[Nu vă temeţi, Eu sunt! Am venit să vă scap]

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Petrileni – duminică, 9 septembrie 1984

… Odată, când Mântuitorul a vrut să-i încerce pe ucenicii Săi şi să vadă ce dragoste au ei faţă de El, era într-o seară. Şi i-a trimis să se suie într-o luntre şi să treacă de cealaltă margine a mării. El, zice, S-a dus în munte, să Se roage. Ucenicii au făcut un lucru atunci pe care şi noi prea adesea îl facem, dar pe care n-ar trebui să-l facem niciodată. El le-a spus: „Duceţi-vă voi pe marginea cealaltă a lacului, de partea cealaltă. Eu Mă duc în munte să Mă rog.” Ei, nici unul, n-au zis: Doamne Iisuse, nu ne trimite singuri. Dacă Tu Te duci să Te rogi, ia-ne şi pe noi, să mergem să ne rugăm cu Tine. El i-a încercat, să vadă dacă într-adevăr ei Îl iubesc atât de mult, încât nu doresc să fie nici o clipă despărţiţi de El. Şi a văzut cu tristeţe că ei au acceptat să meargă fără Iisus noaptea… pe o mare. Ce adeseori facem şi noi greşeala aceasta, pornind fără El… Şi ce s-a întâmplat cu ucenicii atunci? Abia au ajuns undeva pe mare şi s-a stârnit o furtună puternică, şi s-au stârnit nişte valuri mari şi au ajuns în primejdie de moarte. Domnul Iisus a ştiut în ce stare sunt ei. A lăsat rugăciunea şi, cu toată întristarea inimii, văzând lipsa lor de dragoste faţă de El, S-a dus El la ei, pentru că ştia în ce stare se găsesc. Şi atunci când L-au văzut venind, nu mai puteau să creadă că este El. Unii ziceau că este o nălucă şi, de frică, au ţipat. A trebuit să spună El: „Nu vă temeţi, Eu sunt! Am venit să vă scap. Voi nu v-aţi gândit la rugăciune. Nu v-aţi gândit să Mă chemaţi cu voi. Eu M-am gândit în ce stare nefericită sunteţi voi fără Mine.” De câte ori ni s-a întâmplat şi nouă aşa! Aduceţi-vă aminte de câte ori aţi fost în primejdie de moarte. Aţi trecut prin accidente, a trecut o maşină la un deget depărtare, la un fir de păr, a trebuit o fracţiune de secundă să nu vi se întâmple moartea şi nenorocirea. Nici nu vă daţi seama cum aţi scăpat. Nu ştiu, omeneşte este cu neputinţă să-mi închipui cum a fost posibilă scăparea. Şi totuşi s-a produs. De ce? | Continuare »

1 a schimbarea-la-fataAcatistul Schimbării la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos
Troparul:
Schimbatu-Te-ai la Faţă în munte, Hristoase Dumnezeule, arătându-le ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea. Străluceşte şi nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie.

Condacul 1
Alesule Voievod şi Împărat al slavei, pe Tine, Făcătorul cerului şi al pământului, văzându-Te pe muntele Taborului, schimbându-Te la Faţă întru slavă, toată zidirea s-a mirat, cerurile s-au cutremurat şi toţi pământenii s-au bucurat, iar noi, nevrednicii, aducându-Ţi pentru Schimbarea Ta la Faţă închinare de mulţumire, împreună cu Petru din suflet Îţi cântăm: Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!
Icosul 1
Îngerilor necunoscută şi oamenilor nepătrunsă a fost Dumnezeirea Ta, Dătătorule de Lumină, Hristoase, când, cu fulgerele şi razele Luminii Tale neînserate, Te-ai arătat pe muntele Taborului ucenicilor Tăi, care s-au înspăimântat, văzând norul strălucind luminos şi glasul Tatălui auzind, au înţeles taina Întrupării Tale şi au cântat aşa:
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu cel fără de moarte, luminează-ne pe noi cu lumina Feţei Tale;
Iisuse, Dumnezeul cel Bun şi Puternic, trezeşte-ne pe noi, cei ce dormim în adâncul întunericului şi în somnul păcatului;
Iisuse, Cel ce locuieşti întru lumina cea nepătrunsă, scoate-ne şi pe noi din locul întunericului;
Iisuse, Cel ce ai umplut toată lumea cu slava Ta, sălăşluieşte-ne şi pe noi în lăcaşurile raiului;
Iisuse, Lumina lumii, slobozeşte-ne din mâna celui viclean pe noi, cei ce stăm în întuneric;
Iisuse, Soarele Dreptăţii, îmbracă-ne în veşmântul adevărului şi al dreptăţii pe noi, cei ce dormim în umbra morţii;
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!
| Continuare »

6-schimbarea-la-fataAm fost un ceas pe munte, trăind aceste stări
ce sunt numai cu Domnul şi-n veşnicele-I zări,
când îngerii-n tăcere îngenunchează jos
şi Moise şi Ilie spun taine cu Hristos.

Şi-acum vin iar în valea unde-am lăsat un ceas
povara şi purtarea mulţimii fără glas,
ca iarăşi să-mi iau crucea şi, cu privirea-n jos,
să-mi urc spre ispăşire calvarul cu Hristos.

Ce liniştit întâmpini sfârşitul răstignit
când mergi spre el cu nimbul Taborului suit!
Ce ’naltă-i cununia cu rugul luminos
când crucea-ţi este-o slavă alături de Hristos!

PENTRU SUFLET

Evanghelia de la Matei 17, 14-21

Sus pe muntele Taborului, în faţa celor trei ucenici, se petrecea marea sărbătoare a puterii dumnezeieşti prin schimbarea la faţă a Domnului. Jos în vale, la poala muntelui, rămăsese mulţime de norod, între ei şi cei nouă apostoli care n-au fost luaţi de Domnul în munte. Se făcuse mare pricire. Mizeria şi necazul oamenilor era mare şi lipsea putinţa de ajutorare. Un om adusese la apostoli pe fiul său lunatic, cuprins de duh necurat, să-l vindece. Şi nu puteau. Căpeteniile jidovilor căutau să răsfrângă neputinţa ucenicilor asupra Învăţătorului lor, ca să-L umilească înaintea poporului. Şi se făcuse tulburare mare.
Atunci se văzu coborând Iisus din munte. Norodul aleargă în calea celui ce făcuse atâta bine. Domnul întreabă de pricina zavistiei. Atunci tatăl copilului se desprinde din mulţime, se apropie de Iisus şi îi spune: «L-am adus la învăţăceii Tăi şi n-au putut să-l tămăduiască» – şi întorcându-se Domnul spre ei, le impută cu mâhnire: «O, neam necredincios şi îndărătnic… până când voi răbda pe voi»… Apostolii n-au putut săvârşi tămăduirea, n-au avut destulă putere, pentru că n-aveau destulă credinţă şi încredere în sine.
Aşa ne găsim adeseori şi noi în faţă cu puterile întunericului. Deşi ucenici ai lui Hristos prin botez, nu putem sta împotrivă, nu putem birui răul din lume, el ne umileşte, ne face să suferim, să gustăm din amarul ce ni-l toarnă în paharul vieţii – pentru puţinătatea credinţei noastre. | Continuare »


Schimbarea_la_fata_Saliste7. Înainte de cădere, omul nu era carnivor.

Tu îl aşezaseşi în grădina Edenului ca să o lucreze şi să o păzească.

8. Atunci omul se hrănea cu soare şi cu rouă, ca florile câmpului,

9. se înveşmânta cu lumina ca şi cu o haină, precum cerul Tău şi al lui,

10. se desfăta cu miresme şi culori, ca dimineaţa,
şi se îmbăia în cântări şi în dragoste, ca seninul.

11. Chipul lui era din lumină şi frumuseţea lui, din neprihănire.
De aceea umbla cu Dumnezeu pururea, ca printr-o răcoare, ca printr-o dimineaţă, ca printr-o tinereţe eternă.

12. Şi niciodată nu s-a văzut gol, pentru că lumina era veşmântul lui; un veşmânt de care nu se dezbrăca niciodată.

13. Fiindcă acest veşmânt nu are nevoie să fie spălat, pentru că el nu se poate întina,
nici nu se poate învechi,
nici nu se poate rupe, niciodată.
Ci numai se poate pierde.

14. Înainte de ispitire, cei doi erau unul şi una.
Cele două părţi ale omului erau ca şi cum n-ar fi fost despărţite.
Erau tot ca şi înainte de primul lor somn.
15. Ci ispita i-a despărţit.
Păcatul i-a dezbrăcat de veşmântul luminii.

16. Iar ei s-au pomenit atunci şi goi, şi vrăjmaşi.

17. Căderea i-a făcut doritori şi datornici cărnii
– precum şi pe mine!

18. O Dumnezeul meu cel minunat, unde m-am prăbuşit eu din primul meu Eden, cu amândouă părţile mele?

19. Ce minunat era când nu cunoscusem decât florile şi roua,
când nu-mi văzusem încă goliciunea,
ci numai lumina. | Continuare »

IISUSE, CÂND VIN DINSPRE TINE – Traian Dorz

SUNT CÂTEODATĂ… – Traian Dorz

Cuvânt la Schimbarea la Faţă – Sfântul Ioan Gură de Aur

ÎNTÂLNIRILE CU DUMNEZEU – Traian Dorz

O CARTE SCRISĂ PE DINĂUNTRU – Traian Dorz

Doamne, în ce har ne-nvălui viaţa uneori – Traian Dorz

Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz – Triunghiul morţii şi al biruinţei – Vlad Gheorghiu

MUNTELE ŞI ISTORIA -Traian Dorz

Ce grai adânc – Traian Dorz

Când duhul meu – Traian Dorz

O, pe Taborul rugăciunii – Vlad Gheorghiu

 BUCURIA NU-I DEPLINĂ – Traian Dorz

 Scopul vieţii creştine – Sfântul Serafim de Sarov

ECATERINA TEODOROIU – eroina neamului românesc

În foaia «Lumina Satelor» numărul 26 din 1925, săptămânal ce apărea la Sibiu, Părintele Iosif Trifa, întemeietorul văzut al mişcării de redeşteptare duhovnicească a poporului român, Oastea Domnului, cu ocazia dezvelirii monumentului ridicat întru cinstirea memoriei Ecaterinei Teodoroiu – una dintre cele mai alese fiice ale acestui „sfânt pământ ce zămisleşte doina şi martirii” –, scrie un articol de evocare a personalităţii ei marcante şi a rolului pe care Eroina de la Jiu l-a avut în timpul unora dintre cele mai dramatice şi decisive lupte care s-au dat în războiul pentru reîntregirea noastră naţională.
Astăzi, la 100 de ani de când sufletul Cătălinei, veşnic tânăr, s-a înălţat la cer de pe dealurile Vrancei udate şi cu sângele ei, figura sa rămâne parcă tot mai luminoasă în panteonul eroilor stăpâniţi de duhul jertfirii de sine pentru nemurirea neamului românesc; şi numele ei devine parcă tot mai răsunător în conştiinţa tuturor celor care vor forma în viitor „zidul iubirii de moşie” care nu se va înspăimânta de nici o faimă a vreunui tiran ce se va mai ridica vreodată împotriva lui Dumnezeu şi a dreptăţii celor care nu s-au lepădat de El.

MONUMENTUL EROINEI ECATERINA TEODOROIU

În orăşelul Slatina din judeţul Olt s-a dezvelit, săptămânile trecute, statuia eroinei Ecaterina Teodoroiu. Din acest prilej, s-au făcut mari şi înălţătoare serbări naţionale, la care au participat şi Majestatea Sa Regina, ministrul de război şi o mulţime de cărturari, armată şi popor mult, strâns din toată Oltenia. | Continuare »

Vorbirea fratelui Popa Petru (Batiz) la nunta de la Ceişoara – duminică, 30 iunie 1974

„… Iisus le-a zis: «Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine nu va flămânzi nici¬odată şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată. Dar v-am spus că M-aţi şi văzut şi tot nu credeţi. Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine şi pe cel ce vine la Mine nu-l voi izgoni afară: căci M-am pogorât din Cer să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis. Şi voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd nimic din ceea ce Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua de apoi. Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi” (In 6, 16-40).Inmultirea-painilor_17_09Fraţilor şi surorilor! În Evanghelia aceasta este vorba de înmulţirea pâinilor, când Domnul Iisus – Fiul lui Dumnezeu – apăruse pe pământul acesta şi făcea tămăduiri, semne şi minuni. Din toate părţile veneau gloatele cu bolnavi pe braţe, pe tărgi, pe spate – ca să-i aducă la Marele nostru Mântuitor, ca să le dea tămăduire trupească. Cu prilejul acesta, cum arată Cuvântul lui Dumnezeu în capitolul acesta, dincolo de Marea Tiberiadei, unde Mântuitor Şi-a găsit un loc de poposire duhovnicească, voia să stea liniştit cu ucenicii Lui, ca să le dea sfaturile trebuitoare mântuirii, în vederea zilei de mâine, când vor trebui să ducă Cuvântul lui Dumnezeu mai departe. Dar n-a avut nici acolo linişte, căci gloata care Îl căuta şi vestea despre minunile şi despre învăţăturile pe care le dădea El Îl căuta pretutindeni. Îl căutau gloatele de bolnavi, Îl căutau oamenii trudiţi şi apăsaţi de povara păcatului pretutindeni, ca să le dea tămăduire. | Continuare »

O, voi copii ai Domnului

O, voi copii ai Domnului,
voi ştiţi ce bun e Dânsul,
căci pâinea Sa şi apa Lui
vă alinară plânsul.

De mult, din haru-I nesecat
de pâine şi de apă
al vostru suflet ne-ncetat
mănâncă şi s-adapă.

Dar nu uitaţi că vă-nconjor
şi alte inimi, multe,
ce n-au putut în viaţa lor
pe Domnul să-L asculte.

Necazurile vieţii cresc,
iar lumea e pustie
şi-atâtea suflete cerşesc
un strop din Apa vie.

Daţi apă celor însetaţi,
la cei flămânzi mâncare,
ce mulţi sunt cei nemângâiaţi
în lumea asta mere!

Copii ai Domnului chemaţi
din lumea cea pustie,
din dar aveţi şi-n dar să daţi
şi pâine, şi-Apă vie. (Traian DORZ)

CUNOŞTI TU GRAIUL JERTFEI LUI IISUS?…

Dragul meu cititor, ai înţeles tu graiul jertfei lui Iisus? Auzi cum El necontenit te cheamă să stai o clipă să priveşti la jertfa ce-ţi îmbie iertare, pocăinţă şi iubire? O, de-ai înţelege preţul jertfei lui Iisus!
Din ea apare strălucind iubirea sfântă a Domnului Iisus. Ah, ce fericit vei fi în clipa în care vei pricepe această minunată iubire!… Numai ea te face să uiţi totul şi să te apleci cu grabă sub crucea binecuvântată. Ea-ţi străpunge inima ca o săgeată ascuţită, şi-ţi scaldă ochii în lacrimile unei pocăinţe curate. Stăpânit de-a Lui iubire, începi să simţi cum inima ţi se moaie şi-n ea încolţeşte un nou răsad, ce te călăuzeşte înspre veşnicie. E rodul vieţii celei noi, ascunse în Iisus. Îngenuncheat sub a Lui Cruce, în inimă-ţi vor picura divinele-I cuvinte, care într-o clipă te schimbă şi înnoiesc. Numai smerit îngenuncheat la sânul blând al Domnului Iisus îţi vei putea descoperi păcatul care a ros de multă vreme fiinţa ta plăpândă. Numai aşa vei înţelege de ce Iisus pe cruce ni Se dă ca să ne aducă nouă tuturor o veşnică şi sigură răscumpărare. Da, Iisus ni Se dă nouă prin jertfa de pe cruce. De aceea mare şi minunat este acest grai al jertfei lui Iisus! Dar cine-l mai pricepe?!… Şi dragostea nu are margini.
În dorul Lui fierbinte de-a rămâne cu noi pentru totdeauna şi a ne lumina, sfinţi şi călăuzi pe-ale vieţii căi, Iisus îşi strânge ucenicii şi lor le încredinţează un dar nepreţuit: e însăşi Trupul şi Sângele Său, pecetluirea de totdeauna a dragostei Sale pentru noi. Ah, ce dar minunat!… Cine va putea să-l înţeleagă?!… Şi cine L-a îndemnat pe Iisus la aceasta? Iubirea şi numai iubirea. Iisus este iubirea desăvârşită. Şi întru toate s-a ostenit a ne convinge de sfânta Lui iubire. Ah, Doamne Iisuse, deschide-ne ochii ca să înţelegem iubirea Ta cerească. Ajută-ne să auzim, cel puţin acuma, strigătul jertfei Tale sfinte. | Continuare »

Învăţătura acestei evanghelii, pe scurt, este aceasta: Gloata celor cinci mii de oameni s-a hrănit mai întâi cu Cuvântul lui Dumnezeu şi numai după această săturare sufletească a urmat minunea lui Iisus care a săturat şi foamea lor cea trupească. Aceste două feluri de săturări sunt puse înaintea noastră cu învăţătură: să avem grijă mai întâi de cele sufleteşti, să căutăm mai întâi împărăţia lui Dumnezeu (Mt 6, 33) şi învăţăturile Lui şi atunci Dumnezeu va îngriji şi de trebuinţele noastre trecătoare.

Inmultirea_painilor_17_05Şi vremile de astăzi sunt pline de gloate flămânde. Niciodată n-au fost mai multe lipsuri ca acum. Mai ales oraşele sunt pline cu oameni lipsiţi şi flămânzi. Sunt ţări întregi (Germania) care rabdă foame. Pe tot locul s-a împuţinat pâinea, hrana şi leguma.

| Continuare »

STRÂNGEŢI FĂRÂMITURILE DIVINE

Traian DORZ

Strângeţi fărâmiturile divine
din Pâinea împărţită de Hristos
când mesele frăţeşti sunt pline-pline
şi tot Cuvântu-i dulce şi mănos.

Când toţi trimişii Domnului aleargă
şi-mpart belşugul Viului Cuvânt,
deschideţi-vă inima mai largă
şi strângeţi tot ce-mparte Duhul Sfânt.

Atunci vă faceţi mintea o cămară
şi-n ea vă strângeţi sfinte fărmituri
de gânduri şi-amintiri, ca pe-o comoară,
din bogăţia Sfintelor Scripturi.

Strângeţi fărâmiturile divine,
căci locul unde sunteţi e pustiu
şi nu ştiţi cât belşugul va mai ţine,
iar mâine poate fi-va prea târziu.

…Iisuse Doamne, binecuvântează
pe cei ce ni le-aduc din partea Ta,
cu Duhul Tău cel Sfânt îi luminează,
mereu mai viu şi dulce-a ni-l purta.

Fă toţi cei ce-l aud să-l preţuiască,
ca,-mpărtăşiţi din Pâine şi din Vin,
mai credincioşi şi rodnici să-Ţi slujească,
spre Slava Ta, Iisus Hristos –
Amin.

ESTE AICI UN BĂIEŢAŞ…

Traian Dorz, HRISTOS — PÂINEA NOASTRĂ

„Este aici un băieţel care are cinci pâini de orz şi doi peşti; dar ce sunt acestea la atâţia?“ (Ioan 6, 9)

Este o mare binecuvântare de la Dumnezeu pentru părinţi ca să aibă copii credincioşi.
Dar este un dar şi mai mare pentru copii să aibă părinţi credincioşi.
Cu toate acestea, în astfel de familii, lucrurile se petrec invers, de cele mai multe ori.
Rareori copiii îi ascultă pe părinţii lor credincioşi spre a se întoarce şi ei ca să-i urmeze pe calea lui Dumnezeu, dar adeseori părinţii îi ascultă pe copiii lor. – Mai degrabă vin părinţii după copiii lor la Dumnezeu decât copiii după părinţi.
Oricum ar fi însă şi oricare ar urma pe cei veniţi mai întâi, sunt fericiţi cu toţii, dacă cei care nu-L cunosc pe Domnul îi urmează în credinţă pe cei care Îl cunosc.

E rău veşnic acolo unde cei necredincioşi sunt mai tari, ori copiii, ori părinţii, şi-i întorc de la Dumnezeu iarăşi îna-poi la păcat şi pe cei care apucaseră spre cer.
De aceea au o mare răspundere copiii celor credincioşi. Ei din leagăn au prilejul să cunoască Cuvântul Sfânt şi viaţa frumoasă şi curată în Hristos.
Au harul să crească sub îndrumarea blândă şi iubitoare a lui Hristos prin părinţii lor credincioşi şi au prilejul să afle fără oboseală şi să primească fără sforţări grele şi dureroase Cuvântul credinţei şi comoara darurilor lui Hristos chiar de la inimile cele mai iubitoare ale părinţilor lor. | Continuare »

Înmulţirea pâinilor

Sfântul Nicolae Velimirovici

Tot lucrul Celui Preaînalt este binevenit. Nimic din ce face El nu e fără rost sau de prisos. De ce aleargă oamenii într-una fără nici o ţintă, de ce fac atâtea lucruri care nu-şi au rostul? Pentru că nu ştiu care e ţinta lor, pentru că nu ştiu care e rostul vieţii lor. De ce se încarcă oamenii atâtea griji zadarnice care-i strivesc, mai-mai să nu să nu se poată mişca sub povara atâtor lucruri de care nu au nevoie? Pentru că nu cunosc singurul lucru care le trebuie.
Ca să adune mintea omului cea împrăştiată, ca să vindece inima omului cea împărţită, ca să strângă laolaltă puterile omului cele risipite, Domnul i-a arătat o singură ţintă, numai una: împărăţia lui Dumnezeu.

De ce Domnul nu le-a dat semn din cer fariseilor la cererea acestora? N-a dat El atâtea semne din cer în alte împrejurări? N-a săvârşit minuni nemaiauzite asupra bolnavilor, leproşilor, nebunilor, morţilor? În acele rânduri minunea era binevenită, potrivită, necesară. Dar semn din cer pizmaşilor farisei, iată o faptă necuvenită, lipsită de noimă zadarnică!
De ce n-a mutat Domnul munţii din loc în loc, ori să-i arunce în mare? Putea face lucrul acesta, nici nu încape vorbă. De ce n-a făcut-o? El, care poruncea mării să se liniştească şi vânturilor să stea, putea şi să zvârle munţii în mare. Dar avea rost să facă una ca asta? Nu. Şi nici nu a făcut. Marea însă trebuia potolită, vântul însă trebuia să stea pentru ca oamenii se înecau şi strigau după ajutor. | Continuare »

„ŞI VINDECA TOATĂ BOALA ŞI NEPUTINŢA ÎN POPOR”

Evanghelia de duminică ni-L arată pe Mântuitorul ca pe un Doctor bun ce dă lumină la doi orbi, vindecă un îndrăcit şi tămăduieşte toată boala şi neputinţa în popor.
O, ce Doctor mare şi bun a fost Iisus Mântuitorul! Pe oriunde ajungea El, bolile şi durerile încetau, bolnavii se făceau sănătoşi. „Mergând, spuneţi lui Ioan – zicea însuşi Iisus – că orbii văd şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii se scoală şi săracilor bine se vesteşte” (Mt 11, 4-5). Erau sate întregi unde nu mai era nici o boală, nici un bolnav şi nici o durere, căci Iisus trecuse pe acolo şi le vindecase. Dar minunata putere şi lucrare a Mântuitorului nu stătea numai în aceea că El vindeca şi bolile cele trupeşti. „Duhul Domnului – zicea Iisus – M-a trimis să-i tămăduiesc pe cei zdrobiţi cu inima, să vestesc iertare celor robiţi şi orbilor vedere” (Lc 4, 18-19). Mântuitorul tămăduia şi inimile, tămăduia orbia şi ologia cea sufletească şi dezlega suflete din robia diavolului. Mântuitorul punea tămăduirea bolilor trupeşti în legătură cu tămăduirea cea din lăuntru, cea sufletească a omului, de aceea zicea celor tămăduiţi: „Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti” (In 5, 14).
Iisus Mântuitorul e şi azi tot acelaşi Doctor minunat al sufletelor şi trupurilor noastre. Evangheliile ne spun că bolnavii se atingeau de El, căci putere ieşea de la Dânsul” (Lc 6, 19). | Continuare »

TĂMĂDUIREA SLĂBĂNOGULUI DIN CAPERNAUM

Evanghelia de duminică – duminica a doua a postului – istoriseşte tămăduirea unui slăbănog din Capernaum. Patru inşi îl purtau şi, neputând străbate cu el la Iisus din cauza mulţimii, l-au slobozit prin acoperişul casei. Iisus i-a zis: „Fiule, iartă-ţi-se ţie păcatele… ridică-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta” (citiţi pe larg această evanghelie la Marcu 2, 1-12).
Un adânc înţeles este în această evanghelie. Domnul Iisus a iertat mai întâi păcatele slăbănogului şi apoi l-a tămăduit. Asta însemnă că boala lui cea adevărată era înăuntru, în sufletul lui, şi de boala aceasta trebuia scăpat mai întâi.
Tămăduirea omului trebuie să plece din lăuntru în afară. Sufletul trebuie mai întâi tămăduit, ca, prin tămăduirea lui, să se vindece şi trupul. Boala cea adevărată este cea dinăuntru, cea sufletească.
Sănătatea şi boala îşi capătă înţelesul şi preţul lor cel adevărat numai în lumina Evangheliei. Sănătatea cea adevărată e sănătatea sufletului. Poţi fi tare şi mare cât un munte; această sănătate nu-ţi e de nici un folos, câtă vreme înăuntru, în suflet, eşti putred şi bolnav.
De multe ori boala cea trupească ajută sănătatea şi tămăduirea sufletului. | Continuare »

Evanghelia slăbănogului – a adevăratei bucurii

Sfântul Nicolae Velimirovici

A nu se bucura cineva de binele altuia este unul din cele mai dezonorante semne de stricare a sufletului prin păcat. Ce-i învaţă soarele pe oameni de dimineaţa şi până seara? „O, oameni, bucuraţi-vă de bine, şi bucuria aceasta vă va face ca nişte dumnezei!”
Privighetoarea flămândă cântă ceasuri întregi în zori până găseşte două gâze pentru prânzişorul ei! Ce-i învaţă privighetoarea pe bogătanii care se lăfăie în pat şi-şi încep ziua deschizându-şi gura nu ca să laude, ci ca să mănânce? „O, oameni, bucuraţi-vă de bine, cântaţi binele!” Nu între­baţi: al cui bine? Binele nu are stăpân pe acest pământ; este un oaspete străin. Noi, muritorii, nu suntem stăpânii, ci slujitorii lui.
A te întrista de durerile altora – aceasta o poate şi omul vechi, omul păcatului. Dar a te bucura de bucuria altuia, aceasta o pot face numai pruncii, şi cei ce sunt nevinovaţi ca pruncii. Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea (Marcu 10,15; cf. Matei 18, 3). Ce este împărăţia lui Dumnezeu dacă nu suma a tot binele şi lipsa a tot răul? Copilul se bucură mai mult de binele altuia decât bătrânul păcătos de propriul său bine. Pentru un copil nu este vreun bine care să fie al altuia. El împărtăşeşte zâmbetul de pe buzele tuturor, şi adesea ia încruntarea drept râs. Nimeni pe lume nu-i mai asemenea lui Dumnezeu decât un prunc nevinovat. Bucu­ria lui Dumnezeu de binele nostru, de cel mai mic bine al nostru, e desăvârşită. Domnul venind între noi a dezvăluit bogăţiile fără hotar ale dumnezeieştilor bucurii. S-au bucu­rat pruncii, şi s-au bucurat toţi cei asemenea lor în neprefăcută copilărie. Fericirile acestea însă nu numai că nu i-au bucurat pe oamenii cu minte smintită şi inimă de piatră ci, dimpotrivă, mai rău i-au înveninat. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

…Două mari şi veşnice datorii stau în faţa noastră, a tuturor celor care am fost aleşi după planul Său la o împreună-lucrare cu El, în vederea mântuirii noastre şi a altora, în vederea ducerii Evangheliei până la marginile pământului şi până la sfârşitul vremilor.
Cea dintâi e datoria de a nu uita trecutul. De a privi mereu spre Început, spre Biserica de la început, spre dragostea de la început. De la Începutul Evangheliei. De la Începutul Bisericii. De la Începutul Lucrării Sfinte în care ne-am născut şi noi din părinţii trupeşti şi din cei sufleteşti.
Iar cea de a doua datorie este de a nu uita viitorul. De a privi şi de a ne îngriji mereu de soarta celor care vin după noi, până la sfârşitul vremii noastre şi a neamului nostru. Până în Zilele Veşniciei…
Legătura noastră cu trecutul trebuie să ne ţină vii între noi, neîntrerupt, viaţa şi pilda înaintaşilor noştri. Necontenita noastră grijă trebuie să fie a nu ne depărta cu nimic de la drumul credinţei lor, de la pilda statorniciei lor, de la râvna dragostei lor faţă de Dumnezeu. De la felul smerit şi recunoscător al mulţumirii aduse de ei pentru biruinţele şi ajutorul pe care Dumnezeu le-a dat lor. De la ascultarea şi evlavia lor faţă de Hristos Mântuitorul nostru, oricâte jertfe grele a trebuit să îndure pentru a-şi păstra această credinţă, sub toată apăsarea de veacuri a atâtor vrăjmaşi străini şi băştinaşi.

Răbdarea şi credinţa lor să ne fie pildă veşnică. | Continuare »

Icoana_tuturor_sfintilor„A tăinui cuvântul adevărului înseamnă a te lepăda de el. Bine este să trăim în pace cu toţi, dar numai cu aceia care cugetă aceleaşi despre buna Credinţă Ortodoxă. Şi este mai bine să ne războim, atunci când pacea lucrează conglăsuirea către rău.”
Sfântul Maxim Mărturisitorul (+662)

Pentru tot omul ce poartă pecetea Dumnezeului Hristos, este binecunoscut faptul că unitatea Bisericii Ortodoxe este, înainte de toate, unitatea în Crezul mărturisit în Credinţa Ortodoxă, ori cu alte cuvinte, unitatea în deplinătatea adevărului revelat, unitatea în Cuvântul Întrupat – „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14.6)-, care este unitatea în Mântuitorul nostru Iisus Hristos. El este Întemeietorul și Capul Bisericii, iar Biserica al Lui Trup este – „Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L a dat pe El cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi.” (Efeseni 1.22-23) Membri acestui trup sunt toţi credincioşii ortodocşi botezaţi în Biserica Ortodoxă în numele Sfintei Treimi.
O exprimare limpede de unire în crez şi faptă ortodoxă a fost formulată şi de Sfântul Maxim Mărturisitorul. Vrăjmaşii ce s-au ridicat împotriva sfântului pentru că acesta combătea cu înverşunare monotelismul, i-au pus următoarea întrebare: „De care biserică aparţii? Bisericii din Constantinopol, din Roma, din Antiohia, din Alexandria sau din Ierusalim? Pentru că, ia aminte, toate aceste biserici împreună cu diocezele lor sunt în comuniune. Aşa că, de spui că aparţii Bisericii universale (soborniceşti), ar trebui să te alături gândirii bisericilor soborniceşti, pentru că de urmezi o nouă cale, singur te vei da pierzării.”
Sfântul a răspuns: „Dumnezeu, Stăpânul creaţiei, a spus că Biserica Sobornicească viază în mărturisirea dreaptă a credinţei în El, numindu-l pe Petru binecuvântat pentru că I-a mărturisit dumnezeirea (Matei 16.18). Aşadar, aş vrea să cunosc temeiul după care aceasta unire s-a făcut, iar dacă este după Dumnezeu, nu mă voi separa de voi.” Patricienii Troliu şi Sergiu Eufratul ce au mărturisit eresul monotelit care cuprinsese TOŢI arhiereii bisericilor de atunci, cum că în Hristos nu e decât o singură voinţă, au strigat: „Cu toate aceste mărturii, nu intri în comuniune şi ascultare de Tronul Constantinopolului?”
„Nu,” a răspuns Sfântul.
„Dar de ce?” întrebat-au ei.
„Pentru că” a grăit blând Bătrânul, „conducătorii pomenitelor biserici au respins hotărârile celor patru Sinoade. Şi prin aceste hule singuri s-au excomunicat din Biserică, după cum le-am mărturisit acest lucru până acum.”
„Bine, dar atunci numai tu singur te vei mântui,” au socotit iscoditorii, „şi toţi ceilalţi se vor osândi?” | Continuare »

Pagina 8 din 154« Prima...45678910111213...203040...Ultima »