ŞARPELE

Traian Dorz, CÂNTĂRILE ROADELOR

Adam-si-Eva-in-RaiZdrobeşte totdeauna capul la şarpele neascultării
c-acesta a făcut de-a pururi pe orice om nefericit,
răpindu-i Raiul scump,
adică frumseţea nevinovăţiei!

Zdrobeşte totdeauna capul la şarpele neascultării,
căci el înveninează viaţa întregii omeniri şi azi
şi nimiceşte frumuseţea lucrărilor lui Dumnezeu.

Zdrobeşte totdeauna capul la şarpele neascultării,
căci el a-mpiedicat pe-atâţia
din cei ce se-ndreptau spre Cer
şi prăbuşindu-i în Gheenă
i-a rupt pe veci de Dumnezeu.

Zdrobiţi-l, fraţii mei, oriunde pe şarpele neascultării,
să nu v-abată el din calea curată-a nevinovăţiei,
căci orişicine nu-l zdrobeşte ajunge-un trufaş
dezbinat.

Zdrobiţi-l când e gând în taină,
cât n-a ajuns dorinţă-n voi,
zdrobiţi-l chiar dacă-i dorinţă
ce încă n-a ajuns păcat,
căci mai târziu, când e balaur, zadarnic,
– vă zdrobeşte el! | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, Citiri şi tâlcuiri din Biblie

Imaginea de mai jos arată ce s-a întâmplat cu Adam şi cu Eva după ce şarpele i-a amăgit să mănânce din pomul cel oprit.

„Şi li s-au deschis ochii amândurora şi au cunoscut că erau goi; şi au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte din ele. Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu umblând în rai după amiază; şi s-au ascuns Adam şi femeia lui de la faţa Domnului Dumnezeu între pomii raiului. Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis lui: «Adame, unde eşti?» Iar el a zis: «Glasul Tău am auzit umblând prin rai şi m-am temut, căci gol sunt şi m-am ascuns». Şi a zis Dumnezeu lui: «Cine ţi-a spus ţie că eşti gol, nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit ţie să nu mănânci?» Şi a zis Adam: «Femeia care mi-ai dat să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom»; iar Eva a zis: «Şarpele m-a amăgit şi am mâncat…»” (Citiţi pe larg la Facere 3, 6-14.)

Izgonirea-lui-Adam-din-Rai-4

Grozave urmări a avut păcatul neascultării asupra celor dintâi doi oameni. Auzirăţi cum spuse Biblia: îndată ce au păcătuit, Adam şi Eva au încercat să se ascundă de la faţa lui Dumnezeu, Care pe toate le ştie şi le vede. Adică păcatul a întunecat puterile lor sufleteşti. Ei nu cunoşteau, ca mai înainte, puterea şi atotştiinţa lui Dumnezeu. Dar, ceva şi mai mult decât atât: Adam s-a apucat şi să mintă, încercând să tăinuiască păcatul şi spunând că s-a temut de vocea lui Dumnezeu şi de goliciunea sa, şi nu de conştiinţa păcatului. Era şi firesc să fie aşa, căci diavolul care-i înşelase este „tatăl minciunii” (Ioan 8, 44) şi minciuna era cel dintâi rod al înşelăciunii şi al căderii în păcat. Adică vedeţi, iubiţilor cititori, îndată ce au ascultat Adam şi Eva ispita vrăjmaşului diavol, păcatele şi răutăţile au început a curge ca dintr-un izvor din gura lor şi din viaţa lor. Aşa e şi azi. Ispita diavolului tot aşa şopteşte şi azi: „Gustă, omule, numai un pic, gustă numai o dată din atare patimă”. Dar, îndată ce ai gustat, nu te mai poţi opri; diavolul te-a prins în ghearele lui. | Continuare »

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de la Săucani – octombrie 1980

În Cartea Geneza, de la începutul Sfintei Scripturi, când Bunul Dumnezeu spune că a făcut începutul începutului, scrie acolo ce a făcut Dumnezeu în toate cele şase zile.
În prima zi a făcut lumina… Scrie în versetul 3 din capitolul 1 din Genesa că Dumnezeu a făcut lumina. „A zis: «Să fie lumină». Şi a fost lumină. Dumnezeu a văzut că lumina era bună”.
După aceea scrie într-un verset următor că Dumnezeu a despărţit întindea uscatului de întinderea apelor. Şi după aceea iar se spune: „Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun”.
După aceea Dumnezeu a făcut luminătorii de sus, luminătorul de zi şi luminătorul de noapte: a făcut soarele, luna, stelele. Şi apoi spune: „Dumnezeu a văzut că lucrul aceasta era bun”.
A făcut apoi Dumnezeu vieţuitoarele din aer şi din apă şi iar spune Cuvântul: „Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun”.
În ziua a şasea a făcut pe om, la urma tuturor acestor lucruri. Scrie că, după ce le-a întocmit şi le-a verificat, şi le-a cercetat, „Dumnezeu a văzut că erau bune”.

Crearea-lui-Adam

L-a făcut pe om, dar după această faptă a Lui nu mai este scris: „Şi Dumnezeu a văzut că omul era bun”. De ce oare după toate celelalte lucruri pe care le-a făcut Dumnezeu până la om este scris: „Dumnezeu a văzut că acestea erau bune”, dar după ce l-a făcut pe om, nu mai este scris în Cuvântul lui Dumnezeu că lucrul acesta e bun?
Pentru că Dumnezeu a făcut doar începutul omului, a făcut numai trupul său şi sufletul său, dar i-a dat omului voinţa liberă, ca să-şi aleagă şi calea: să fie bun sau să fie rău. La toate celelalte lucruri făcute de Dumnezeu înainte de om, Dumnezeu nu le-a dat voinţa liberă. Le-a dat porunca ascultării: „Voi aşa să fiţi!”. Şi ele aşa sunt. | Continuare »

Traian DORZ, Cântări Noi

EdenO, ce frumos era pământul în urma primei săptămâni,
în cea Dintâi Zi de Odihnă,
ieşit din a Iubirii Mâini,
în unduiri cereşti, lumina şi roua scânteiau pe crini
şi dragostea zâmbea din toate sub raza Ochilor Divini!

În pace şi-n îmbrăţişare se sărutau lumini şi zări,
în întâlniri şi-n despărţire erau bineţele-n cântări,
în întrebări
şi în răspunsuri erau priviri de ochi curaţi,
– ci numai şarpele şi omul erau munciţi
şi frământaţi…

Şi iată, şarpele şi omul s-au însoţit cu gând ascuns,
iar din păcatul lor, blestemul prin toţi şi-n toate a pătruns;
şi astăzi, din adânc şi până în înălţimi şi-ntind mereu
satan şi omul lui puterea, ameninţând pe Dumnezeu.

Gem celelalte toate-toate, strigând spre Cel ce le-a zidit,
să le răzbune chinuirea pe cei doi ce-au păcătuit
şi nu-i departe clipa-n care ce-şi pregătesc
aceştia doi,
le va aduce nimicirea…

…şi Raiul va fi-abia apoi…

Din vorbirea fratelui Ioan Opriş (Batiz) la nunta din Hunedoara – 26 iulie 1981

infricosata judecata…Mă gândesc la un cuvânt al înţeleptului Solomon din capitolul 11, versetul 9 din Ecclesiast, ce vorbeşte tinerilor, dar e şi pentru bătrâni: „Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă cât eşti tânăr, umblă pe căile dorite de inima ta şi plăcute ochilor tăi. Dar pentru toate acestea, nu uita că Dumnezeu te va chema la judecată”. Şi ultimul verset din capitolul 12 spune aşa: „Iar judecata se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău!”. Mie îmi place să repet mereu acest verset, mai ales la priveghiuri, atunci când ne ducem la catafalcul unui mort: soră, prieten, vecin, cunoscut, coleg… Îmi place să spun mereu versetul acesta: „Iar judecata se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău.” Iubitule, iubito care eşti aici de faţă şi mă priveşti, să nu uităm ceea ce ne spune aici: că „judecata se va face cu privirea la tot ce este ascuns”. Astea ies la judecată, astea ies la suprafaţă – şi cele bune şi cele rele –, ca să dăm socoteală. Pentru cele bune să ni se spună: „Vino, slugă bună şi credincioasă, căci peste puţine lucruri ai fost credincios şi peste multe te voi pune. Intră în bucuria Domnului tău”. Dar pentru cele rele vom da socoteală şi vom auzi înfricoşatele cuvinte: „Du-te de la Mine, blestematule, în focul cel veşnic”. E mult de atunci, sunt zeci de ani de când am auzit un frate predicând şi spunând: „Fratele meu, când vei ajunge acolo, în faţa Judecăţii lui Dumnezeu, nimeni nu te mai cunoaşte, nici cel mai drag şi mai scump, şi mai intim frate sau părinte al tău… Nu te mai cunoaşte nimeni. Acolo toţi duc lipsă de ajutor, toţi tânjesc după o mână care să-i mângâie, după un cuvânt care să-i îmbărbăteze”… Şi tu vei fi acolo un străin printre străini, vei fi înconjurat de mulţi oameni, de mulţimi nenumărate. Acolo ai să te vezi singur-singurel stând în faţa lui Dumnezeu, a Dreptului Judecător, pe Care ni-L arată Sfântul Matei în capitolul 25, unde spune despre Împăratul care va apărea pe cer judecând… Împăratul până aici Miel, blând, iertător, Cel care îngrijea de orfani, de văduve, de necăjiţi, de amărâţi, de neîntorşi… El, Împăratul, Care pentru toţi avea de spus un cuvânt de mângâiere… Acum s-a terminat… S-a sfârşit mila. Împăratul se prezintă Judecător, în haină de Judecător, şi atunci va sta de vorbă cu tine individual. Şi după această întâlnire vei auzi doar o sentinţă: „Vino!” – ori „Du-te!”. Tu, care vei auzi: „Du-te!” – ştii unde te vei duce? În focul cel veşnic, care i pregătit diavolului şi îngerilor lui. | Continuare »

PS-Longhin-de-Banceni-(Mihail-Jar)Episcopul LONGHIN, Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Am socotit necesară apariţia acestei cărţi datorită faptului că ne aflăm într-un moment greu, într-un moment de răscruce al credinţei celei adevărate şi, de fapt, al mântuirii noastre – a întregii creştinătăţi ortodoxe de astăzi şi de mâine.Sa-stam-bine_cop2
Cel rău vrea să ne distrugă sufletele, luptând să nimicească orice urmă de credinţă din popor. El întotdeauna a căutat să ne despartă de Dumnezeul cel adevărat, dar astăzi urmăreşte să facă acest lucru prin ecumenism… mişcare în cadrul căreia, pentru anul 2016, se pregăteşte aşa-zisul al optulea Sinod Ecumenic (sau Sinod Panortodox). Se doreşte ca acest sinod să se ţină la Constantinopol, în fosta biserica ortodoxă «Sfânta Irina», care acum este transformată în moschee musulmană.
Îl rugăm pe Preamilostivul Dumnezeu să facă El ca acest strigăt al nostru să fie auzit şi înţeles ca un semnal de alarmă de către sufletul fiecărui drept-măritor creştin. Căci dorim, prin aceste mesaje duhovniceşti culese aici din scrierile Sfinţilor Părinţi, să aducem la cunoştinţa tuturor fiilor Bisericii noastre gravul pericol al lepădării de credinţa ce ne ameninţă. Şi totodată vrem să transmitem tuturor îndemnul să rămânem în învăţătura mântuitoare pe care am primit-o prin descoperire de la Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos, învăţătura care a fost dată sfinţilor „o dată şi pentru totdeauna” (Iuda 3) şi care, prin Sfinţii Săi Apostoli şi urmaşii lor, a ajuns până la noi. Aceasta este credinţa în care ne-am născut şi în care ne-a educat Biserica noastră Ortodoxă, prin Sfinţii Părinţi.
Pentru acest har pe care Dumnezeu ni l-a dat nouă nevrednicilor şi netrebnicilor robi ai Săi, suntem datori să-I aducem zi şi noapte mulţumiri neîncetate şi laudă nesfârşită marelui Său Nume.
Acum însa, chiar dacă va trebui cu preţul vieţii noastre să ne apărăm această dreaptă credinţă, dacă va trebui să ne vărsăm sângele pentru ea sau dacă va trebui să murim de o mie de ori şi să suferim pentru iubitul nostru Mântuitor, Îl rugăm pe El să ne umple de o sfânta putere în această luptă şi de un nebiruit curaj de mărturisire a adevărului. Să ne dea înţelepciunea care vine de sus şi discernământul clar în faţa acestor provocări, pentru a nu deveni părtaşi cu trădătorii. | Continuare »

PS-Mihail-JAR-3Prea Fericirii Sale, Prea Fericitului Kiril, Patriarh al Moscovei și al întregii Rusii

Prea Fericirea Voastră, Prea Fericite Stăpâne, cu smerenie, cerem binecuvântarea Domnului și sfintele Voastre rugăciuni pentru turma ce V-a încredințat-o Dumnezeu.
Cu multă bucurie și căldură sufletească, ne aducem aminte de vizita Prea Fericirii Voastre pe pământul nostru natal bucovinean, fapt pentru care Vă mulțumim mult și Vă rămânem recunoscători.

Cu durere în suflet ne adresăm Prea Fericirii Voastre, în dorința de a ne păzi să nu ajungem trădători ai sfintei credințe ortodoxe.

În momentul de față, poporul creștin ortodox este adânc tulburat datorită faptului că Biserica Ortodoxă Rusă participă la Soborul înșelător care este hotărât pentru anul 2016 și care are ca scop să ne îndepărteze de la calea cea adevărată.

Biserica lui Hristos ne-a educat în duhul iubirii, blândeții, smereniei, ascultării și cinstirii îndrumărilor duhovnicești lăsate de înaintașii noștri. Biserica Ortodoxă, prin glasul Sfinților Părinți mărturisește că mântuirea poate fi dobândită numai în această Biserică întemeiată de Hristos. Biserica Ortodoxă este adevărata Biserică în care nepătat s-a păstrat Sfânta Tradiție și deplinătatea dumnezeiescului har mântuitor. Ea a păstrat întreagă și curată învățătura Apostolilor și a Sfinților Părinți. Dorim să rămânem credincioși și ascultători mărturisirii lor, urmându-le în credință neclintită și în dragoste înflăcărată pentru Dumnezeu.
CREDINȚA ORTODOXĂ ESTE SINGURA CREDINȚĂ MÂNTUITOARE!

Nu ne vom lepăda de tine, iubită Ortodoxie, nu te vom tăgădui pe tine, credința moștenită de la Sfinții Părinți. În tine ne-am născut, în tine trăim și în tine vom muri. Și, dacă vremea ne-o va cere, de mii de ori vom muri pentru tine, urmând învățăturilor Sfinților Părinți, care ne-au arătat calea spre Împărăția lui Dumnezeu chiar cu prețul vieții lor.
Noi suntem chemați să păstrăm în toată curăția sfânta Ortodoxie lăsată nouă ca moștenire de Sfinții Părinți. Cu orice preț vom apăra credința ortodoxă, urmând învățăturilor dogmatice, Sfintei Tradiții și sfintelor canoane care au fost date la cele șapte Soboare Ecumenice și Locale ale Bisericii Ortodoxe. | Continuare »

Fiul-risipitorSfântul Ioan Gură de Aur
Cuvânt la Duminica Fiului Risipitor

„Aşa va fi bucurie in cer pentru un păcătos ce se pocăieşte” (Lc. 15. 7)

Omul nu trebuie să deznădăjduiască pentru păcatele sale, dar nici să nu fie leneş şi uşuratic la minte! Când noi ştim că suntem păcătoşi, nu trebuie nici să deznădăjduim, nici să fim uşuratici la minte şi leneşi, căci amândouă acestea ne-ar duce la pieire. Adică deznădăjduirea ne împiedică de a ne scula din căderea în păcate, iară uşurătatea minţii face, ca şi cei ce stau, să se poticnească şi să cadă. Aceasta, aşadar, ne răpeşte binele pe care îl posedăm, iară aceea, adică deznădăjduirea, nu ne lasă a ne elibera de relele sub care noi suspinăm. Uşurătatea minţii ne împinge iarăşi afară din cer, unde noi ne aflam, iară deznădăjduirea ne aruncă în bezna răutăţii. Dacă noi însă nu deznădăjduim, putem curând să scăpăm de această beznă. Socoteşte acum puterea amândurora, atât a uşurătăţii de minte, cât şi a deznădăjduirii!
Satana a fost la început un înger bun, clar fiindcă din capul locului a fost uşuratic la minte şi apoi a deznădăjduit, de aceea a căzut aşa de adânc, încât niciodată nu se va mai scula. Cum că el la început a fost un înger bun, învăţăm din cuvintele Sfintei Scripturi, unde se zice: „Văzut-am pe Satana ca un fulger din cer căzând” (Lc. 10, 18). Această asemănare cu fulgerul ne arată atât strălucirea cea dinainte a Satanei, cât şi repeziciunea căderii sale.
Pavel a fost la început un hulitor al lui Iisus Hristos, prigonitor şi vrăjmaş al credincioşilor. Dar pentru că nu a deznădăjduit după ce a cunoscut rătăcirea sa cea grozavă, de aceea el s-a făcut asemenea îngerilor.
Iuda dimpotrivă, dintâi început a fost Apostol, dar pentru că era uşuratic la minte, s-a lăsat smintit de păcat, şi s-a făcut vânzător al Domnului. Însă tâlharul cel de pe cruce, măcar că săvârşise aşa de multe păcate, nu a deznădăjduit şi de aceea a intrat în rai. | Continuare »

Sfântul Luca al Crimeei – Cuvânt în Duminica Fiului Curvar (1)

Fiul-cel-pierdut-19Astăzi am ascultat pilda lui Hristos despre fiul curvar. Această pildă adânc mişcătoare, luminată de dumnezeiasca lumină a dragostei, ne învaţă cât de nemăsurată este milostivirea şi atotiertarea lui Dumnezeu, cât de însemnată, neapărat trebuincioasă, e pocăinţa.
Fiul curvar era cel mai tânăr, şi de aceea slujeşte drept chip al tinereţii. Tinerii se abat adeseori de la calea dreaptă – şi iată că pe calea cea grea a pierzării a mers şi acest fiu mezin, care s-a plictisit în casa tatălui său, care a vrut să aibă libertate, a vrut să-şi rânduiască viaţa după bunul său plac.

El şi-a rugat tatăl să-i dea partea cuvenită din moştenire, iar după ce-a primit-o a plecat de la el într-o ţară îndepărtată. Acolo, în goana sa după plăceri şi veselie, a căzut grabnic pe calea pierzării; şi-a cheltuit averea cu femeile desfrânate şi cu beţivii, ajungând la deplină sărăcie şi foamete, aşa încât a fost nevoit să se apuce de păscut porcii. Flămânzind greu, s-ar fi bucurat să mănânce nutreţul porcilor, dar nici acela nu i se dădea, în privinţa duhovnicească a căzut cum nu se poate mai jos, ajungând la starea dobitocească, şi a început a trăi cu porcii în cel mai nemijlocit înţeles al cuvântului. Pentru tineret este foarte firească năzuinţa spre plăceri şi veselie, fiindcă el nu cunoaşte viaţa, nu înţelege toată asprimea ei. Mulţi tineri am văzut care, în goana lor după desfătări după o viaţă veselă şi îndestulată au zburat ca fluturii la lumină, la foc, şi şi-au ars aripioarele, şi au căzut în păcat, iar apoi şi în deznădejde. Această deznădejde îi face pe mulţi să nu mai întrezărească nici o lumină, nici un rost în viaţă, căci înainte vreme rostul vieţii era pentru ei restrâns la plăceri şi bucurii – aşa încât, simţind viaţa ca pe o povară, îi pun capăt sinucigându-se. | Continuare »

Mahrama_13Traian Dorz, versificarea

1. Fiul înţelept ascultă tot ce tatăl său l-învaţă,
dar cel hulitor n-ascultă de mustrare şi povaţă.

2. Prin a gurii roadă bună, parte vei avea de bine,
însă cei stricaţi au parte de-apăsare şi ruşine.

3. Cine îşi păzeşte gura, al lui suflet şi-l păzeşte,
cel cu buze prea deschise spre pierzare se grăbeşte.

4. Leneşul doreşte multe, totuşi mai nimica n-are,
dar cei harnici au de toate şi oricând pe săturare.

5. Cel neprihănit urăşte orice vorbă mincinoasă,
dar cel rău urât se face şi-a lui viaţă-i ruşinoasă.

6. Pe nevinovat oriunde curăţia îl păzeşte,
dar pe păcătos îl pierde răutatea ce-o trăieşte.

7. Unul face pe bogatul, deşi mai nimica n-are,
altul face pe săracul, ascunzând averea-i mare. | Continuare »

Vamesul-si-fariseul-7Sfântul Luca al Crimeei
Cuvânt în Duminica a XXXIII-a după Rusalii

Despre rugăciune
Se apropie Postul Mare, vreme de rugăciune şi pocăinţă, vreme foarte însemnată a vieţii noastre – fiindcă ce lucru poate fi mai însemnat pentru creştini decât rugăciunea şi pocăinţa?
Sfântul apostol şi evanghelist Matei ne spune că atunci când Domnul Iisus Hristos a ieşit la propovăduire, primul lucru pe care a început să-l înveţe a fost pocăinţa. El îi chema pe toţi la pocăinţă prin următoarele cuvinte: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor (Mt. 3, 2). Chemarea la pocăinţă va răsuna mereu în răstimpul de pregătire pentru Post şi în timpul Postului – astăzi însă vom vorbi despre rugăciune. Rugăciunea este cea mai însemnată dintre lucrările omeneşti, fiindcă prin rugăciune duhul omului intră în împărtăşire nemijlocită cu Duhul Cel Dumnezeiesc. Prin rugăciune intrăm în împărtăşire cu însuşi Dumnezeu, şi cel a cărui rugăciune se face de o adâncime fără fund şi neobişnuit de lucrătoare, cel care a ajuns la rugăciunea cu care se ruga cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Serafim de Sarov, ştie preabine, din propria experienţă, cum are loc împărtăşirea cu Duhul Cel dumnezeiesc; ştie că oamenii primesc totul de la Dumnezeu cu ajutorul rugăciunii şi în rugăciune: aşa primesc şi îndreptarea cea adevărată a vieţii lor, şi pocăinţa, şi mângâierea, şi odihna, altfel spus tot ce este de trebuinţă omului ca să se mântuiască.
Nu este nimic mai însemnat decât rugăciunea; pe de altă parte, nimic nu este mai greu, fiindcă lucrările omeneşti sunt cu atât mai grele, cu cât sunt mai însemnate. Prin propriile noastre sforţări nu putem pricepe întreaga însemnătate a rugăciunii şi cu atât mai mult nu ne putem ruga în chip plăcut lui Dumnezeu. | Continuare »

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din Meditaţii
la Apostolul din Duminica a 33-a după Rusalii)

TDorz1Mare lucru este evlavia şi mare taină este taina ei. Sfântul Apostol Pavel când vorbeşte despre evlavie o arată ca taină a lui Hristos, ca pe însuşirea şi chipul Lui care încep de la trup, şi sfârşesc la slavă (I Tim 3, 16). Pentru aceasta îl sfătuieşte el pe urmaşul său, cu multă duioşie şi dragoste: Caută să fii evlavios… evlavia este folositoare în orice privinţă, întrucât ea are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare (I Tim 4, 7-8)… Ţine-te de învăţătura care duce la evlavie (I Tim 6, 3). Negreşit… evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig (I Tim 6, 6)… Să trăiţi în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie (Tit 2, 12). Cunoştinţa adevărului duce la evlavie (Tit 1, 1). Să aducem Domnului o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică (Evr 12, 28). Iar Sfântul Apostol Petru spune hotărât că în cele şapte trepte ale mântuirii, una din cele mai de sus pe scara aceasta este evlavia (II Pt 1, 5-7). Şi zice hotărât că dacă cineva nu le are pe acestea în el, acela este orb, umblă cu ochii închişi şi a uitat că a fost curăţit de vechile lui păcate…
Deci evlavia este una din condiţiile mântuirii. Cine nu o are este numit orb şi bâjbâitor pierdut. Dar cine o are cu adevărat, din chiar pricina aceasta, va avea de suferit prigoniri.
Dar ce este evlavia şi care sunt însuşirile acestei virtuţi pe care Cuvântul lui Dumnezeu ne-o cere atât de stăruitor şi fără de care ni se spune limpede că nu putem intra în Împărăţia lui Dumnezeu? | Continuare »

Pr.Vasile_Ouatu_22Preot Vasile Ouatu, Bucureşti
(„Ostaşul Domnului» nr. 1-2 / 1-15 ian. 1935, pag. 2)

Scumpii şi iubiţii mei frăţiori şi surioare în ostăşia Domnului Iisus!
Voi, toţi fraţi şi surori, presăraţi pe întinsul ţării Româneşti, cunoaşteţi cum s-a născut Oastea noastră scumpă. Din rugăciunea şi lacrimile scumpului nostru părinte sufletesc Iosif . El ne-a chemat – luminat şi călăuzit de Domnul şi numai de Domnul – ca să ne hotărâm pentru o viaţă curată şi sfântă, bineplăcută Domnului.
În nopţi de rugăciune îngenunchează, Duhul Domnului l-a îndemnat să sune din trâmbiţă şi să ne cheme la o nouă viaţă, să ne cheme la stăruinţă de prin văile păcatului. Plecat şi smerit faţă de Domnul, părintele Iosif a pus trâmbiţa la gură şi a sunat, a sunat cu putere şi mulţi ne-am adunat în jurul „gornistului” lui Dumnezeu.
Gornistul, văzând cum gloatele se adună rând pe rând, a sunat şi ele tot mai cu putere, fără a ţine seamă de nimic, nici chiar de viaţa sa. Tot ce Domnul a poruncit, „gornistul” a făcut şi a vestit. Urechea lui a fost mereu plecată la picioarele Domnului, de unde a primit noi îndemnuri, sfaturi şi îndrumări.
Gornistul a cântat atât de frumos, că noi, cu lacrimi, am părăsit lumea şi l-am urmat, hotărându-ne cu legământ să nu ne mai întoarcem niciodată înapoi. Stăpânit de iubirea sfântă a primilor apostoli ai credinţei, părintele Iosif a chemat la mântuire, prin Oaste, pe tot sufletul ce zăcea greu în noaptea întunecoasă a păcatului. A căzut greu bolnav şi tot n-a încetat să cheme şi să strige din adâncul inimii sufletele la viaţă.
Şi fiindcă chemarea a fost însoţită de jertfă, sub toate raporturile, Dumnezeu a binecuvântat-o în aşa măsură că această chemare ne-a dat o Oaste mare şi puternică. Această chemare a părintelui Iosif ne-a născut la o viaţă nouă cu Domnul Hristos în Biserica Sa.
Această chemare în care părintele Iosif a pus avutul său, munca şi agoniseala sa, sănătatea şi chiar viaţa sa toată, a fost plăcută Domnului, căci de la El a fost şi după voia sa a lucrat. Oamenii însă au urât-o, au pizmuit-o au vrăjmăşit-o, au prigonit-o şi au căutat chiar să o nimicească. Numai că Domnul a fost mai puternic. | Continuare »

Cananeanca_2016_02O, mamă, – ce faci, mamă,
de ce dormi somnul greu?
– priveşte unde-i fiica
şi unde-i fiul tău!
I-a-ncolăcit un şarpe,
i-a prins un duh vrăjmaş
– tu, mamă, ce faci, mamă,
de ce nu lupţi – ci-i laşi?

O, mama mea cea bună,
ia-ţi fiii împreună,
aici şi-n cer să fii
cu-ai tăi iubiţi copii.

Ademeniri viclene
se-ntind spre fiica ta,
tu ştii, dar ea nu ştie,
de ce ţi-o poţi lăsa?…
Noroaie şi primejdii
atrag pe fiul tău,
tu vezi, – dar el nu vede,
– de ce-l laşi celui rău? | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
Meditaţii la Apostolul din Duminica a 17-a după Rusalii

„De aceea, ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul: Nu vă atingeţi de ce este necurat şi vă voi primi“ (II Cor. 6, 17).

TDorz1Pentru un suflet care doreşte cu adevărat mântuirea şi slava în Împărăţia lui Dumnezeu este un lucru de viaţă sau de moarte păcatul şi chiar cea mai mică necurăţie, pentru că orice credincios temător de Dumnezeu ştie că este scris: Fiţi sfinţi, căci Eu sunt Sfânt! – zice Domnul.

Pe uşa iadului, la intrarea în el, este scris: „Lăsaţi afară orice speranţă, voi, care intraţi!“…
Adică, cine intră acolo să intre fără nici o nădejde că va mai ieşi vreodată din el. În iad există numai intrare, dar nu şi ieşire. Ieşire nu mai există pentru nimeni şi niciodată. Însuşi Mântuitorul a zis bogatului nemilostiv din iad: Între noi şi voi este o prăpastie veşnică, în aşa fel ca acei care ar vrea să treacă de aici la voi sau de acolo la noi să nu poată (Luca 16, 20).
Iar pe uşa raiului este scris: „Nimic întinat nu va intra aici… Nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună… în spurcăciuni trupeşti şi în minciună sufletească (Apoc. 21, 27).
Şi tocmai de aceea Dumnezeu îi curăţeşte pe ai Săi prin Sângele Crucii Domnului Iisus, care spală orice păcat (I Ioan 1, 7-9).
Iar apoi ne porunceşte cu tărie tuturor ca să umblăm în lumină. Şi să avem părtăşie unii cu alţii.
Asta înseamnă a trăi în adevăr, adică în învăţătura sănătoasă primită de la început, a ne feri de orice păcat şi de orice legătură cu păcatul şi cu viaţa lumească.
Apoi să trăim într-o umblare ascultătoare şi iubitoare de fraţi, în orice vreme, în orice loc şi în orice privinţă.
Că numai aşa şi numai acelora Sângele Său le curăţă orice păcat. Altfel nu.
Desigur că, după cum iarăşi este scris, nimeni nu poate spune că este fără nici un păcat, pentru că însăşi firea pământească, în care trăim, şi lumea, prin care încă mai umblăm, sunt pline de stricăciune şi îmbibate de păcate. Şi, prin chiar acest fapt, noi suntem totdeauna în primejdie să ne atingem de câte ceva necurat. Sau să ne atingă el. | Continuare »

Părintele Constantin Galeriu (28 ianuarie 2001)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Vrednicilor de iubire şi dreptmăritorilor creştini în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos,
Femeia-cananeanca_2Ne împărtăşim, precum Bunul Dumnezeu ne-a dăruit, din dumnezeiescul cuvânt al Evangheliei. Şi cuvântul pentru astăzi dăruit şi rânduit este aşa precum l-am ascultat la vremea cuvenită, iar acum îl readucem în inimile noastre. Să ascultăm cuvântul dumnezeiesc:

Mântuitorul Iisus Hristos, Domnul nostru, “ieşind de acolo (din locul unde se afla, într-o comunicare cu fariseii şi cărturarii, despre care vom spune un cuvânt mai pe urmă), a plecat în părţile Tirului şi ale Sidonului (în partea de nord a Israelului, pe litoralul Mării Mediterane).  Şi iată o femeie cananeancă (de alt neam decât cel evreiesc), din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon.  El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră.  Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel.  Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă.  El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor.  Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor.  Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.” (Matei 15, 21-28)
Iubiţilor, acesta este cuvântul şi momentul de adâncă revelare, descoperire a uneia dintre cele mai adânci chemări de la noi, anume a credinţei. Taină a tainelor, început al virtuţilor. Mai întâi, când auzim cuvântul: “Ieşind de acolo” . De unde anume ieşise Iisus? De la o întâlnire cu fariseii şi cărturarii, venind din Ierusalim. Şi care îi puseseră o întrebare din partea lor răscolitoare. | Continuare »

Femeia-cananeanca_GhelarToată viaţa mea, Iisuse,
e-n credinţă şi iubire,
numa-n ele-mi aflu pâine
şi lumină, şi sfinţire,
pomii, iarba şi pădurea
m-au iubit mereu din ele,
ele m-au trecut prin lupte
de-am învins primejdii grele.

O, Tu mi-ai salvat viaţa
prin credinţă şi iubire,
ele m-au făcut să birui
lunga lumii-mpotrivire,
ele m-au făcut să stărui
în aprinsa rugăciune
care face cu putinţă
cea mai unică minune!

În credinţă şi-n iubire
vreau sfârşitul vieţii mele,
cu ele-am trăit sub ceruri
şi-n cer vreau să merg cu ele,
căci dac-am avut frumoasă
bucuria mântuirii
o voi datora de-a pururi

Traian Dorz, Cântarea Învierii

Vorbirea Părintelui Vladimir Popovici la adunarea de Rusalii, de la Sibiu – 6 iunie 1982

 

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Slăvit să fie Domnul!
Copacii aceştia care au fost martori la pogorârea Părintelui Iosif în acest pământ, în timp de iarnă, pe zăpadă albă, pe zăpadă bogată, străjuiesc mereu acest corp sfânt, blând, înţelept şi îndrăzneţ. Aceşti copaci crescuţi străjuiesc şi ziua, şi noaptea mormintele din cimitir şi mormântul nostru drag şi scump, care ne-a rămas adânc în inimile noastre.
Primăvara potriveşte cu starea cea mai fericită a omului: primăvara sufletului, primăvara omului celui dinăuntru, primăvara veşnică, de acuma şi până la capătul nostru.

Iubiţilor! Floarea… floarea este un semn de iubire. Floarea este un semn de recunoştinţă. Floarea este un semn: „Nu te voi uita”. Iubiţilor! Cu toţii i-am adus flori, i-am adus culori care sunt semnificative, cu adânc înţeles şi pentru părintele drag, şi pentru noi toţi.
Culoarea roşie, [sângele] care ne-a spălat, care ne spală şi care va spăla [pe cei] care vor dori să se spele şi pe dinafară, şi, mai cu seamă, pe dinăuntru. Culoarea roşie ne-a mântuit, sângele roşu, pe Golgota; ne-a scăldat în baie sufletească din cap până-n picioare. Să nu uităm culoarea roşie. Să nu uităm sângele, că numai jertfa, numai moartea, numai sângele dovedesc o dragoste desăvârşită. | Continuare »

Ultima vorbire a fratelui Traian Dorz de la mormântul Părintelui Iosif Trifa – 12 februarie 1989

026-webÎn Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Preaiubiţii noştri fraţi şi surori, toţi cei cărora Dumnezeu v-a pus pe inimă şi v-a deschis un drum să puteţi ajunge în clipa aceasta aici – şi toţi ceilalţi, mii şi sute de mii de fraţi şi surori care ne înconjoară până la marginile pământului, care în această zi sunt cu gândul şi cu inimile alături de noi – să-L binecuvântăm pe Domnul pentru această minunată şi fericită sărbătoare pe care ne-a dat prilejul s o mai putem petrece împreună o dată.
Am dori să răscumpărăm bine timpul acesta. Şi, pentru că mai avem cam un ceas până când va trebui să plece primele suflete dintre noi, dorim să petrecem ceasul acesta în această sfântă şi dulce reculegere sufletească în faţa mormântului acestui mare om al lui Dumnezeu şi acestui sfânt părinte al nostru, şi în faţa lui Dumnezeu, Care ne priveşte cu aşa un soare frumos şi aşa o zi binecuvântată, ziua aceasta!

Am dorit să citesc întâi câteva din versetele Domnului care au o strânsă legătură cu bucuria şi cu recunoştinţa noastră de astăzi. Şi textul acesta se găseşte în Sfânta Evanghelie de la Luca, capitolul 7, începând cu versetul 36:
„Un fariseu a rugat pe Iisus odată să mănânce la el. Iisus a intrat în casa fariseului şi a şezut la masă. Şi iată că o femeie păcătoasă din cetate a aflat că El era acolo, la masă, în casa fariseului. A adus un vas de alabastru cu mir mirositor şi stătea înapoi, lângă picioarele lui Iisus, şi plângea. Apoi a început să I stropească picioarele cu lacrimile ei şi să le şteargă cu părul capului ei. Şi le săruta mult, şi le ungea cu mir.
Când a văzut lucrul acesta fariseul care-L poftise şi-a zis: «Omul acesta, dacă ar fi un prooroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este cea care se atinge de El: că este o păcătoasă».
Iisus a luat cuvântul şi i-a zis: «Simone, am să-ţi spun ceva.» «Spune, Învăţătorule», I-a răspuns el. «Un cămătar avea doi datornici: unul îi era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt, cu cincizeci. Fiindcă n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi. Spune-Mi, dar, care din ei îl va iubi mai mult?». | Continuare »

Traian Dorz, din CÂNTAREA ÎNVIERII

Ce-Ţi voi spune oare Ţie, Dulce Preaiubitul meu,
când odată o să fie să fim numai Tu şi eu?

Care oare-ar fi cuvântul ce-o să-l pot rosti uimit
cuprinzând tot simţământul cât, trăind, Ţi l-am sfinţit?

Cum o să-mi înalţ spre Tine din al Porţii Slavei Prag
ochii tremurând în lacrimi – cu sfială, ori cu drag?

Cum o să răspund Privirii care-mi va pătrunde tot,
am să pot grăi o vorbă – sau nici una n-am să pot?

Ce-o să pot să spun privindu-Ţi semnul rănilor arzând,
oare-am să le văd şi-acele de la mine oarecând?

O să ştiu vreo mulţumire pentru câte mi-ai făcut,
sau o să-Ţi grăiască numai plânsul şiroind tăcut?

Oare n-ai să-mi ceri talanţii care mi i-ai dat – şi nu-s,
oare n-ai să-ntrebi de rodul care trebuia adus?

Fi-mi-va oare-ndreptăţire, fi-mi-vor dezvinovăţiri
sau ce am să-Ţi aflu oare într-o clipă din priviri?

Doamne, toată-ndreptăţirea, de vreun grai aş mai avea,
cred c-ar spune-atuncea numai: «Te-am iubit!»
– şi voi tăcea!…

Să ne grăbim, prieteni, e vremea înspre-apus,
cu candelele-aprinse fecioarele s-au dus!

Îşi pregătesc talanţii cei care-au ostenit
spre clipa socotirii Stăpânului sosit,

Încinşi stau gata robii şi-aşteaptă doar un semn
să iasă să-I deschidă la cel dintâi îndemn.

Grăbesc vierii lucrul culesului rămas,
afară robii taie viţelul cel mai gras.

Şi-ascut secerătorii uneltele de zor,
ispravnicii cei harnici şi-ncheie munca lor,

Stau mesele-ncărcate, trimişii sunt plecaţi
grăbind să strângă-Acasă pe ultimii chemaţi.

Cununi strălucitoare, veşmintele de in
şi scaunele-albe-aşteaptă pe cei ce vin şi vin.

Străjerii toţi stau gata cu trâmbiţele sus
… Să ne grăbim, prieteni, fecioarele s-au dus!…

Traian Dorz, Cântări de drum

O rugăciune încă mai am, Iisuse-al meu:
să-mi ierţi fărădelegea ce mi-am uitat-o eu,
să-mi speli întreg păcatul cel nemărturisit,
în faţa Judecăţii să nu mi-l văd ivit.

Şi-o bucurie încă mi-aş vrea, Iisuse Bun:
– să pot da seama bine de tot ce-ai vrut s-adun,
să-Ţi pot preda talanţii, cu fericit folos,
să mă găseşti, Stăpâne, ispravnic credincios.

Şi-o primăvară încă mi-aş vrea, Iisus Iubit:
să-mi altoiesc toţi pomii ce încă n-au rodit,
şi-apoi o toamnă dulce să-mi iei din orice ram,
o mare de culoare şi-o zare de balsam.

Şi-o fericire încă mi-aş mai dori, Iisus:
să văd a Tale steaguri nălţate şi mai sus
şi Oastea Ta, unită, mergând biruitor
– şi-apoi nimic, Iisuse, pot liniştit să mor!

Traian Dorz, Cântarea Biruinței

Ce au făcut slugile cu cele primite? (Pilda talanţilor)

Sfântul Nicolae Velimirovici, din «Predici»

Dumnezeu crează inegalitatea; oamenii cârtesc, nu le place. Dar sunt oamenii mai înţelepţi decât Dumnezeu?
Dacă Dumnezeu a făcut inegalitatea, înseamnă că aşa e bine, înseamnă că inegalitatea este mai [bună] decât egalitatea. Dumnezeu creează inegalitatea spre binele omului, dar acesta nu-şi dă seama că este buna.
Dumnezeu crează inegalitatea pentru că este frumoasă, dar omul nu-şi dă seama de frumuseţea ei.
Dumnezeu crează inegalitatea din iubire, care ea însăşi creşte şi se hrăneşte din inegalitate – dar oamenii nu văd iubirea din ea.
Orbenia se răzvrăteşte împotriva vederii, nebunia împotrivii înţelepciunii, răul împotriva binelui, urâtul împotriva frumosului, ura împotriva dragostei.
Adam şi Eva s-au dat pe mâna Satanei ca să ajungă deopotrivă cu Dumnezeu. Cain l-a ucis pe fratele sau Abel pentru că jertfele lor nu erau deopotrivă de plăcute lui Dumnezeu.
De atunci şi până acum păcătoşii sunt în război cu inegalitatea.
Dumnezeu însă a creat inegalitatea mai înainte de ei, pentru că şi pe îngeri i-a făcut Dumnezeu neegali.
Dumnezeu vrea că oamenii să nu fie la fel în cele dinafară, adică în bogăţie, putere, stare, învăţătură şi aşa mai departe, dar nu ca sa se ia la întrecere unii cu alţii. „Nu te aşeza în locul cel dintâi”, porunceşte Domnul (Luca 14, 8). | Continuare »

Rastignire-62Ioan MARINI

„Să ştiţi, dar, fraţilor, căci în El vi se vesteşte iertarea păcatelor; şi oricine crede este iertat prin El de toate lucrurile de care n-aţi putut fi iertaţi prin Legea lui Moise” (Fapte 13, 38-39).
Şi că nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu prin lege este învederat, căci „cel neprihănit prin credinţă va trăi”. Însă legea nu se întemeiază pe credinţă; ci ea zice: „Cine va face aceste lucruri va trăi prin ele”. Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, fiindcă este scris: „Blestemat este oricine este atârnat pe lemn” (Gal 3, 11-13).
„Nu vreau să fac zadarnic darul lui Dumnezeu; căci, dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos” (Gal 2, 21).
„Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă. După ce a venit credin-ţa, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta” (Gal 3, 24-25).
„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu” (Ef 2, 8).
„Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos” (In 1, 17).
Prin tunete şi fulgere, la muntele Sinai, poporul lui Israel a primit Legea. Focul de pe muntele Sinai era un foc înfricoşat. Şi Israel nu trebuia să uite tunetele şi fulgerele Legii şi dreptăţii dumnezeieşti, ca să nu păcătuiască. În amintirea lui trebuia să rămână mereu vie şi trează icoana focului mistuitor şi pedepsitor al păcatului. Şi, sub muntele în flăcări, poporul se îngrozeşte, făgăduind ascultare; dar n-au trecut decât puţine zile şi căderea ruşinoasă în idolatrie a arătat cât de slab, neputincios şi nestatornic este omul în firea sa. | Continuare »