păcătos şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri.“
Şi le zicea lor: „Amin grăiesc vouă că sunt unii din cei care sunt aici, care nu vor gusta moartea până când vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere“. (Marcu 8, 34-38 şi 9, 1)

Ce mult spune această evanghelie! Ea cuprinde toată taina mântuirii noastre sufleteşti.
Dacă oamenii – zicea un învăţat creştin – ar pierde, din întâmplare, toate evangheliile, afară de una, sau dacă omului i s-ar permite să asculte numai o singură evanghelie, mântuirea încă n-ar fi pierdută; evanghelia cu purtarea crucii ar fi în stare ea singură să păstreze şi să vestească taina mântuirii noastre sufleteşti.
Să cercetăm cuprinsul acestei evanghelii. „Tot cel ce vrea să vină după Mine“. Iată acesta este începutul mântuirii. Să pleci pe urmele Domnului. Să pleci de bunăvoie, din dragoste şi dor de mântuire, pe calea mântuirii. Dar nu e lucru uşor a merge după Domnul. Condiţia cea dintâi o spune evanghelia: „Să se lepede de sine“. Cel ce vrea să plece pe urmele Domnului trebuie mai întâi şi mai întâi să se lepede de sine. Mare lucru este lepădarea de sine.
Într-o adunare restrânsă a Oastei, eu le spuneam odată fraţilor ostaşi că mântuirea noastră are trei mari duşmani.
– Ştiţi voi care-i cel dintâi din aceştia? | Continuare »

Cu tot întregul…

Rasignire_18Traian DORZ, Cântări Îndepărtate

Cu tot întregul meu amar,
cu munţii de suspine,
cu plânsul fără de hotar,
Iisus, eu vin la Tine!

Primeşte-mă aşa cum sânt,
cu multele-mi greşale
şi spală-mă, Iisuse Sfânt,
prin Jertfa Crucii Tale!

Sunt păcătos, sunt vinovat,
sunt plin de fapte rele,
dar vin, Iisuse-ndurerat,
sub Crucea Ta cu ele.

Şi la picioare-Ţi cad smerit,
cu lacrime amare,
şi-Ţi cer, Iisuse preaiubit,
a Sângelui iertare.

Primeşte-mi toată viaţa mea
şi-n slujba Ta o pune,
ca, la sfârşit, să poţi afla
în ea doar roade bune!

Să poţi fi mulţumit oricând
de slujba ce-Ţi aduce;
pân’ la sfârşit, mereu purtând
lumina de la Cruce!

Ceva despre crucea suferinţelor

Ceva despre crucea suferinţelor

Părintele Iosif Trifa

Toţi purtăm o cruce de suferinţe şi încercări. Nu este nimeni în această lume care nu-şi are necazurile şi încercările lui. Fratele meu care citeşti aceste rânduri, eu nu te cunosc mai de-aproape cine eşti şi cum trăieşti. Însă oricine ai fi, desigur, şi tu porţi o cruce de necazuri şi încercări. Nu este nimeni care să nu-şi aibă crucea necazurilor lui. Tu vrei să scapi de crucea aceasta? Zadarnică încercare. Orice ai face, oricât te-ai zbate, tot cu ea în spate te vei trezi. Cu cât vei fugi de ea, mai tare te va urmări!
Dar crucea aceasta nu e încă crucea din evanghelie. Aceasta e numai şcoala în care Domnul te-a chemat să te înveţe ce înseamnă a purta crucea şi a te lepăda de tine. Sub greutatea crucii suferinţelor din lumea aceasta, trebuie să-L afli pe Domnul, trebuie să afli „jugul Lui cel uşor“, trebuie să afli Crucea Lui. Crucea vieţii trebuie s-o purtăm spre folosul şi mântuirea sufletului nostru.
O, dacă viaţa noastră este o cruce de nesfârşite suferinţe şi încercări, de ce n-am purta-o de bunăvoie pentru Hristos, în loc s-o purtăm de silă, fără nici un folos? O, ce dureros este să-i vezi pe oameni purtând crucile necazurilor fără să-L cunoască pe Cel Care ne-a mântuit prin Jertfa Crucii!
Suflete dragă! Să ştii că Domnul a pus pe umerii tăi crucea suferinţelor şi a necazurilor. A pus-o, ca să-L afli pe El şi rosturile vieţii tale. A pus-o, să-ţi dai seama şi să înţelegi că nu este mântuire fără cruce şi suferinţă.
Întreagă viaţa Domnului, începând de la naştere şi până la moartea pe Cruce, a fost o cruce grea şi suferinţă nesfârşită. Şi tu, dragul meu, umbli după tihnă şi odihnă? Te înşeli, dragul meu, te înşeli! Crezi tu, oare, că vei putea scăpa de ceea ce n-a scăpat nici un suflet ce s-a mântuit? A fost, oare, vreun sfânt în această lume care să nu fi suferit?
| Continuare »

[Toţi cei care, în viaţă, crucea ca jugul aţi purtat]

[Toţi cei care, în viaţă, crucea ca jugul aţi purtat]

Ioan Opriș, fragment din vorbirea de la nunta de la Vălani – 4 iulie 1976

Fraţilor dragi şi surorilor scumpe! Gura Domnului ne grăieşte prin gura proorocului Solomon la 8, 17: „Eu iubesc pe cei ce Mă iubesc şi pe cei ce Mă caută cu tot dinadinsul. Mă las să fiu găsit de ei”.
Pe cine iubeşte Domnul Iisus? Pe cei ce-L iubesc pe El şi Se lasă găsit de cei ce-L caută cu tot dinadinsul.

În Matei 11, 28 zice: „Veniţi la Mine voi, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu, că este bun, şi sarcina Mea, că este uşoară. Şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima. Şi veţi avea odihnă pentru sufletele voastre”.
E un cuvânt din două sau trei versete, care se aude foarte mult prin adunările noastre. Dar aceste versete trebuie bine ascultate, bine judecate, bine pătrunse, bine pronunţate, bine rumegate… Ele trebuie neapărat înţelese. După ce-l cheamă pe fiecare la Sine, după aceea le spune imediat tuturor: „Luaţi jugul Meu, că este bun, şi sarcina Mea, că este uşoară!…”
Şi tu, frate şi soră care eşti bolnavă sau care ai un bolnav în casă, mereu te plângi, mereu te tânguieşti şi spui aşa: „Crucea mea e grea, crucea mea e foarte grea, crucea mea e mai grea decât toate crucile…” Totuşi Domnul Iisus nu aşa a spus, ci a spus: „Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară”.

Deci dacă sarcina ta o duci alături de Domnul Iisus, ea este bună şi uşoară de dus, şi binecuvântată. Dar pentru că tu-ţi duci crucea ta singur, de aceea gemi şi te văicăreşti. Cum făceam azi undeva o asemănare: | Continuare »

Cum este făcută crucea?

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Un adânc înţeles este chiar şi în felul cum este făcută crucea.
O cruce de lemn e făcută din două braţe. Un braţ e mai lung, mai lungăreţ. Acest braţ e parcă o cale netedă, un drum deschis ce alunecă înainte. Celălalt braţ – cel mai scurt – vine şi se aşază de-a curmezişul peste braţul cel mai lung. Se aşază ca şi când ai închide calea cuiva, ca şi când l-ai opri pe cineva în drumul său.

Aici este taina cea mare a Crucii. Ea înseamnă o oprire a noastră, a vieţii noastre, din calea cea largă a păcatului. Ea trage o dungă peste toate lumeştile noastre planuri şi gânduri. Crucea se aşază de-a curmezişul în calea vieţii   noastre celei păcătoase. Ea înseamnă un hotar sufletesc, un hotar de oprire a unei vieţi vechi şi de începere a unei vieţi noi. Ea înseamnă o schimbare din temelie a  vieţii.
Însă, vai, puţini au aflat crucea în acest înţeles! Crucea celor mai mulţi creştini are numai un braţ. Are numai braţul cel lung: calea deschisă a lumii, a răutăţilor. Celălalt braţ, cel cu hotarul sufletesc şi cu schimbarea din temelie a vieţii, lipseşte.
Nu cumva o astfel de cruce este şi crucea ta, iubite cititorule?

DUMNEZEU NE CERE

Dumnezeu ne cere nouă, celor care-L ascultăm,
nu numa-nchinarea noastră, ci viaţa să I-o dăm;
că-nchinarea fără viaţă este searbădă şi grea,
viaţa fără de-nchinare este, iarăşi, tot aşa

…şi ne cere-o viaţă plină de-Adevărul Lui frumos:
nici Hristosul fără Cruce, nici Crucea fără Hristos,
căci Hristosul fără Cruce e-un Hristos străin de Har,
Crucea fără El, asemeni, este goală şi-n zadar

…şi ne cere şi credinţă, dar şi fapte să avem,
căci credinţa fără fapte moartă-i şi-n zadar o vrem;
faptele fără credinţă sunt şi moarte, şi pustii,
numai când sunt împreună ele-s rodnice şi vii

…şi ne cere şi-Adevărul, şi Iubirea s-o trăim,
c-Adevăr fără Iubire în zadar mărturisim;
iar iubirea ne-nţeleaptă, fără adevăr, e-un foc
nestatornic şi nevrednic, fără nici un rost deloc.

Dumnezeu ne cere nouă echilibru sănătos
între vorbă şi trăire, după pilda lui Hristos,
căci uşor zici „mântuire”, dar a o avea e greu
şi-o au numai cei ce-ascultă ce ne cere Dumnezeu.

Traian DORZ

CUM ÎNŢELEGI TU CRUCEA LUI HRISTOS?

crucea-bucegi_1LA PRAZNICUL ÎNĂLŢĂRII SFINTEI CRUCI
I. Tâlcuitor, «Lumina Satelor» nr. 37 / 23 sept. 1923, p. 3

Acum joi avem praznicul înălţării sfintei Cruci, adică amintirea zilei când împărăteasa Elena a aflat sfânta Cruce pe care fusese răstignit Mântuitorul şi a dus-o la Ierusalim unde patriarhul Macarie a înălţat-o în mijlocul bisericii, ca să o poată vedea mulţimea poporului ce venise să i se închine.
Ca şi pe celelalte praznice, Biserica l-a rânduit şi pe acesta să culegem învăţături sufleteşti din el. Creştinilor! Să luăm aminte că noi nu înţelegem Crucea Mântuitorului aşa cum trebuie. De câte ori vedem semnul sfintei Cruci, de câte ori facem semnul sf. Cruci, trebuie să ne gândim la două lucruri:

1. Întâia dată trebuie să ne dăm seama că Hristos nu S-a răstignit pe cruce numai „pentru păcatul lui Adam şi mântuirea lumii”, ci Hristos S-a răstignit pentru mine şi tine, cititorule, pentru păcatele mele şi ale tale. Noi trebuie să simţim că păcatul ne apasă, ne sugrumă, ne doboară la picioarele Crucii, ca să strigăm: „Mântuieşte-ne, scapă-ne, Doamne Iisuse, că pierim!”. Numai simţind mai întâi greutatea păcatelor noastre vom simţi apoi darul Crucii lui Iisus, Care, prin jertfa Lui, ne iartă osânda şi ne face fiii lui Dumnezeu.
Nu este pe acest pământ o învăţătură mai minunată decât aceasta, că Iisus S-a răstignit pentru păcatele mele şi ale tale. Nu este în această lume o veste mai de bucurie decât aceasta, că Hristos ne-a şters pedeapsa şi ne-a făcut fiii lui Dumnezeu.
2. A doua oară, după ce ai înţeles că Hristos a murit pe cruce pentru tine şi iertarea ta, trebuie să te pui cu totul în slujba Lui, precum învaţă şi Ap. Pavel: „Şi pentru toţi a murit pe cruce Iisus, ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei, ci pentru Cel ce a murit pentru ei” (II Cor 5, 15). „Voi nu mai sunteţi ai voştri, căci aţi fost răscumpăraţi cu un preţ mare” (I Cor 6, 19). Dacă crucea şi jertfa lui Iisus te-a scăpat de la pieire, apoi tu trebuie să fii averea Celui răstignit. Mâinile tale, picioarele, ochii, vorbele, banii, averile şi toate lucrurile tale trebuie să le pui în slujba Lui. | Continuare »

Crucea pe care Moise, în pustie, a spânzurat chipul şarpelui închipuia profetic şi zguduitor semnul Cruci

Crucea pe care Moise, în pustie, a spânzurat chipul şarpelui închipuia profetic şi zguduitor semnul Cruci

… Prin Cruce, numai prin Cruce s-a făcut toată această lucrare mântuitoare a sufletelor noastre.
De aceea Crucea trebuie să ne fie nouă pe vecii vecilor, atât în semnificaţia ei nevăzută, cât şi în semnul ei văzut, ceva mai înalt şi mai sfânt ca orice alt semn de pe lumea asta. În ea este puterea lui Dumnezeu pentru oricine crede (I Cor 1, 18).
Crucea pe care Moise, în pustie, a spânzurat chipul şarpelui închipuia profetic şi zguduitor semnul Crucii în care şi prin care puterea şarpelui va fi zdrobită, iar veninul lui, păcatul, va fi înlăturat.
În semnul acesta poruncit de Dumnezeu era puterea Lui minunată care vindeca pe oricine privea cu credinţă spre Dumnezeu şi se apropia de El cu nădejde (Num 21, 4-9).
În Semnul acesta Sfânt al Crucii a rămas mereu şi va rămâne mereu, până în veşnicie, toată această putere biruitoare asupra şarpelui şi salvatoare de păcat – veninul cu care ne-a infectat el pe toţi.
Oricine se apropie de Crucea lui Hristos cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste capătă prin Puterea Jertfei lui Hristos, care s-a adus pe ea şi care a rămas nedespărţită de ea, iertarea păcatelor şi puterea de biruinţă asupra păcatului şi a celui rău, izvorul acestui păcat. | Continuare »

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său cel unul născut L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa de veci”

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său cel unul născut L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa de veci”

EVANGHELIA DE DUMINICĂ, DINAINTEA ÎNĂLŢĂRII SFINTEI CRUCI

Zis-a Domnul: „Nimeni nu s-a suit în cer, fără numai Cel ce S-a pogorât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa se cade a Se înălţa Fiul Omului. Ca tot cel ce crede întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, cât şi pe Fiul Său, Cel unul născut, L-a dat, ca tot cel ce crede întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Că n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea; ci ca să se mântuiască lumea prin El” (In 3, 13-17).

O evanghelie scurtă este aceasta. Dar ea spune mai mult decât toate cărţile şi filozofiile din lume. Ea ne descoperă taina cea mare a mântuirii noastre prin crucea Golgotei. Nicăieri nu se află pusă cu atâta putere mântuirea noastră prin Jertfa Crucii ca în această evanghelie.
Fiul Omului (Iisus) S-a înălţat pe cruce aşa cum odinioară Moise a înălţat şarpele din pustie, pentru ca cei muşcaţi de şerpi să nu moară. Am tâlcuit pe larg această asemănare în nr. 13 din foaia noastră, când ne-am oprit cu călătoria spre Canaan la şarpele din pustie, la Crucea şi Jertfa Golgotei.
Evanghelia de duminică este imnul dragostei cereşti, este cântarea mântuirii noastre. Este vestea cea mai minunată care s-a auzit cândva pe acest pământ. Dar şi cea mai înfricoşată, căci această evanghelie a mântuirii noastre a ieşit dintr-o mare judecată şi jertfă cerească pe care un Sf. Părinte şi-a închipuit-o astfel:
După căderea lui Adam şi a omenirii, se prezentară în faţa Tatălui ceresc Bunătatea şi Dreptatea cerească. Se apleacă amândouă în faţa Tronului ceresc şi Bunătatea începu: | Continuare »