b'LOGOS — Comori Nemuritoare

O, slăvită cruce aspră, simbol şi mijloc divin
al durerii şi-al izbânzii date jertfă mântuirii,
numai tu mă faci şi astăzi să-nţeleg prin ce preţ vin
liniştile conştiinţei şi luminile sfinţirii.

Tu-mi dai harul de-a-nţelege că al biruinţei nimb
nu-l ating decât prin jertfa cea mai naltă cu putinţă,
că suprema izbăvire pot s-o am doar dând în schimb
tot ce poate fi mai unic şi mai scump pentru-o fiinţă.

Că nu pot avea lumina cea de-a pururi pe deplin
decât când înving puternic toate nopţile din mine
şi când orişice nelinişti, care uneori mai vin,
nu-mi mai tulbură adâncul limpezimilor senine.

Dar, ca să rămân acolo nalt şi liniştit mereu,
ţine-mi totdeauna tare hotărârea despărţirii,
numai dezlegat de toate sunt unit cu Dumnezeu;
înfrângându-mi nimicirea, sunt deasupra nimicirii.

Traian Dorz, Cântările din urmă

A doua vorbire a fratelui Ioan Opriş de la nunta de la Goioasa – 25 septembrie 1976

[…] Fraţilor dragi, permiteţi-mi să vă citesc şi câteva cuvinte din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Filipeni. Mă voi opri numai asupra unui verset sau două. Zice aşa la capitolul 3, începând cu versetul 13: „Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă. Dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte…”. Fratele meu, tu te arunci spre ce este înainte? Da, numai aşa poţi să te arunci spre ce este înainte: uitând cele din urmă. „…Alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu în Hristos Iisus?”. Şi mai sus puţin, ne-a spus: „Pe toate le socotesc gunoaie, ca să-L câştig pe El, ţinta”. „Gândul acesta, dar, să ne însufleţească pe toţi…” Ce gând? Să ne aruncăm în luptă!
„Şi, dacă în vreo privinţă sunteţi de altă părere, Dumnezeu vă va lumina şi în această privinţă. Dar în lucrurile în care am ajuns de aceeaşi părere, să umblăm la fel. Urmaţi-mă pe mine, fraţilor, şi uitaţi-vă bine la cei ce se poartă după pilda pe care o aveţi în noi. Căci v-am spus de multe ori şi vă mai spun şi acum plângând: sunt mulţi care se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos. Sfârşitul lor va fi pierzarea. Dumnezeul lor este pântecele şi slava lor este în ruşinea lor, şi se gândesc la lucrurile de pe pământ. Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Iisus Hristos. El va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile.”
[Mă opresc] asupra versetelor 18 şi 19: „Căci v-am spus de multe ori şi vă mai spun şi acum plângând: sunt mulţi care se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos”. Abia de câteva zile am avut Înălţarea Sfintei Cruci, praznicul Sfintei Cruci. Şi despre Cruce s-a vorbit mereu şi se vorbeşte mereu. Şi acum, cuvintele acestea ne spun acelaşi lucru: „…sunt mulţi care se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos”. N-aţi vrea şi frăţiile voastre, şi eu, şi toţi… şi surorile, şi toţi să ştim care sunt vrăjmaşii Crucii? | Continuare »

Cât de curată înfloreşte lumina inimii atunci
când poate-nfăptui-a iubirii dumnezeieşti şi-adânci porunci,
când Adevărul, care este frumseţea conştiinţei, blând
şi măsurat, călăuzeşte credinţa gândului urcând,

Când Frumuseţea, care este al vieţii adevăr divin,
îşi varsă peste duhul nostru şuvoaiele cereşti din plin
neprihănind fiinţa noastră cu chip de îngeri şi de prunci,
– cât de curată înfloreşte lumina inimii atunci!

Când poate face fără plată tot binele desăvârşit,
când poate-a-şi milui vrăjmaşul, cu gând cucernic şi grăbit,
când poate îndura-n tăcere, iertând a nedreptăţii munci,
cât de curată înfloreşte lumina inimii atunci.

O, n-aştepta aici răsplata pentru nimic ce dăruieşti,
atunci, pe urma ta adâncă răsar seminţele cereşti
şi-n cât e mai pieziş urcuşul suit spre sfintele porunci
îţi va-nflori şi mai curată lumina inimii atunci!

Traian Dorz – Cântări de drum

Traian Dorz, Meditaţii la Apostolul duminicii a 12 după Rusalii

Semnul lui Dumnezeu este statornicia.
Tot ce este din Dumnezeu este statornic, neschimbat, trainic…
Vezi munţii pe care i-a făcut El, ce măreţi sunt în statornicia lor! Câtă siguranţă au ei pe temeliile lor neclătinate şi cu câtă maiestate sunt înconjuraţi. Cine ar fi în stare să-i mişte, să-i schimbe, să-i clatine, să-i mute de acolo, unde i-a aşezat de la început Făcătorul lor?
Vezi marea, ale cărei ape le-a adunat El între nişte hotare de nisip slab şi mişcător. Ce măreaţă e totuşi marea şi câtă putere de valuri e grămădită în adâncurile ei! Şi totuşi cât de nemişcată din locul ei este şi marea… Nici furtunile puternice, nici cutremurele şi nici vreo altă putere nu-s în stare s-o mute din locul ei, să-i schimbe locul în care a aşezat-o Dumnezeu, Făcătorul ei!
Ce măreţ este cerul înstelat, presărat cu miile lui de stele, de la o margine la cealaltă… Câte stele mici şi mari, aşezate nu ştii după ce rânduieli! Şi totuşi nici una nu se clatină şi nu se mută din locul ei. Unde a fost acum un an, sau zece, sau o mie de ani, tot acolo răsare, tot acolo străluceşte, tot acolo apune…
Vezi râurile care au acelaşi curs…
Vezi vremile, anotimpurile, vânturile – toate – cu câtă statornicie îşi urmează drumul şi îşi păstrează locul în tot mersul lor văzut, rânduit lor de Dumnezeu Care le-a făcut!…
Vezi Planetele, Sistemele, Galaxiile, totul!…
Într-adevăr, câtă statornicie, câtă măreţie, câtă frumuseţe există în tot ce este făcut de Dumnezeu, Necuprinsul Făcător a toate.

Şi, dacă în orânduirea lucrurilor văzute şi trecătoare este atâta măreaţă şi frumoasă statornicie, cum poate fi altfel în orânduirea lucrurilor Sale nevăzute şi veşnice?
Şi dacă legile pământeşti ale materiei sunt atât de puternice şi de neschimbate, cu cât mai mult trebuie să poarte pecetea statorniciei cele duhovniceşti şi eterne?
Evanghelia lui Hristos este cea mai mare dintre toate lucrările lui Dumnezeu.
Mai mare decât munţii.
Mai adâncă decât marea.
Mai strălucită decât cerul.
Mai puternică decât cutremurele…
Mai însemnată decât cerurile întregi şi decât pământul întreg. | Continuare »

Episcopul Longhin Jar de Banceni a fost ridicat la rangul de arhiepiscop

Joi, 17 august, cu ocazia împlinirii a trei ani de la întronizarea lui Onufrie Berezovski ca Mitropolit al Kievului și a toată Ucraina, Episcopul Longhin Jar de Banceni a fost ridicat la rangul de arhiepiscop.
Ceremonia de ridicare în rang a avut loc la sfârșitul sfintei Liturghii oficiate în Catedrala Adormirii Maicii Domnului (Uspenskiy Sobor) din capitală.
De asemenea, potrivit portalului news.church.ua, la rangul de mitropolit a fost ridicat arhiepiscopul Kirovogradului și Novomyrgorodului Ioasaf, iar în rang de arhiepiscop – episcopii Ioan de Obuhiv și Roman de Konotop și Gluhiv.

sursa aici

Despre iertare și împăcare – Sf. Nicolae Velimirovici

Meditaţii la Apostolul din Duminica a 11-a după Rusalii – Traian Dorz

DESPRE NERECUNOŞTINŢĂ– Sf. Luca al Crimeii

Despre iertare și împăcare – Traian Dorz

RECUNOŞTINŢĂ, DOAMNE – Traian Dorz

Doamne, ce dator pot fi – Traian Dorz

TU AI FOST PREABUN CU MINE – Traian Dorz

„A tăinui cuvântul adevărului înseamnă a te lepăda de el. Bine este să trăim în pace cu toţi, dar numai cu aceia care cugetă aceleaşi despre buna Credinţă Ortodoxă. Şi este mai bine să ne războim, atunci când pacea lucrează conglăsuirea către rău.”
Sfântul Maxim Mărturisitorul (+662)

Pentru tot omul ce poartă pecetea Dumnezeului Hristos, este binecunoscut faptul că unitatea Bisericii Ortodoxe este, înainte de toate, unitatea în Crezul mărturisit în Credinţa Ortodoxă, ori cu alte cuvinte, unitatea în deplinătatea adevărului revelat, unitatea în Cuvântul Întrupat – „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14.6)-, care este unitatea în Mântuitorul nostru Iisus Hristos. El este Întemeietorul și Capul Bisericii, iar Biserica al Lui Trup este – „Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L a dat pe El cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi.” (Efeseni 1.22-23) Membri acestui trup sunt toţi credincioşii ortodocşi botezaţi în Biserica Ortodoxă în numele Sfintei Treimi.
O exprimare limpede de unire în crez şi faptă ortodoxă a fost formulată şi de Sfântul Maxim Mărturisitorul. Vrăjmaşii ce s-au ridicat împotriva sfântului pentru că acesta combătea cu înverşunare monotelismul, i-au pus următoarea întrebare: „De care biserică aparţii? Bisericii din Constantinopol, din Roma, din Antiohia, din Alexandria sau din Ierusalim? Pentru că, ia aminte, toate aceste biserici împreună cu diocezele lor sunt în comuniune. Aşa că, de spui că aparţii Bisericii universale (soborniceşti), ar trebui să te alături gândirii bisericilor soborniceşti, pentru că de urmezi o nouă cale, singur te vei da pierzării.”
Sfântul a răspuns: „Dumnezeu, Stăpânul creaţiei, a spus că Biserica Sobornicească viază în mărturisirea dreaptă a credinţei în El, numindu-l pe Petru binecuvântat pentru că I-a mărturisit dumnezeirea (Matei 16.18). Aşadar, aş vrea să cunosc temeiul după care aceasta unire s-a făcut, iar dacă este după Dumnezeu, nu mă voi separa de voi.” Patricienii Troliu şi Sergiu Eufratul ce au mărturisit eresul monotelit care cuprinsese TOŢI arhiereii bisericilor de atunci, cum că în Hristos nu e decât o singură voinţă, au strigat: „Cu toate aceste mărturii, nu intri în comuniune şi ascultare de Tronul Constantinopolului?”
„Nu,” a răspuns Sfântul.
„Dar de ce?” întrebat-au ei.
„Pentru că” a grăit blând Bătrânul, „conducătorii pomenitelor biserici au respins hotărârile celor patru Sinoade. Şi prin aceste hule singuri s-au excomunicat din Biserică, după cum le-am mărturisit acest lucru până acum.”
„Bine, dar atunci numai tu singur te vei mântui,” au socotit iscoditorii, „şi toţi ceilalţi se vor osândi?” | Continuare »

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăinţă, Apologeticum, 2005, pp. 65-73.

Să nu-mi spui iarăşi:
– Am făcut multe păcate! Cum voi putea să mă mai mântuiesc?
– Tu nu poţi, Stăpânul tău poate! Şi într-atât, încât să-ţi şteargă păcatele! Uită-te cu luare-aminte la ce spun! Aşa îţi şterge Stăpânul păcatele, că nu mai rămâne nici urmă de păcat! Cu trupurile rănite nu-i cu putinţă asta; ci, oricât de mult s-ar strădui doctorul, oricâte doctorii ar pune pe rană, rana nu dispare desăvârşit. Te loveşti la faţă; rana s-a tămăduit, dar rămâne urma, mărturia rănii, şi ea strică frumuseţea chipului; şi se străduieşte mult doctorul să şteargă urma, dar nu poate; i se împotrivesc şi slăbiciunea firii omeneşti, şi neputinţa artei medicale, şi neputinţa doctorilor. Dar când Dumnezeu şterge păcatele, nu lasă nici urmă, nici nu îngăduie să rămână semn, ci, o dată cu sănătatea, dăruieşte şi frumuseţea, o dată cu izbăvirea de pedeapsă, dă şi dreptate şi-1 face pe cel ce păcătuise asemenea cu unul care n-a păcătuit. Dumnezeu pierde păcatul şi-1 face să nu mai fie, nici să mai revină, atât de desăvârşit îl pierde! Nu tu urmă, nu tu semn, nu tu mărturie, nu tu dovadă!
Poate că cineva m-ar întreba:
– De unde se vede asta? | Continuare »

Traian Dorz, Cântările dintâi

La Tine vin, Iisuse, iar,
picioarele să-Ţi strâng,
trecutul să mi-l plâng amar,
păcatul să mi-l plâng.

Căci am greşit, Iisuse bun,
şi-i mare vina mea,
dar mii de lacrimi calde-adun
şi-Ţi cer a mi-o spăla.

Atâţia păcătoşi s-au strâns
de-atâţia ani mereu,
stropind cu lacrimi şi cu plâns
păcatul lor cel greu.

Iar Tu pe toţi i-ai ascultat,
pe vameşi şi pe hoţi,
prin Jertfa Crucii i-ai spălat
şi i-ai iertat pe toţi.

De-aceea vin acum şi eu
picioarele să-Ţi strâng,
căci Tu-mi cunoşti păcatul greu
şi ştii că eu mi-l plâng.

Spre Tine glasul mi-l îndrept
şi mila Ta o cer,
o, dă-mi iertarea ce-o aştept,
nu mă lăsa să pier!

Cu-a’ Tale sfinte mângâieri
Tu mângâie-mă iar
şi-n viaţa plină de dureri
revarsă-mi scumpul har.
Căci, Doamne, către Tine Sus
privirea mi-o îndrept,
Te chem cu glasul stins, Iisus,
şi mila Ta aştept.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăinţă, Apologeticum, 2005, pp. 65-73.

…Care port este, oare, aşa de liniştit ca biserica? Care grădină este aşa de frumoasă ca adunarea voastră? Aici nu-i şarpele, care ispiteşte, ci Hristos, Care ne învaţă de taină; nu-i Eva, care ne pune piedică, ci Biserica, cea care ne ţine în picioare; nu sunt aici frunze de copac, ci rodul Duhului; nu-i aici gard de spini, ci vie plină de belşug. Dacă găsesc spin în ea, îl schimb în măslin – că cele de aici nu sunt stânjenite de sărăcia firii, ci cinstite cu libertatea de voinţă; dacă găsesc lup, îl fac oaie, nu schimbând firea, ci prefăcând voinţa.
De aceea n-ai greşi de-ai spune că biserica e mai mare decât corabia lui Noe. Corabia lui Noe a primit în ea animale şi a păstrat în ea tot animale; biserica însă primeşte animale şi le schimbă. Iată ce vreau să spun! A intrat în corabie uliu, a ieşit uliu; a intrat lup, a ieşit lup.
În biserică însă intră uliu, şi iese porumbiţă; intră lup, şi iese oaie; intră şarpe, şi iese miel. Nu se schimbă firea, ci este alungat păcatul.
Asta e pricină că vorbesc mereu de pocăinţă. Că pocăinţa, cumplită şi înfricoşătoare pentru păcătos, este leac păcatelor, istovire a fărădelegilor, secătuire a lacrimilor, îndrăznire către Dumnezeu, armă împotriva diavolului, sabie care-i tăie capul, nădejdea mântuirii, pieirea deznădejdii. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI, Meditaţii la Duminica a 5-a după Rusalii

„…căci Hristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El să poată căpăta neprihănirea“ (Romani 10, 4).
Pe tot de-a lungul drumului Legii, neprihănirea a fost cu neputinţă, fiindcă nimeni nu se putea îndreptăţi din Lege, pentru că nimeni n-a putut s-o ţină în întregimea ei, fără a-i călca nici chiar o poruncă. Iar, dacă una singură a călcat-o, omul s-a făcut vinovat de toate, după cum este şi scris (Iacov 2, 10).
Făcându-se vinovat, mântuirea lui a căzut, pentru că neprihănirea lui s-a pierdut.
De aceea, este iarăşi scris că Dumnezeu ne-a închis pe toţi în neascultarea (neputinţei), ca să aibă îndurarea (răscumpărării) faţă de toţi (Rom. 11, 12).

La capătul tuturor ostenelilor şi al luptelor omului de a se mântui pe sine prin puterile sale… şi la capătul tuturor ostenelilor şi luptelor Legii de a-l mântui pe om prin ţinerea poruncilor sale, a venit darul Harului Dumnezeiesc: Jertfa lui Hristos. Mântuirea adusă de Crucea Lui. Neprihănirea dată de Sângele Lui. Îndreptarea adusă de răscumpărarea Lui.
Astfel, Hristos este nu numai sfârşitul nostru sau sfârşitul Legii, ci şi sfârşitul Mântuirii.
Cine nu-L primeşte pe Hristos şi mântuirea adusă de El, acela nu va mai avea nici în veacul acesta şi nici în veacul viitor nici o altă mântuire, nicăieri.

Hristos este sfârşitul Legii şi în înţelesul ca nimeni să nu mai pună Legea lui Moise vreodată înaintea Lui. | Continuare »

Traian Dorz, Cântări noi

Din locul unde sufăr de flacăra iubirii
răsare coarda Viţei cu şapte înălţimi,
cinci trandafiri mai roşii ca floarea răstignirii
se scutur’ de petale în mâini de heruvimi.

Din şapte spice pline, mai albe ca azima,
se taie Miezul Vieţii în patru părţi cruciş,
din Alfa spre Omega,
de la Ioan spre Dima,
din Moarte spre Viaţă,
din iad, – spre Luminiş.

Dinjosul Rădăcinii e ţeasta despicată
ca rana unei raze muşcată dintr-un măr,
deasupra arde zarea cu creasta-nflăcărată
ca spuma unui Sânge vărsat pentru-Adevăr!

Păduri de mâini se-nalţă cerşind o fărmitură
şi nor de buze arse aşteapt-un strop de har,
– şi Cele Patru Taine se dau fără măsură,
şi Cele Patru Braţe se-ntind fără Hotar…