Vorbirea fratelui Traian DORZ la adunarea de priveghere a fratelui Popa Petru, Săucani

Alături am purtat povara – Traian Dorz

ÎNDRĂZNEALA ŞI BIRUINŢA – Poapa Petru

Când Dumnezeu a aşteptat cu iarna – Traian Dorz, despre fratele Petru Popa, Săucani

Fratele POPA PETRU de la Săucani – Traian Dorz, Fericiţii noştri înaintaşi

CE SEAMĂNĂ OMUL… VA SECERA – Vorbire a fr. Petru Popa, Săucani, la Ogeşti

CEL DE-AL ŞAPTELEA VAS – Vorbire a fr. Petru Popa, Săucani, la Gădălin

SFINŢENIA, SMERENIA, ASCULTAREA – Vorbire a fr. Petru Popa, Săucani, la Cornuţel

A FI ŞI A NU FI… –  Vorbire a fr. Petru Popa, Săucani, la Cajvana

 Omul trimis de Dumnezeu – Vorbire a fr. Petru Popa, Săucani, la 125 de ani de la naşterea Pr. Iosif Trifa

SEMNELE UNUI TRIMIS AL LUI DUMNEZEU – Vorbire a fr. Petru Popa, Săucani, la Verşeni – 28 august 1977

DOMNUL OŞTIRILOR – Vorbire a fr. Petru Popa, Săucani, la adunarea de Anul Nou – 1983

[Irod se dă în mâna diavolului şi începe lupta împotriva lui Dumnezeu] – Fragment dintr-o vorbire a fratelui Popa Petru, Săucani – 1981

„CREŞTEŢI, ÎNMULŢIŢI-VĂ ŞI UMPLEŢI PĂMÂNTUL” – Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la botezul de la Ogeşti – decembrie 1980

„STAUL”, „PORTAR” ŞI „HOŢ” – Vorbirea fratelui Popa Petru (Saucani) la nunta de la Ciula – mai 1981

CASA ZIDITĂ PE STÂNCĂ – Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la nunta de la Corocăieşti – 14 mai 1978

TU DIN PRUNCIE CUNOŞTI – Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de la Vălani – 6 februarie 1982

 

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 21

T-Dorz-0701. Orice izbândă îţi cere un risc pe măsura ei, fiindcă totdeauna există un vrăjmaş ori o primejdie care ameninţă.

2. O izbândă mică cere şi un risc mic. Dar îl cere. O izbândă mare nu se câştigă cu un risc mic, ci cu unul mare. Dacă eşti gata să-l primeşti şi să-l dai, nu totdeauna se întâmplă, dar totdeauna izbândeşti.

3. Când lupta credinţei are de înfruntat vremuri grele, vrăjmaşi cruzi şi legi criminale, – atunci oricărui fiu al lui Dumnezeu i se cere un risc mare pentru credinţa sa.
Dacă este în stare să accepte riscul, el face ceva. Dacă nu-i în stare, el nu va face nimic.

4. Cu cât suntem mai gata să acceptăm orice risc în Numele Domnului şi pentru El, cu atâta vom constata că, de cele mai multe ori, Domnul a îndepărtat ameninţarea bănuită, poate chiar în ultima clipă. Ori o micşorează până la cea mai mică însemnătate.

5. Mare rămâne însă totdeauna răsplata acceptării riscului din prima clipă, chiar dacă nu s-a întâmplat nimic, – fiindcă cel care a acceptat jertfa va fi gata şi s-o suporte aşa cum va fi ea.
Iar Dumnezeul nostru va fi plin de mărinimie când va răsplăti astfel de dovezi de vitejie şi curaj la ostaşii Săi devotaţi.

6. Istoria Bisericii vii a lui Hristos este plină de mari nume de sfinţi şi de martiri, după cum este plin şi cerul lui Dumnezeu.
Dar nici unul dintre cei care au ajuns acolo n-a fost scutit de ameninţări, de chinuri şi de jertfe.

7. Chinurile suferite au fost trecătoare, dar răsplata lor este veşnică.
În Împărăţia lui Dumnezeu nu putem intra decât prin multe necazuri. Le acceptăm – intrăm în ea; nu le acceptăm – rămânem afară.

8. Pe altarul lui Hristos se aduc multe jertfe, pentru că sunt mulţi cei care s-au prefăcut ei înşişi moarte şi jertfe sub acest altar. Jertfele de deasupra rodesc numai prin cele de dedesubt.

9. Cele trei semne ale vieţii de jertfă sunt: întâi lepădarea totală de sine, apoi curajul total, apoi sfinţenia totală. Aceste trei semne au fost totdeauna dovada adevăraţilor trimişi şi ostaşi ai lui Hristos. | Continuare »

În această zi, pomenirea Cuviosului mărturisitor Visarion.

sf_marturisitoriCuviosul părintele nostru Visarion, s-a născut în Bosnia, din părinţi creştini ortodocşi, Maxim şi Maria, în anul mântuirii 1714, şi a primit din Sfântul Botez numele de Nicolae. Tânăr, călătorind pe la multe locaşuri de închinare, a poposit adesea la Locurile Sfinte. Acolo, la mănăstirea Sfântul Sava, de lângă Ierusalim, a îmbrăcat schima monahicească, pe când avea 18 ani, primind numele de Visarion. După un timp, a venit în Slovenia şi s-a aşezat la mănăstirea Pacra, unde pentru râvna sa către cele sfinte, s-a învrednicit de darul preoţiei.

La trei ani după hirotonirea să întru preot, cuviosul Visarion a mers din nou la Locurile Sfinte, ca să-şi întărească şi mai mult sufletul în dreapta credinţă a Bisericii Răsăritului. La puţină vreme după întoarcerea sa din această călătorie, a venit în Ţara Ardealului, unde papistaşii căutau prin silnicie să smulgă credinţă dreptmăritoare din sufletele românilor ortodocşi.

Nu glasul omenesc l-a chemat în Ardeal, ci însuşi Ziditorul tuturor, ca să mântuiască din pierzare pe românii drept-credincioşi. Pe unde trecea, el aprindea în sufletele credincioşilor râvna pentru credinţa cea adevărată. Trăia o viaţă de aspră înfrânare, hrănindu-se numai cu mâncare slabă de legume. Pentru chipul mult îmbunătăţit al vieţii sale, drept-credincioşii români nu numai că-l ascultau şi urmau poveţele lui, dar cuprinşi de o mare însufleţire duhovnicească, îi sărutau mâinile şi picioarele cele sfinte.

În drum spre Sibiu a fost prins de stăpânirea catolică şi târât la judecată. În faţa celor care-l judecau, el a stat drept şi fără frică, mărturisind că dreapta credinţă a Bisericii Răsăritului este singura adevărată şi mântuitoare. Pentru aceea, el nu va înceta să arate uniţilor rătăcirea lor şi să-i îndemne să se lase de ea. Pentru această mărturisire a dreptei credinţe, cuviosul Visarion a fost aruncat în fioroasa temniţă din Kufstein, în creierul munţilor tirolezi, unde după suferinţe grele departe de lume, dar aproape de Cel care împarte cununile vieţii celor vrednici, s-a mutat către Domnul.

Tot în această zi se face pomenirea Cuviosului mărturisitor Sofronie.

Cuviosul Sofronie se trăgea din familia Popovici de la Cioara Sebeşului. La botez i s-a dat numele de Stan, iar în călugărie numele de Sofronie. A sihăstrit multă vreme în Ţara Românească, iar în anul 1756 s-a întors la Cioara, unde râvna sa pustnicească l-a mânat să-şi facă un mic schit în mijlocul codrului şi să ţină acolo câţiva tineri la învăţătură. Dar diavolul, care pururea caută să strice cele bune, l-a izgonit prin oameni răi din schitul sau şi l-a silit să plece în străine locuri. | Continuare »

După obişnuitul început se zic condacele şi icoasele:

Condac 1:
Veniţi, toţi iubitorii de Hristos, la prăznuirea fericiţilor mărturisitori Visarion, Sofronie şi Oprea, care au slujit adevărului şi au mărturisit dreapta credinţă şi cinstind cu evlavie ostenelile lor şi lăudându-i, aşa să zicem: bucuraţi-vă, bunilor mărturisitori şi râvnitori ai adevărului!

Icos 1:
Stâlpare aleasă, din rădăcină sănătoasă, ai odrăslit Visarioane şi din pruncie ai învăţat dreapta credinţă. Chipul cel îngeresc l-ai luat asupră-ţi din tinereţe şi viaţa cea îngerească o ai urmat după cuviinţă. Pentru aceasta şi noi, smeriţii, cu laude te cinstim, zicând ţie:
Bucură-te, cela ce ai răsărit din părinţi credincioşi vlăstar ales;
Bucură-te, că, din copilărie, pe urmele sfinţilor ai mers;
Bucură-te, cela ce, prin Sfântul Botez, harul dumnezeiesc ai primit;
Bucură-te, că întru totul vrednic de sfinţitul ierarh al cărui nume ai purtat, toată viaţa te-ai dovedit;
Bucură-te, cela ce de tânăr multe locaşuri sfinte ai cercetat;
Bucură-te, că din izvorul credinţei ortodoxe din belşug te-ai adapat;
Bucură-te, cela ce şi la Sfântul Mormânt cu evlavie ai ajuns;
Bucură-te, că acolo cu lacrimi fierbinţi, de bucurie, ai plâns;
Bucură-te, cela ce în lavra Sfântului Sava ai fost călugărit;
Bucură-te, că de atunci şi numele de Visarion tu ai primit;
Bucură-te, cela ce, toată viaţa, pe cărările curăţiei ai umblat;
Bucură-te, că totdeauna spre cele înalte ai cugetat;
Bucură-te, Cuvioase Visarioane, care cu mare râvna Ortodoxia ai apărat! | Continuare »

Sfântul Visarion Mărturisitorul
Mişcarea românească de la 1744 din Transilvania şi din Banat, dezlănţuită de propovăduirea Călugărului Visarion, apare în perspectiva istoriei ca parte a luptei de secole duse de popor pentru libertate naţională şi religioasă, pentru dreptate şi omenie. Cuvântul său simplu, spus cu suflet deschis, e scânteia care răscoleşte adânc conştiinţa maselor şi zădărniceşte în câteva săptămâni înfăptuirile unei jumătăţi de veac de silnicii. S-a vădit încă o dată atunci că Ortodoxia românească este una cu aspiraţiile întregului neam, iar apărarea credinţei înseamnă păstrarea fiinţei naţionale. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 20

T-Dorz-0701. Seriozitatea este cea mai necesară însuşire a unui credincios, după cum lipsa ei este cea mai mare nenorocire pentru el.
Seriozitatea te poate înălţa într-o clipă în ochii cuiva, iar lipsa ei îţi poate distruge într-o clipă tot ce ai clădit în mulţi ani.

2. Să fim totdeauna serioşi, dar să nu fim niciodată ţepeni şi ursuzi. Să fim comunicativi, fără a deveni flecari. Să fim binevoitori, fără a deveni mândri.
Acesta este felul de comportare al Domnului şi al celor [care sunt] ai Lui.

3. Întâlnirile noastre cu alţii şi stările noastre cu ei trebuie să fie în aşa fel, încât să contribuie la o continuă înălţare a sufletelor şi relaţiilor noastre.
Pentru aceasta răspundem cu toţii şi trebuie să aducem între noi fiecare tot ce are mai bun, mai frumos şi mai cinstit în sufletul său.
4. În felul acesta ne vom crea un mediu nou, atrăgător şi fericit, care ne va apropia mereu tot mai multe suflete sincere, transformându-le şi înnobilându-le fericit în Hristos.

5. Numai în acest fel vom pregăti şi vom grăbi venirea fericită a mântuirii patriei noastre, a familiei noastre – şi în primul rând a sufletului nostru.

6. Oriunde este un suflet sincer care doreşte şi luptă cu adevărat pentru acest scop, chiar dacă la început va fi numai el singur, – în curând Dumnezeu îi va mai da unul, apoi altul şi altul, până vor fi o adunare mare.

7. Dar bucuriile pe calea credinţei merg mereu împreună cu suferinţele; şi izbânzile noastre în lupta sfântă cresc deopotrivă cu riscurile pe care ni le asumăm pentru cucerirea lor.

8. Satana şi lumea, aceşti vrăjmaşi văzuţi şi nevăzuţi, vor lupta până la sfârşit, ca să împiedice şi să zădărnicească orice lucrare bună. Şi cu aceşti vrăjmaşi vom avea mereu de luptat atât fiecare, cât şi toţi.
Să fim totdeauna treji şi pregătiţi.

9. Şi, cum Răul a atras în slujba lui aproape toate mijloacele şi aproape pe toţi oamenii, Evanghelia lui Hristos şi credincioşii ei vor fi tot mai strâmtoraţi şi izgoniţi, pe măsură ce va creşte păcatul şi necredinţa.
10. În vremile din urmă, spune Cuvântul lui Dumnezeu că lupta dintre bine şi rău se va ascuţi tot mai mult. Din cauza urii împotriva lor, lumina, adevărul şi binele vor fi stârpite aproape de peste tot. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 19

T-Dorz-0701. Dacă noi umblăm în curăţie deplină, în cinste şi în vrednicie deplină, noi n-avem atunci duşmani răufăcători, ci numai binefăcători.
Întâi, toate acţiunile lor, Domnul le va schimba spre binele nostru. Iar apoi răbdarea şi nevinovăţia noastră ni-i va schimba în prieteni.

2. Nu vă plângeţi de duşmani, dacă nu-i meritaţi şi dacă nu vi-i faceţi singuri.
Chiar uneltirile şi învinuirile lor nedrepte în contra voastră vă vor fi cele mai puternice motive de rugăciune, de iubire şi de inspiraţie.

3. Cel mai potrivit ceas de rugăciune şi cel mai puternic prilej de biruinţă ni-l dă Domnul tocmai prin prezenţa ori ameninţarea unor duşmani pe care nu-i merităm, – dar nu-i urâm.

4. Un mare violonist credincios trebuia să dea un concert greu. Cu câteva clipe înainte, nişte vrăjmaşi i au rupt trei corzi de la vioară, lăsându-i numai una – coarda mi.
Sala plină îl aştepta; iar el, rugându-se şi iertându-i, a început să cânte… Şi tot concertul l-a cântat pe o singură coardă. Toată sala l-a aplaudat ca pe un uriaş al muzicii. Dumnezeu întorsese fapta vrăjmaşilor spre binele său. Aşa ştie să lucreze Dumnezeu, schimbându-i pe duşmanii noştri în binefăcătorii noştri.

5. Răutatea vrăjmaşilor noştri ne face uneori să găsim în noi puteri neobişnuite şi să realizăm ceea ce niciodată n-am fi făcut altfel.

6. Moise spunea odată poporului eliberat: Nu eu v am scos din robia Egiptului, ci răutatea unui vrăjmaş care m-a ameninţat pe mine cu moartea, făcându-mă să fug în pustie. Dacă n-ar fi fost acela, eu n-aş fi făcut nimic niciodată.

7. Poate că şi noi, fără vrăjmaşii care ne-au făcut să suferim şi fără durerile din partea lor, care ne-au făcut să plângem şi să ne rugăm, n-am fi creat niciodată nimic. Ori, în nici un caz, n-am fi creat fără acestea ceea ce am creat cu ele.

8. Diavolul, care L-a urmărit pe Mântuitorul încă de la naşterea Sa ca să-I facă rău, – tocmai când se bucura că poate să-I facă răul cel mai mare, îndemnând pe Pilat şi pe Caiafa să-L răstignească, chiar atunci I-a dat ocazia celei mai mari biruinţe contra morţii şi a lui satana.
9. Aşa ştie Dumnezeu să scoată binele din rău, dreptatea din silnicie şi biruinţa din înfrângeri.
Şi, cu cât întunericul de la început este mai mare, cu atât lumina de la sfârşit este mai strălucită. Ferice de cine crede de la început! | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 18

T-Dorz-0701. Unde este poezia pe care v-o oferă lumea astăzi vouă, celor ce căutaţi în ea iubirea, frumosul, adevărul, sublimul?
Iată ce pleavă şi nisip vă oferă lumea şi arta ei sub numele divin al poeziei!

2. Ce este poezia lumească? O îngăimare de cuvinte fără şir şi fără sens, fără noimă şi fără valoare. Dacă cel ce le-a compus nu le-ar citi din carte, ci l-aţi auzi vorbindu-le singur, v-aţi face trei cruci şi v-aţi ruga cu milă pentru el ca pentru unul care şi-a pierdut mintea.

3. Unde este cântarea pe care o oferă lumea – şi ce este ea? Oare nu nişte ţipete, nişte urlete, nişte zbierete şi gemete ca ale nenorociţilor din balamuc în ceasurile lor de crize? Ori ca ale fiarelor în cuşcă, ori ca ale demonilor în iad!…

4. Iar dansurile lumeşti au devenit ca nişte trânteli, nişte strâmbături şi zvârcoliri ca ale unor bolnavi de epilepsie în stările lor cele mai respingătoare!
Astea sunt tot ce poate da lumea. Iată valorile ei!

5. Valorile lui Hristos însă nu se cunosc numai după strălucirea lor de moment sau după durata lor în timp, ci mai ales după folosul profund atât sufletesc, cât şi trupesc ce-l aduc şi îl lasă celor ce le caută şi le dobândesc.
Ce aur dă Hristos la fiii Săi! Şi ce otravă dă lumea la ai ei!

6. Primăvara înseamnă naşterea din nou, răsărirea seminţei. Nimic nu răsare, nu creşte şi nu se dezvoltă fără începutul naşterii din nou. Aceasta este scânteia din care va răsări şi se va înălţa inspiraţia mântuirii.

7. Cântarea şi poezia sunt apoi creşterea şi înălţarea, conducând maturizarea spre coacere şi apoi spre cules.
Aceste cicluri trebuie să se urmeze neapărat fiecare la vremea şi cu scopul său, după ciclurile veşnice…

8. Iată ciclurile veşnice:
Pământul, ploaia, soarele;
naşterea, învierea, slava;
Tinereţea, poezia, cântarea;
Primăvara, Vara, Toamna;
– sau invers. E tot una. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 17

T-Dorz-0701. Toţi cei care au primit personal prin credinţă, la naşterea lor din nou, spălarea Sângelui Crucii Mântuitorului Hristos şi au fost pecetluiţi cu harul Sfântului Duh, ajung să aibă acelaşi fel de a gândi, de a crede şi de a vorbi. Hristos, fiind Unul în toţi, îi face pe toţi la fel.

2. Dovadă că aceştia toţi sunt călăuziţi de Duhul Sfânt este în primul rând că între ei au încetat pe totdeauna orice păreri şi vorbiri contradictorii şi orice bănuieli rele.
O fericită încredere şi iubire au cu toţii între ei – şi în această atmosferă sfântă parcă toate gurile sunt o singură gură şi toate cugetele, un singur cuget, pentru că toate inimile lor sunt o singură inimă în Hristos.

3. Când o dragoste fierbinte aprinde Dumnezeu în ai Lui, ea arde la fel de frumos în inimile tuturor, iar rândurile şi roadele lor cresc tot mai plăcute înaintea lui Dumnezeu.
Atunci ni se pare nespus de mult de la o întâlnire frăţească până la alta. De la o nuntă până la alta. De la o sărbătoare până la alta.

4. Dacă în lumea asta există atâta întrecere şi exerciţiu pentru o cunună veştedă ori un premiu trecător – oare noi, pentru o cunună netrecătoare şi pentru un premiu veşnic, nu trebuie să facem nespus mai mult ca ei?

5. Acolo unde se face şi se continuă o adevărată lucrare a Duhului Sfânt, pe toate feţele se vede voioşia, curăţia, încrederea, bucuria şi lumina lui Hristos.
Orice umbră peste acestea este o întristare pentru toţi.

6. Între cei ce alcătuiesc un trup în Hristos dispare orice răceală, stinghereală şi izolare, ei devenind familiari, bucuroşi, apropiaţi fiecare faţă de fiecare, ca nişte mădulare felurite, dar ale aceluiaşi trup.

7. Fiecare frate ori soră, bătrân sau tânăr, îşi simte tot mai puternică răspunderea personală pentru cauza lui Hristos şi pentru aportul său atât calitativ, cât şi cantitativ la reuşita cât mai minunată şi mai grabnică a acestei cauze.

8. Orice stare a noastră împreună este făcută în prezenţa lui Hristos Domnul nostru şi în Numele lui Dumnezeu Tatăl, Care stă în mijlocul nostru ca un Stăpân şi ca un Model.
Tot ce facem va fi în faţa Lui şi spre slava Sa, ca o sărbătoare, ca o primăvară. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 16

T-Dorz-0701. Regionalismul şi rivalismul trebuie să dispară pe veci dintre toţi copiii lui Dumnezeu, din orice confesiune ar face ei parte. Acestea sunt două prăpăstii în care se zbat de veacuri cei mai vechi, ca şi cei mai noi zişi creştini.

2. Oricine a alunecat în aceste prăpăstii, să se trezească îngrozit şi să se salveze neîntârziat din ele, fiindcă acestea sunt zonele satanei, anticamera gheenei.

3. Regionalismul este o îngustime, rivalismul este o crimă. Una ducând la alta – amândouă duc la iad, căci prima face discriminare între fraţi, iar a doua otrăveşte orice dragoste şi colaborare în Hristos.

4. Trebuie să formăm indivizi desăvârşiţi, creatori desăvârşiţi, credincioşi desăvârşiţi. Dar aceasta încă nu i de-ajuns. Şi lumea are aşa ceva.
Ci noi trebuie să facem mai mult. Să facem saltul spre o conştiinţă mai înaltă, să ajungem la conştiinţa de grup.
5. Trebuie să ajungem la o contopire a conştiinţelor individuale, a gusturilor individuale, a eforturilor individuale, pentru a deveni cu toţii o conştiinţă mare, unică şi sfântă.

6. Când ajunge să se formeze undeva această conştiinţă, ea este cea mai înaltă, mai creatoare şi mai divină dintre toate… Este cea pentru care S-a rugat Mântuitorul în cea mai sfântă şi mai din urmă petrecere cu ai Săi: ca toţi să fie una.

7. Numai din această stare ucenicii Domnului puteau fi în măsură să împlinească mântuitoarea şi eterna operă pentru care fuseseră chemaţi, aleşi şi pregătiţi (In 17, 21).
Şi numai din această stare vom putea fi şi noi găsiţi cu adevărat vrednici de încredere şi puşi în slujba Lui (I Tes 2, 4).

8. De această condiţie a ucenicilor lui Hristos depindea credinţa şi mântuirea lumii, adică venirea împărăţiei lui Dumnezeu şi împlinirea planului divin. Ei au realizat între ei şi între toţi cei ce i-au urmat o conştiinţă eliberată de orice regionalisme şi de orice rivalităţi.

9. Cât de una erau toţi credincioşii dintâi între ei, din orice regiune, din orice seminţie şi din orice categorie ar fi făcut parte!
Hristos Iisus, Domnul nostru, anulează toate aceste deosebiri dintre ai Lui.
10. Oricine agită şi cultivă, sub orice formă, deosebiri şi bănuieli printre credincioşii lui Dumnezeu – este un lucrător rău şi o unealtă vrăjmaşă. Domnul Iisus a venit să nimicească aceste deosebiri – şi, prin cunoaşterea Sa, le-a şi nimicit pentru cei ce Îl cunosc şi Îl iubesc pe El. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an

(a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul VII Ecumenic) „Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa“…

Hristos-semanatorul-2Evanghelia cu pilda semănătorului e una dintre cele mai frumoase şi mai cunoscute Evanghelii. O ştie fiecare creştin. Un semănător a ieşit să semene. Trei părţi din sămânţa lui au căzut în pământ rău şi numai o parte în pământ bun. Tâlcuirea acestei Evanghelii a spus-o Însuşi Mântuitorul. Să mergem dar pe urmele tâlcuirii Domnului.
„Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu“ – a zis Iisus. Minunată şi potrivită asemănare, căci într-un grăunte de sămânţă este o putere uriaşă: puterea de rodire.
Toate maşinăriile şi iscodirile veacurilor, strânse la un loc, n-ar putea fabrica un singur grăunte de grâu cu putere de încolţire şi rodire. Aceeaşi minunată putere o are şi Cuvântul lui Dumnezeu. El are puterea să rodească şi să crească roade minunate într-o inimă de om. Despre puterea acestui Cuvânt zice Biblia: „Viu este Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrător“… (Evrei 4, 12). „Precum se pogoară ploaia din cer şi adapă pământul şi-l face de rodeşte, aşa va fi Cuvântul Meu, zice Domnul“ (Isaia 55, 10-11). Dar pentru ca această sămânţă a Cuvântului lui Dumnezeu să poată rodi, are lipsă de semănător şi de ogor. Semănătorul cel mare al acestei seminţe a fost Iisus Mântuitorul, iar azi sunt bisericile, preoţii, vestitorii Evangheliei şi toţi care-şi iau asupra lor frumoasa chemare de a semăna în lume sămânţa dumnezeieştilor învăţături. Această sămânţă se află pusă într-un hambar mare şi deschis: în Biblie, în Sfânta Scriptură. Biblia este un hambar minunat din care îşi iau sămânţă toţi semănătorii şi vestitorii Cuvântului lui Dumnezeu. Iar omul cititor poate el însuşi să-şi ia sămânţa din acest hambar, pentru ogorul inimii sale. Cuvânt nu va avea nimeni de zis în Ziua Judecăţii că i-a lipsit sămânţa dumnezeiescului Cuvânt.
Pentru ca această sămânţă să poată rodi, are lipsă mai departe de ogorul, de pământul inimii oamenilor. Pilda evangheliei ne spune că acest pământ e mai mult rău decât bun. Trei feluri de astfel de pământ rău aminteşte Evanghelia. | Continuare »

Hristos-semanatorul-3Curaj, trudit semănător,
nu deznădăjdui pe cale,
oricât de greu e-al tău ogor
sporeşte-ţi râvna muncii tale!

Împrăştie-ţi tot mai cu-avânt
sămânţa bună şi curată
pe ploi, pe arşiţe şi vânt
c-o-ncredere nezdruncinată.

Chiar dacă-i prea mult loc pietros
sau spinii-i vezi crescând prea tare,
sau corbi prea mulţi strângând folos
– tu seamănă fără-ncetare!

Căci semănând neobosit
– pierind ce-i rânduit pieirii –
va creşte rodul însutit
al harului şi-al nemuririi.

Chiar dac-arunci sămânţa ta
scăldată-n lacrimi şi-n sudoare,
trudit semănător, nu sta,
destul e Mâine Sărbătoare.

Căci nu va fi mai minunat
şi-n Cer cunună mai slăvită
ca pentru-acel ce-a semănat
cu mâna mai bătătorită!

Traian Dorz, Cântări de drum

VREMEA SEMĂNATULUI…

din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de la Ogeşti – octombrie 1981

[…] Astăzi am avut în toate bisericile noastre Evanghelia cu pilda semănătorului. E vremea semănatului, e vremea când pământul aşteaptă sămânţa şi sămânţa caută pământul. Da, în timpul existenţei noastre, al unui an din viaţa noastră, toamna este anotimpul semănatului de grâu.
Dar în cuprinsul vieţii noastre duhovniceşti, vremea semănatului nu ţine numai un anotimp, numai o lună, numai o săptămână, numai o zi. Vremea semănatului duhovnicesc ţine toată viaţa noastră şi pentru primirea Cuvântului, şi pentru semănat. Dumnezeu ne-a făcut în aşa fel, încât fiecare dintre noi să fim şi semănători, şi primitori ai Cuvântului Sfânt.
Fiecare avem şi o inimă în care să primim Cuvântul, şi o gură cu care să-l semănăm. Cuvântul lui Dumnezeu ne face pe noi plini de datorii şi de obligaţii şi de a-l primi, şi de a-l semăna.
Nu numai cei care se pot ridica în fruntea altora, care pot mărturisi cu glas puternic în mijlocul mulţimii Evanghelia sunt semănătorii… Ci fiecare dintre noi, toţi cei care am fost chemaţi la El suntem semănători. De la cel mai mic până la cel mai mare, de la cel dintâi până la cel din urmă. […]

S-a aşezat citirea Evangheliei cu semănătorul acum, în vremea semănatului, şi s-a mai spus – de la început – şi bine facem mereu dacă ne-amintim de acest lucru de fiecare dată când la biserică este o Evanghelie, că uneori se explică, alteori nu se explică. Însă noi avem nevoie totdeauna ca, din Evanghelie, să tragem înţelesul cel mântuitor pentru viaţa noastră. Şi pilda cu semănătorul e ca o oglindă vie, ca un îndrumător pe care Dumnezeu a vrut ca să ni-l lase nouă pentru viaţa noastră de fiecare zi şi a fiecăruia dintre noi. | Continuare »

pilda-semanatoruluiSemănaţi sămânţa bună fără odihnire
şi cu mâna cea mai plină, pentru grea rodire;
şi de-a lungul, şi de-a latul holdelor, în cruce,
peste tot unde sămânţa se mai poate duce.

Semănaţi sămânţă multă – căci din umbre sure
sunt atâtea răpitoare care vin s-o fure
şi prin locuri de ispite, multe pietre grele
vin cu arşiţe, să piardă câte cad în ele.

Apoi spinii-ngrijorării câte mai îneacă,
toate câte cad acolo n-ajung să se coacă.
Numai cea de-a patra parte cade-n brazdă bună,
dar şi-aceasta prea puţine roade azi adună.

Semănaţi sămânţa bună cu bogată mână,
după ce trei părţi s-or pierde – una să rămână;
după ce răpeşte lumea, spinii şi-ncercarea,
să mai şi rămână-o roadă Celui cu Lucrarea.

Doamne-ajută-ne cu timpul bun de semănare
şi-nmulţeşte-Ţi lucrătorii buni de pe ogoare,
şi-apoi dă sămânţă multă celor ce-o aruncă,
s-aduni roade fericite după sfânta-Ţi muncă.

Traian Dorz, Cântarea viitoare

„CE SEAMĂNĂ OMUL… VA SECERA”

Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de la Ogeşti – octombrie 1981

„Cine seamănă în firea pământească, va secera din firea pământească putrezirea. Nu vă înşelaţi, Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va secera” (Gal 6, 7). „Cine seamănă cu lacrimi, va secera cu bucurie” (Ps 126, 7).

Slăvit să fie Domnul!
Când priveşti astăzi în lume şi pe pământ… când priveşti în jurul tău şi în jurul nostru… şi când vezi atâta sămânţă semănată… Cei doi semănători au ieşit.
Evanghelia de astăzi ne vorbeşte numai despre un Semănător care a semănat sămânţă bună, sămânţă curată, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Cât de curat a fost gândul cu care s-a semănat sămânţa! Cât de curată a fost sămânţa aceasta! Cât de binecuvântată este munca ostenitoare şi harnică a Semănătorului celui iubit şi drag! Dar când te gândeşti că atâtea din seminţele aruncate au trebuit plânse, au trebuit stropite cu lacrimi… căci ele au căzut în locuri în care n-au adus nici o roadă. Dar nu numai Domnul Iisus a fost Acel semănător care a semănat sămânţa, ci, de la El până la noi, atâţia dintre cei dragi şi scumpi semănători ai Lui au fost trimişi mereu cu această sămânţă curată… A mai venit şi vrăjmaşul tău şi al meu şi a semănat şi el. A semănat şi el cu atâta hărnicie, căci şi noaptea el seamănă. Seamănă. Seamănă, seamănă, seamănă mereu. Cuvântul lui Dumnezeu pe care-l auzi aici, mâine trebuie să te trudeşti să ţi-l aduci aminte: | Continuare »

Traian Dorz, Semănați Cuvântul Sfânt 

pilda-semanatoruluiSemănaţi Cuvântul Sfânt
şi pe ploaie, şi pe vânt,
şi pe nor, şi pe senin,
semănaţi cu sacul plin;
semănaţi din zori de zi
până noaptea va sosi,
şi când vine-al nopţii ceas
să n-aveţi nimic rămas.

Dacă păsări mai răpesc,
dacă spini mai ’năbuşesc,
dacă pietrele mai ard
şi mai pier pe sub vreun gard,
– semănaţi întruna, spun,
că va cade şi-n loc bun,
şi Stăpânului Iubit
va da rodul însutit.

Semănaţi şi semănaţi,
dragi surori
şi vrednici fraţi;
tot ce semănaţi plângând
o să seceraţi cântând,
tot ce aruncaţi cu plâns
va da cel mai dulce strâns;
– cine seamănă cu har
nu va osteni-n zadar!

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
Meditații la Apostolul din Duminica a 21-a după Rusalii

„Căci, dacă zidesc iarăşi lucrurile pe care le-am stricat, mă arăt ca un călcător de Lege“ (Galateni 2, 20).

TDorz1Când am zidit în sufletul nostru o casă pentru Domnul, noi am stricat din noi casa păcatului, locuinţa lui satan şi culcuşul stricăciunii.
Alungându-l pe diavolul din inima noastră, noi trebuie să aruncăm pentru totdeauna şi în totul, împreună cu el, şi toate lucrurile pe care le-a avut el în noi.
Poftele lui, patimile lui, păcatele lui, apucăturile lui, obiceiurile lui, armele lui, tot ce este al lui şi de la el noi trebuie să aruncăm hotărâţi şi pentru vecii vecilor din toată fiinţa noastră. Fiindcă numai aşa noi vom putea păstra în casa inimii noastre pe Hristos ca Domn şi Mântuitor, iar împreună cu El darurile Duhului Sfânt şi virtuţile curate şi sfinte prin care ne păstrăm mântuirea ce ne-a adus-o El.
Dar dacă în timp ce spun că am devenit un om nou, un locaş nou pentru Iisus, eu totuşi umblu tot în faptele vechi, sunt un mincinos,
şi în timp ce mă laud că sunt credincios, iar în viaţa mea nu se vede nici o schimbare duhovnicească,
şi în timp ce spun că cunosc Cuvântul lui Dumnezeu şi îl propovăduiesc altora, şi eu totuşi umblu în lăcomie şi în minciună, trăiesc în ceartă şi în ură cu vecinii sau cu fraţii, mă ocup cu învinuiri şi cu uneltiri contra altora,
atunci nu mă arăt eu oare ca un călcător de Lege? Şi nu zidesc eu oare din nou în mine şi încă mai puternic locaşul diavolului pe care îl stricasem, casa păcatului pe care o dărâmasem, cuibul şarpelui pe care îl împrăştiasem înainte?
O, cum îşi bate diavolul joc de astfel de credincioşi! Cum îşi râde satan de astfel de viteji! Şi cum Se leapădă Hristos de astfel de făţarnici şi nevrednici înşelători şi înşelaţi!

În Dumnezeu nu există şi da, şi nu.
Nu există astăzi da, şi mâine nu, iar poimâine iarăşi da.
El ceea ce S-a jurat că nimiceşte a nimicit. Şi ceea ce a jurat că ţine a şi ţinut, după cum este scris: Domnul a jurat şi nu-I va părea rău (Ps 109, 4). | Continuare »

SĂMÂNŢA CEA MÂNCATĂ DE PĂSĂRI – Părintele Iosif Trifa

SEMĂNAT ŞI SECERIŞ – Traian Dorz

PILDA SEMĂNĂTORULUI – Sfântul Luca al Crimeei

CATEGORIILE DE OAMENI DIN OGORUL LUI DUMNEZEU – Traian Dorz

PILDA CU SEMĂNĂTORUL – Părintele Iosif Trifa

PLOAIA ŞI CUVÂNTUL – Traian Dorz, Acum să facem

Evanghelia Semănătorului – Sfântul Nicolae Velimirovici

ÎMPREUNĂ-LUCRĂTORI CU DUMNEZEU – Traian DORZ

Am murit… ca să trăiesc – Traian DORZ, Meditații la Apostolul zilei

Fiindcă ştim… – Traian DORZ, Meditații la Apostolul zilei

În timp ce căutăm… – Traian DORZ, Meditații la Apostolul zilei

PENTRU EI MĂ ROG – Traian DORZ

 

Poezii:

SEMĂNAŢI SĂMÂNŢA BUNĂ;  Grâu curatÎNTR-O PACE CA DE SEARĂTOT CE-AI SEMĂNATPÂNĂ NU-ŢI ZIDEŞTI CĂLDURAPRECUM LUMINA SEAMĂNĂ CU HĂRNICIECÂNTAREA ROADELOR;

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 15

T-Dorz-0701. Dacă unde sunt doi puterea creşte – când este vorba de mâini ori de umeri –, atunci acelaşi lucru se petrece şi unde sunt mai multe creiere şi mai multe inimi.

2. Dar în nici un sector al vieţii lumeşti nu s-a putut face niciodată cu adevărat o contopire deplină şi durabilă măcar între doi creatori mari. Ori între doi împăraţi puternici, ori între două forţe uriaşe.
Acest lucru numai Hristos îl poate face. Şi numai El îl va şi face, la vremea Lui.

3. Numai Duhul lui Hristos a putut şi va putea face ca acei doi să se contopească într-unul, fiecare căutând mai întâi folosul lui Dumnezeu, apoi folosul celuilalt şi numai în urmă – sau nici în urmă – folosul său personal.

4. Dacă tindem spre frumosul ideal al unităţii în Hristos, nu numai că trebuie să ne realizăm pe noi înşine în fiecare fel şi în fiecare zi, spre a ajunge cât mai curând la acel nivel sfânt – ci trebuie să luptăm cu orice influenţă străină care ar diminua şi ar deteriora elanul nostru frumos.

5. Când ne este trează şi vie conştiinţa specificului nostru biblic, atunci îndată vedem şi cunoaştem nu numai ceea ce este curat şi sănătos al nostru în Hristos, – dar şi ceea ce este îndoielnic şi străin, păgubitor şi chiar primejdios pentru noi.

6. Să ni se formeze tot mai înalt conştiinţa lui Hristos în noi, fără de care nu vom putea crea nimic de valoare şi de durată, cu adevărat folositor lui Dumnezeu şi lumii.

7. Să fiţi! – apoi să faceţi! Aceasta este prima condiţie pusă de Domnul nostru fiecăruia dintre cei ce L-au urmat ori vor vrea să-L urmeze, de la cel dintâi pas…

8. Cei care sunt preocupaţi numai de a face înainte de a fi ajung nişte îngâmfaţi, prefăcuţi şi răufăcători ai Lucrării lui Dumnezeu, cum au fost atât de mulţi de-a lungul istoriei ei.

9. Trebuie mereu să amintim că ni se cer neapărat cele patru condiţii fără de care nu poţi realiza nici unirea cu Hristos, nici unirea cu semenii şi anume: să muncim cel mai mult, să ne rugăm cel mai mult, să iubim cel mai mult şi să suferim cel mai mult.
10. Toţi marii creatori şi toate marile creaţii au cunoscut şi au realizat aceste condiţii – şi pe cele două din urmă, poate că în primul rând. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 14

T-Dorz-0701. În marea lucrare duhovnicească a lui Dumnezeu din lume, fiecare om duhovnicesc şi familie duhovnicească îşi are rânduită de Dumnezeu misiunea sa, după cum într-o oaste pământească fiecare ostaş şi fiecare grupă are locul şi rostul său în planul Marelui Comandament General.

2. În acest loc pe care un om sau o echipă duhovnicească îl ocupă în planul cel mare al lui Dumnezeu – fiecare trebuie să fie pe deplin pătruns de conştiinţa misiunii şi a răspunderii sale faţă de Marele Stăpân ceresc.

3. În această conştiinţă, noi trebuie să ne simţim răspunzători nu numai pentru sectorul care este în faţa noastră, ci şi pentru toată întinderea câmpului de lucru al lui Hristos, cât putem cuprinde.
Atunci ne va durea tot ce nu se face bine şi tot ce se face rău, oriunde, fiindcă prin toate acestea suferă Domnul nostru şi pierde Evanghelia şi împărăţia Sa.
4. Conştiinţa intereselor personale este partea firească a oricărui om lumesc. Conştiinţa intereselor evanghelice este însă dovada unui om duhovnicesc, dovada unui ostaş adevărat al lui Hristos.

5. Dumnezeu va aduce odată vremea ca şi în toate confesiunile creştine să se trezească vie şi înaltă conştiinţa Evangheliei Sale, cum era în vremea primilor creştini.
După atâtea secole de somn evanghelic, Duhul Sfânt va sufla peste toate aceste văi pline de oase moarte şi le va ridica – o mare oştire (Ezec 37, 1-11).

6. Trebuie măcar la sfârşitul vremilor să se petreacă în creştinism, prin puterea lui Hristos şi Lucrarea Duhului Sfânt, fenomenul fericit al revelaţiei generale. Trezirea din somnul uscat al inconştienţei şi al împrăştierilor de veacuri.

7. Atunci se vor dărâma schelăriile, se va înlătura molozul, vor fi arse gunoaiele şi va fi pregătit templul cel nou şi viu al lui Hristos pentru recepţia finală.

8. Până atunci însă, toţi cei în care s-a trezit această conştiinţă trebuie să lucrăm şi să luptăm împreună, spre a-i trezi pe toţi cei din jurul nostru şi a-i ajuta să-şi formeze şi să-şi crească tot mai frumos această conştiinţă a viitorului unic şi veşnic.

9. Avem şi noi şi trebuie să avem o conştiinţă deplin formată a apartenenţei noastre, a Oastei Domnului, la Lucrarea Evangheliei în care ne-am înrolat prin naşterea din nou – şi trebuie ca fiecare dintre noi să-şi desăvârşească această conştiinţă şi să se comporte în totul potrivit ei, – în cuvinte, în atitudine, în toate faptele noastre zilnice. | Continuare »

Orice rugăciune izvorâtă dintr-un suflet sfânt care îl iubeşte şi-L laudă pe Dumnezeu este ca un plăcut fum de tămâie înălţat până la cer. Ca un plăcut parfum, de la cea mai aleasă floare, care învăluie Fiinţa Divină a lui Hristos.

***

Când stai mai departe de lucruri, de oameni şi de întâmplări, atunci vezi mai bine totul, îi cunoşti mai bine pe toţi, le înţelegi mai limpede pe toate. Atunci vezi cel mai bine că podoaba iubirii este înţelepciunea, podoaba înţelepciunii este sfinţenia, iar podoaba sfinţeniei este umilinţa. Acestea îi aleg pe sfinţii din Casa lui Dumnezeu.
Suferinţele cele mai dureroase ale vieţii noastre ne sunt cele mai necesare, pentru că numai ele ne învaţă cel mai bine să-L cunoaştem pe Dumnezeul nostru, şi pe semenii noştri, şi pe noi înşine. Cine nu le are rămâne fără aceste cunoaşteri.

***

Tot ce este atrăgător şi drag în fiinţa omului este al sufletului. Şi pentru suflet. Îndată ce sufletul pleacă din trup, oricât ţi-a fost cândva de drag acest trup, te înfiorează şi nu mai doreşti să te apropii de el. De altfel, orice apropiere de un trup mort, nu numai că respinge, dar devine cu totul nefirească – necurată – nedorită. Ce frumos este sufletul curat! El dă frumuseţe şi trupului.
Numai respectul faţă de morţii sfinţi este mai mare decât toate gândurile omeneşti şi fireşti care te îndepărtează de morţi. Pe aceşti morţi sfinţi, din pricina comorii cereşti pe care au purtat-o în aceste vase de lut, trebuie să-i atingem totdeauna cu evlavie.
Fiindcă un conţinut sfânt a sfinţit şi vasul în care a fost ţinut. Sufletul lor sfânt a sfinţit şi trupul lor. Sufletul sfânt sfinţeşte tot ce atinge, fiindcă Dumnezeu locuieşte în el.
O Doamne, sfinţeşte-ne astfel pe toţi. (Traian DORZ – Cugetări)

Sfânta maică noastră Parascheva, numită „cea Nouă”, de la Iaşi, „a Moldovei luminătoare” şi lauda întregii Ortodoxii, s-a născut în satul Epivat din Tracia răsăriteană, nu departe de Constantinopol, pe la începutul secolului al Xl-lea, din părinţi binecredincioşi şi de bun neam.
Cei doi copii, Eftimie şi Parascheva, au primit în familie o aleasă creştere şi educaţie religioasă. Astfel, Eftimie, fratele mai mare al cuvioasei, a intrat înaintea ei în nevoinţa monahală. Apoi, pentru sfinţenia vieţii lui, ajunge episcop al Matidiei şi păstoreşte bine Biserica lui Hristos până la sfârşitul vieţii. La fel şi Sfânta Parascheva, iubind mai mult decât orice pe Hristos, la vârsta de aproape 15 ani, a intrat într-o mănăstire de fecioare din oraşul Ieraclia Pontului. După cinci ani se închină la Mormântul Domnului şi se nevoieşte mai mulţi ani într-o mică mănăstire de călugăriţe pustnice de pe Valea Iordanului.
La vârsta de 25 de ani, luând poruncă de la îngerul Domnului, s-a reîntors în patrie şi s-a nevoit încă doi ani lângă biserica satului natal, Epivat. Pe la jumătatea secolului XI, anul 1050, la vârsta de 27 de ani, Sfânta Parascheva şi-a dat sufletul în mâinile Domnului şi a fost înmormântată aproape de malul mării. Mai târziu, în urma unor minuni la mormântul ei, moaştele Cuvioasei Parascheva au fost aflate întregi în pământ şi s-au pus în biserica Sfinţilor Apostoli din satul Epivat, spre cinstire şi închinare. Aici au stat sfintele ei moaşte aproape 175 de ani. | Continuare »