MINUNI ALE SFINTEI PARASCHEVA

parascheva1. O studentă dentistă, făcând practică într-o clinică, şi-a lăsat pe masă, în cabinetul de lucru, poşeta în care avea bani mulţi şi un ceas de mână, de mare valoare. Când să plece acasă, a observat că lipsesc banii şi ceasul. Ea, fiind foarte credincioasă, imediat a venit la Sfânta Parascheva şi i-a spus durerea sa, dar pentru pomelnic n-avea bani. După trei zile vine un om în vârstă la cabinetul medical şi îi aduce ceasul şi banii, cerând mii de scuze pentru feciorul său, care era un golan şi – fiind chiar clientul ei – a profitat când ea a ieşit din cabinet şi i le-a furat. Tatăl băiatului i le-a găsit ascunse, l-a bătut până i-a spus de unde le-a luat, apoi a venit de i le-a adus înapoi.

2. O femeie tânără de 33 de ani dintr-un sat de lângă Iaşi, a intrat într-o zi în Sfânta Mitropolie. Părea abătută, nervoasă şi chiar nebună. S-a închinat la multe icoane şi a venit la moaştele Sfintei Parascheva. S-a închinat, însă când a vrut să sărute sfânta raclă, o putere a izbit-o şi ea a căzut la pamant . A inceput sa strige: „draci, diavoli“. Oricine venea către dansa, ea ii împingea, şi la un moment dat a venit paraclisierul Sfintei Mitropolii – un diacon cu viaţă frumoasă călugărească -, a apucat-o de mână şi a întrebat-o: „Spune, ce păcat ai făcut?“ Ea a spus că a umblat cu farmece, că a auzit că soţul ei o înşeală.
A întrebat-o de unde este şi cum o cheamă? Nu ştia, ci se văieta de cei trei copilaşi ai săi. Atunci părintele diacon a întrebat-o dacă ştie să citească. Ea a spus că ştie; el i-a dat acatistul Sfintei Parascheva ca să-1 citească. Ea s-a aşezat în genunchi la picioarele sfintei şi a citit tot acatistul. Apoi preotul duhovnic a chemat-o la el, a vorbit şi a văzut că ea s-a limpezit la minte.
A mărturisit-o şi, fiindcă ea a spus că de trei zile n-a luat în gură nici un strop de apă, a împărtăşit-o. Femeia a plecat acasă sănătoasă. | Continuare »

Paraclisul Sfintei Cuvioase Parascheva

sf_parascheva_webBinecuvântat este Dumnezeul nostru… Împărate ceresc…, Sfinte Dumnezeule…, Prea Sfântă Treime…, Tatăl nostru…, Că a Ta este împărăția…, Doamne miluiește (de 12 ori) , Slavă…, Şi acum…, Veniți să ne închinăm…, Psalmul 142: Doamne, auzi rugăciunea mea…, Dumnezeu este Domnul (de trei ori).
Troparul: Întru tine, Maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip, că luând Crucea, ai urmat lui Hristos și lucrând ai învățat să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură, Cuvioasă Maică Parascheva, duhul tău.
Slavă… Tot acesta. Și acum…

Nu vom tăcea, Născătoare de Dumnezeu…

Apoi: Psalmul 50

Cântarea 1:
Glasul al 8-lea;
Irmos: Apa trecând-o…

Aproape de scaunul Atotțiitorului stând, o, Maică, rugăciuni pentru noi adu Acestuia, ca să dea tuturor iertare de păcate.

Preacuvioasă Maică Parascheva, milostivește-te și ajută la cererea robilor tăi.

Otrava șarpelui bând, de ușa iadului m-am apropiat cu adevărat, ci tu ceea ce te desfătezi de izvorul vieții, cu rugăciunile tale înviază-mă, preaslăvită.
Slavă…

Nestatornicia minții mele și viforele necuviincioaselor mele cugetări ali­nă-le Cuvioasă și mă mântuiește prin rugăciunile tale, ca să nu mă duc în adâncul iadului.
Și acum… | Continuare »

Purtarea… de altădată

Meditaţii la Adostolul din duminica a XX-a după Rusalii
Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

TDorz1

Adevăratul trimis al lui Hristos nu-şi ascunde nimic şi de nimeni. Nu-şi ascunde trecutul neascultător sau rătăcit, fiindcă, o dată cu aflarea lui Hristos, el a părăsit acest trecut şi l-a osândit pentru totdeauna.
Nu-şi ascunde gândurile, fiindcă ele toate îi sunt acum curate şi binevoitoare faţă de toţi.
Nu-şi ascunde intenţiile, fiindcă ele nu au alt scop decât slava lui Dumnezeu şi binele semenilor.
Nu-şi ascunde căile, fiindcă ele sunt făcute în lumină şi nu urmăresc altceva decât ascultarea de Domnul şi de fraţi.
Nu-şi ascunde decât binefacerile, lacrimile, rugăciunile şi jertfele lui pentru Domnul său şi pentru semenii săi. Pentru ca nu cumva să-şi primească pentru ele o laudă sau o răsplată acum, în lumea aceasta, şi să o piardă pe cea de la Tatăl cel Ceresc.
Adevărata întoarcere la Dumnezeu este o moarte şi o naştere. Moare un eu în mine şi se naşte un alt eu în fiinţa mea. Încetează total un fel de trăire şi începe un alt fel. Se produce o ruptură totală între altădată şi acum. Şi, deşi credinciosul Domnului nu mai doreşte niciodată să se mai întoarcă la felul său vechi de umblare, el îşi reaminteşte neîncetat de purtările sale de altădată, întâi pentru a-şi osândi aceste purtări, apoi pentru a mulţumi totdeauna lui Dumnezeu Care l-a scăpat din ele şi Care i-a dat acum făptura cea nouă care are şi doreşte cu totul umblările cereşti şi viaţa lui Hristos. | Continuare »

Crucea este Calea

Sfântul Nicolae VELIMIROVICI, Evanghelia despre cruce şi mântuirea sufletului – fragment

“Dacă Crucea este leacul, noi nu-l putem lua; şi dacă Crucea este Calea, noi nu putem porni pe această cale”, spun cei pe care păcatul i-a îmbolnăvit. Şi aşa Domnul, care iubeşte oamenii, a luat Crucea cea mai grea asupra Sa, ca să arate că se poate.
În pericopa Evanghelică de astăzi, Domnul dă Crucea, acest mijloc amar de vindecare, tuturor celor care doresc să fie mântuiţi de la moarte.
Domnul spune: “Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” Domnul nu-i împinge pe oameni spre Cruce, înaintea Lui, ci îi cheamă să-L urmeze pe El – fiindcă El a purtat Crucea. Înainte de a da glas acestei chemări, El a proorocit suferinţele Sale: “Fiul Omului trebuie să pătimească multe … şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze” (Marcu 8:31). De aceea El este Calea. El a fost Cel dintâi întru suferinţă şi Cel dintâi întru slavă; El a venit să arate că tot ceea ce oamenii cred că este cu neputinţă, este cu putinţă, şi pentru ca să facă acest lucru cu putinţă.

El nu-i sileşte pe oameni, nici nu aduce strâmtorare asupra lor, ci propune şi oferă. “Oricine voieşte…”! Oamenii au căzut în boală păcatului prin propria lor voinţă, şi numai prin voinţa lor liberă, oamenii trebuie să se vindece de păcat. El nu ascunde faptul că leacul este amar, foarte amar, dar El l-a făcut pentru oameni mai uşor de luat, luându-l El Însuşi mai întâi, chiar dacă El era sănătos, şi ne-a arătat lucrarea lui minunată.

“Să se lepede de sine”. Întâiul om, Adam, la fel s-a lepădat de sine atunci când a căzut în păcat, dar el s-a lepădat de sinele cel real, adevărat. Cunoscând de la oameni că ei se leapădă de sine, Domnul ştie că ei se leapădă de sinele cel mincinos. Mai simplu: Adam a lepădat Adevărul şi s-a îndreptat spre o minciună; acum Domnul îi cercetează pe urmaşii lui Adam, ca aceştia să se lepede de minciună şi să se lipească mai mult de Adevăr, de la care au căzut. | Continuare »

Voi nu-mi sunteţi în urmă…

TD_083Traian Dorz

– după Evrei 6, 12 –

Voi nu-mi sunteţi în urmă, înaintaşi eroi,
privind spre voi, eu faţa nu mi-o întorc ’napoi,
cum aş putea eu oare pe urme-a vă călca
de v-aş avea în urmă şi nu ’naintea mea?

De-a pururi pilda voastră în faţă-avea-voi eu,
trăirea şi credinţa să vi-o urmez mereu,
cum aş putea odată în ochi a vă privi
de n-aş fi demn de-aceasta în fiecare zi?  

ÎN CREDINŢA PĂRINTEASCĂ

Traian DORZ

În credinţa părintească şi-n Biserica străbună
Dumnezeu vrea să-L cunoaştem
şi să-I facem slujba bună;
naşterea din nou în ele s-o avem
şi-n sfânta Cale,
să-I cinstim aşa Cuvântul şi podoaba Casei Sale.

Doamne, Te rugăm, noi aşa să stăm
şi Venirea Ta să ne afle-aşa.

Dreapta-nvăţătură care
din părinţi ne-a fost lăsată
s-o ţinem cu mintea trează şi cu inima curată;
naşterea din nou cu viaţă nouă şi neprihănită
în aceasta să ne-o ducem rodnică şi neclintită.

În iubirea neschimbată
şi fierbinte, şi plăcută
să ne ducem părtăşia între fraţi, neprefăcută;
– astfel să ne afle Domnul
orişicând ar fi să vie,
doar aşa am fi cu toţii
fericiţi pe veşnicie.

Pomenirea Sfinţilor drepţilor Părinţi Ioachim şi Ana.

ioachim_anaPrăznuim în această zi pe sfinţii Ioachim şi Ana, ca unii prin intermediul cărora noi toţi am aflat Mântuirea, pentru naşterea Preasfintei Stăpânei Doamnei noastre de Dumnezeu Născătoarea.

Sfântul Ioachim, fiul lui Barpatir, era din neamul regelui David, căruia Dumnezeu i-a rânduit ca Mântuitorul să se nască din urmaşii lui.

Sfânta Ana era fiica lui Matan. Din partea tatălui ei, era din tribul lui Levi, iar dinspre mama sa, era din tribul lui Iuda.

Prin post şi rugăciune, dar mai ales prin rânduiala lui Dumnezeu, ei au avut un copil la bătrâneţe, pe Fecioara Maria, Prea Sfânta Născătoarea de Dumnezeu.

Sfântul Ioachim a murit la puţini ani după ce au avut copila, în vârsta de 80 de ani, după aducerea şi intrarea fiicei lui în Templul de la Ierusalim. Sfânta Ana a murit în vârstă de 70 de ani, la doi ani după sfântul Ioachim, ani pe care i-a petrecut în Templu cu fiica ei.

Sfinţii Ioachim şi Ana sunt adesea invocaţi în rugăciuni de cuplurile care nu reuşesc să aibă copii.

SĂ NE ŢINEM DE CREDINŢA

1-sfintii-parinti-ioachim-si-ana-cu-maica-domnului2Să ne ţinem de credinţa cea lăsată din părinţi,
peste ea să ardem toată râvna inimii fierbinţi,
în vestirea ei să punem dulcele iubirii har,
şi-al ei foc să-l ţinem veşnic alb pe-al inimii altar.

De Biserica în care ne-am născut şi ne-am trezit,
sufletul să ne rămână pentru veci nedespărţit,
dragostea de ea s-o creştem, frumuseţea-i s-o cinstim,
credincioşi să-i fim şi vrednici cât pe lume-o să trăim.

Crucea Domnului ne fie Semnul Jertfei Lui mereu,
Steag ’nălţat frumos în cinstea Numelui lui Dumnezeu
şi îndemn, şi scut în lupta ascultării de Hristos,
numai astfel ni-e şi drumul, şi sfârşitul luminos.

Asta-i Dreapta-nvăţătură după care, ascultând,
ne urmăm părinţii noştri, prin urmaşi continuând;
astfel noi legăm Trecutul de Prezent şi Viitor
şi intrăm în Veşnicie într-un lanţ nemuritor…

Iar la Marea Răsplătire vom putea să stăm voioşi,
cu o sfântă vrednicie, între fii – şi-ntre strămoşi;
şi de Domnul, şi de-ai noştri vom fi binecuvântaţi
că ne-am împlinit chemarea de creştini adevăraţi.

Traian Dorz, Cântări uitate

Sfinţii Ioachim şi Ana

1_sfintii_parinti_ioachim_si_anaIoachim şi Ana trăiau în Palestina şi erau mâhniţi din cauză că nu aveau copii, mai ales că în vremea aceea familiile care nu aveau copii erau desconsiderate. Erau socotiţi oameni blestemaţi. Chiar şi în Biserică, la Templu, când mergeau, trebuiau să stea în spate de tot, cu mult depărtaţi de ceilalţi. Şi darurile şi jertfele lor trebuiau să le aducă ultimii dintre toţi. Erau astfel într-o mare mâhnire, o dată din cauză că nu aveau copii şi apoi din cauza batjocurii oamenilor.
Într-o zi, Ioachim, evlavios şi cu frică de Dumnezeu cum era, curat şi plin de dragostea cea către Dumnezeu şi către Casa Să, a alergat primul dintre toţi să-şi dea darul, pe când nici nu venise altcineva. Preotul când l-a văzut şi l-a recunoscut, l-a izgonit: „Pleacă, blestemate, ai venit primul să aduci darul? Pleacă, să nu se coboare foc să te mistuiască“. Om era, şi ca un om s-a întristat foarte. Îl durea inima şi, mai mult de atât, îl blestemase un preot! Nu un om oarecare, ci un preot, şi-l numise „blestemat“! A şi plecat din Templu, întorcându-se acasă plângând şi zicând soţiei sale: „Iubită soţie, eu voi pleca. Voi merge sus în munte şi acolo Îl voi ruga pe Dumnezeu să dezlege durerea noastră, căci nu mai rabd să ne batjocorească oamenii. Noi nu suntem nici nelegiuiţi, nici hoţi, nici oameni răi. Noi lucrăm poruncile lui Dumnezeu. N-am nedreptăţit pe nimeni. Pe toţi îi iubim şi de toţi ne îngrijim, şi primim atâta desconsiderare, şi încă şi de la un preot. Voi merge, deci, în munte şi-L voi ruga pe Dumnezeu să ne dea copii, să avem urmaşi. Şi dacă nu mă va auzi şi nu-mi va împlini rugămintea, voi rămâne acolo să mă mănânce fiarele sălbatice, mai bine decât să am o astfel de viaţă de batjocură din partea oamenilor. Mergi, i-a zis soţiei, şi tu în grădină şi, fără să te vadă cineva, deschide-ţi inima lui Dumnezeu şi Dumnezeu văzând credinţa noastră nu va batjocori rugămintea noastră, căci zice profetul David: «Voia celor cu frica Lui o va face şi rugăciunea lor o va asculta». Văzând Dumnezeu frica şi dragostea noastră, nu este cu putinţă să ne treacă cu vederea rugămintea“.
Şi într-adevăr a mers în munte şi în ceasul în care a început să se roage cu lacrimi, cu credinţă şi căldură, a simţit ca şi cum L-ar vedea pe Dumnezeu, stând în ceruri, pe Dumnezeul a toate, şi a vorbit cu El şi I-a zis durerea lui şi L-a rugat să-i asculte rugămintea. Dumnezeu, Cel care vede şi cunoaşte inima omului, a primit rugăciunea lui şi l-a trimis pe Arhanghelul Gavriil, zicându-i: „Mergi la robul meu Ioachim şi spune-i că am primit rugăciunea lui şi spune-i că vor naşte o fată din care se va naşte Mântuitorul şi Izbăvitorul lumii. Să înceteze deplin tristeţea sa. Să oprească lacrimile. Să se facă lacrimile lui în bucurie şi desfătare duhovnicească. Căci nu s-a născut niciodată vreo fată mai sfântă şi mai curată şi mai înaltă chiar decât cetele îngereşti, decât fata care i se va naşte“. | Continuare »

DESPRE NERECUNOŞTINŢĂ

Datornicul-nemilostiv-3Sfântul Luca al Crimeei

„O imagine grava de o cruzime exclusivă a inimii ne-a arătat în pilda Sa despre datornic Domnul Iisus Hristos. Noi am văzut în această pildă limita extremă a necinstei omeneşti, a păcătoşeniei omeneşti.

A cui inimă nu se va cutremura, nu va fierbe de indignare şi de revoltă, ascultând cum acest om necredincios, căruia i s-a iertat recent o mare datorie, a procedat inuman cu aproapele său! Se cutremură inimile noastre când vedem manifestările îndrăzneţe ale patimilor sau ale păcătoşeniei omeneşti. Nu în zadar a spus Prorocul David: Sufletul meu este între lei; eu stau între cei care aruncă foc, între fiii oamenilor, dinţii cărora sunt suliţe şi săgeţi şi limba cărora este sabie ascuţită (Psalmul 56, 5).

Priviţi, el vorbeşte nu doar despre răufăcători şi ucigaşi, ci şi despre noi, oamenii obişnuiţi. El ne numeşte „cei care aruncă foc”, ne numeşte „haită de lei”, spune că noi avem dinţii suliţe şi săgeţi şi că limba noastră este sabie ascuţită. Iar sabia este arma uciderii.

Dacă limba noastră este asemenea săbiei ascuţite înseamnă că putem ucide cu ea oameni. Şi ucidem, deseori ucidem, şi nu ne indignăm de noi, nu ne considerăm ucigaşi. Necruţător străpungem inima aproapelui nostru cu defăimarea noastră grosolană, îi înjosim demnitatea omenească, îi zdruncinăm inima cu cuvinte rele – oare nu este aceasta o ucidere duhovnicească?

Auzim că unul dintre oamenii cunoscuţi nouă săvârşeşte desfrânare si ni se umple inima de o profundă indignare. Nu este greu să ne indignăm de alţii. Este dificil să ne indignăm de noi înşine. Avem oare dreptul si ne indignăm de alţii, dacă noi înşine suntem departe de acea înălţime a înţelepciunii despre care ne-a învăţat Hristos? Sunt mulţi între noi cei care niciodată nu au fost robiţi de privirea pătimaşă la o femeie sau la un bărbat? Puţini, foarte puţini.
Iar Domnul Iisus Hristos numeşte privirea necurată la o femeie adulter. Chiar dacă nu în faptă, dar în inimă acesta a fost săvârşit. | Continuare »

Despre iertare și împăcare

Datornicul-nemilostiv-4Sfântul Nicolae Velimirovici,
Pilda datornicului nemilostiv –
Predica la Duminica a XI-a după Rusalii

Am recitit în seara aceasta (rostită în 4 martie 1984) din Sfânta Evanghelie cuprinzătoarea parabola a datornicului nemilostiv, care datora stăpânului sau zece mii de talanţi. În bani de-ai noştri ar veni cam cinci milioane de lei. (Evaluare ce aparţine Părintelui Sofian, dânsul ţinând cont de cursul leului de atunci.)

Stăpânul sau l-a iertat. A fost destul ca sluga aceasta sa ceara o mica îngăduinţă stăpânului sau și acesta, cu bunătate negrăită, i-a iertat toată datoria. Dar nu se uscaseră bine lacrimile cu care ceruse omul indurare de la stăpânul sau și întâlneşte pe cale pe unul dintre mărunţii lui datornici, care ii datora o suma foarte mica – o suta de dinari – o suta de lei. I-a pus mana în gat să-l sugrume, strigându-i cu răutate: „Plăteşte-mi ce eşti dator” (Matei 18, 28). Lui i se iertaseră definitiv milioane, iar el, pentru o suta de lei, este gata să-l sugrume confratele.
Când auzim o asemenea istorie ne umplem de revolta fata de purtarea cu totul lipsita de omenie a celui căruia i s-a iertat atât de mult, iar el nu vrea sa ierte nimic. Dar sa nu ne grăbim să-l osândim prea mult pe acel om fara pic de omenie, pentru ca ne gândim pe noi înşine. Caci și noi ne purtam la fel cu semenii noştri.

Istorioara din Sfânta Evanghelie este o parabola în care datornicul cu zece mii talanţi poate fi oricare dintre noi – dator cu păcate multe fata de Dumnezeu, iar stăpânul care iartă datoria este Dumnezeu. Cel dator cu o suta de dinari este oricare dintre semenii noştri. Datornicul hain, căruia i s-a iertat tot, iar el nu vrea sa ierte mica datorie a neputinciosului sau datornic, ne reprezintă pe fiecare dintre noi, cărora Dumnezeu ne iartă tot, iar noi nu vrem sa iertam nici cea mai mica jignire din partea aproapelui nostru. | Continuare »

…Nebuni… slabi… şi dispreţuiţi

Meditaţii la Adostolul din duminica a X-a după Rusalii

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

TDorz1Noi suntem nebuni pentru Hristos, voi înţelepţi… Noi slabi, voi tari… Voi puşi în cinste, noi dispreţuiţi…
Iată la ce stare ajung, până la urmă, slujitorii lui Hristos şi aleşii Săi… să fie de batjocura şi de dispreţul celor pe care ei înşişi i-au născut în Evanghelie şi i-au crescut cu cuvântul, cu lacrimile, cu jertfele, cu primejdiile şi cu suferinţele lor.
Iată soarta părinţilor care, după ce şi-au născut copiii cu suferinţă şi i-au crescut cu greutăţi şi primejdii, au ajuns să fie judecaţi, ocărâţi şi dispreţuiţi de înşişi aceşti copii.
Iată soarta apostolilor şi a trimişilor lui Dumnezeu, care, după ce au părăsit tot ce era şi pentru ei un drept şi un câştig pământesc (îşi părăsesc familia pentru chemarea Evangheliei,
îşi părăsesc rostul pe care şi ei aveau dreptul să şi-l aibă, cum şi-l au toţi ceilalţi oameni…
renunţă la ceea ce era şi pentru ei o bucurie sau o parte de viaţă cum este şi pentru alţii…),
iau toiagul căutării altora, grija mântuirii altora, povara îndrumării altora…

Iar după ce şi-au cheltuit toată viaţa în munca nerăsplătită decât cu foame, cu lipsuri, cu bătăi şi cu ocări,
după ce trezesc suflete din păcat, le aduc la lumină, le hrănesc cu lacrimile lor, cu nopţile lor nedormite, cu drumurile lor istovitoare, cu primejdii de moarte la fiecare pas, cu sudoarea şi cu sângele vieţii lor sacrificate,
ajung judecaţi, dispreţuiţi şi părăsiţi chiar de către cei pentru care ei au îndurat pe toate acestea.

Acum Sfântul Pavel nu mai tace… Tot ce le spune el fraţilor este o realitate zguduitoare şi dureroasă.
Poate că va fi venit la el vreo delegaţie de fraţi şi acolo îl vor fi mustrat, îl vor fi învinuit şi îl vor fi judecat aspru şi obraznic, pentru cine ştie ce abateri pe care ei, în îngustimea lor, nu le puteau încă pricepe.
Acum ei se considerau înţelepţi, iar pe părintele lor bătrân îl socoteau nebun…
Acum ajunseseră tari, iar el rămăsese tot slab…
Ei aveau acum rostul lor în societate, aveau funcţii, aveau salarii sau pensii, aveau case luxoase, mobilă, îmbrăcăminte, bani, rost,iar el, ajuns la bătrâneţe, nu avea nimic din toate astea… Poate locuia într-un şopru, fără covoare pe jos, fără mobilă, fără haine, bolnav şi singur… Merita să fie dispreţuit, fiindcă el n-a ştiut în viaţa lui să-şi vadă de interesele sale, cum au ştiut alţii.
A avut talent, e adevărat, dar nu s-a ştiut folosi de el, pentru a-şi atinge un scop personal, ca să-şi aibă şi el o casă de frunte într-un oraş mare… O situaţie care să-i îngăduie şi lui să se îngraşe… să poată petrece şi el verile la mare… Să facă şi el reuniuni pompoase…
Şi, atunci, nu-i oare Pavel un nebun? | Continuare »

Apostoli binecuvântaţi

ApostoliCe sfântă e chemarea voastră,
apostoli binecuvântaţi,
ce-n lutul slăbiciunii voastre
comoara Harului purtaţi!

Ce sfânt e rostul zbuciumatei
şi răbdătoarei voastre vieţi –
dispreţuirea voastră-ascunde
comori de-atât de mare preţ.

Ce-adâncă, ce sublimă-i taina
ce-n sufletele voastre-a pus
lumina cerului şi slujba
mărturisirii lui Iisus!

Sunteţi puţini şi slabi, şi umili,
şi-n lumea-ntreagă risipiţi,
dar adevărul şi iubirea
vă dau puteri să biruiţi.

Chemaţi popoarele la viaţă
şi pe Hristos li-L arătaţi,
jertfiţi-vă, se cere jertfă,
apostoli binecuvântaţi!

Traian Dorz, Cântările Dintâi

Duminica a noua după Rusalii

Umblarea pe mare – Potolirea furtunii,  Pr. Prof. Dumitru Stăniloae

 mersul pe apaCredinţa e primul pas în viaţa duhovnicească. „Credinţa e prin fire începutul virtuţilor.“ Astfel, „binele, fiind sfârşitul virtuţilor, e concentrat înlăuntrul credinţei“. Credinţa este binele concentrat, iar binele e credinţa actualizată.[1]

De fapt nu se poate porni sistematic la nici o acţiune împotriva patimilor şi nu se poate pune începutul nici unei virtuţi dacă nu e prezentă credinţa ca imbold. Înfrânarea, ca efort statornic, are nevoie de o legitimare prin credinţă, iar frica de Dumnezeu presupune credinţa în Dumnezeu. E drept că înfrânarea şi peste tot viaţa virtuoasă întăresc la rândul lor credinţa, dar primul motor al acestora este totuşi credinţa. Mai înainte de orice virtute, de orice efort uman, a trebuit într-un fel oarecare să căpătăm în noi credinţa, întrucât credinţa o avem prin harul dumnezeiesc, a trebuit ca harul să premeargă oricărui bine la care pornim. Astfel, începutul bun e pus de Dumnezeu prin Botez. Toată viaţa virtuoasă a noastră nu e decât o desfăşurare a acestui început pus de Dumnezeu. Desigur, nu e vorba de o desfăşurare automată, fără noi, ci de o desfăşurare voită şi ajutată de noi, prin toată încordarea noastră.

Deci, mai înainte de orice virtute, trebuie să avem credinţa dobândită sau întărită la Botez. Dar eficacitatea ei depinde de colaborarea noastră, ca să înaintăm pe drumul virtuţilor spre desăvârşire. Astfel şi credinţa e o virtute, e un bine, dar se arată ca bine prin conlucrarea noastră. Această conlucrare constă la început din simpla voinţă de a crede, şi nu din voinţa de a face ceva. De altfel, în mod inevitabil, prima încordare a voinţei noastre în vederea binelui nu poate avea decât acest obiect: a crede. Chiar din partea noastră nu se poate începe de altundeva, în nici o schimbare în bine a vieţii noastre, decât de la a crede. Iar cine vrea să creadă ajunge de poate să creadă. Nu există om care, vrând cu stăruinţă să creadă, să nu fi ajuns la putinţa de a crede. Dar faptul că vrând cineva să creadă ajunge de poate crede se datoreşte prezenţei unui har prealabil în noi. Căci, prin simpla voinţă a sa, omul n-ar ajunge niciodată să creadă. Empiric, el tinde să-şi închipuie că totul atârnă numai de voinţa lui, pentru ca să se accentueze necesitatea contribuţiei lui. Dar pe plan transempiric e prezent ca ajutor harul. Chiar faptul că poate să vrea să creadă e un dar al credinţei, care însă nu-l sileşte să vrea numaidecât să creadă. Iar din momentul în care, vrând cineva să creadă, a ajuns să creadă de fapt, harul ascuns în el de la Botez, sau credinţa ca virtualitate, s-a trezit la actualitate prin faptul că omul şi-a dat contribuţia lui. | Continuare »

IISUS A ZIS: «STRÂNGEŢI FĂRMITURILE!»

„După ce s-au săturat, Iisus a zis ucenicilor Săi: «Strângeţi fărmiturile care au rămas, ca să nu se piardă nimic!»“ (Ioan 6, 12)

Totdeauna e bine ca omul să fie econom. Totdeauna e bine ca omul să aibă grijă să nu risipească nimic. Cumpătarea este o virtute, iar economia este o datorie a fiecăruia din noi. Însă în vremuri grele sau în drumuri lungi şi prin locuri pustii este şi mai multă nevoie să strângi şi să păstrezi fiecare fărmitură spre a nu se pierde nimic. Drumul fiind lung, locul fiind pustiu sau necazul ţinând multă vreme, nu uşor găseşti hrana de care ai nevoie. Iar cei care nu ştiu să strângă sau nu ştiu să păstreze, adesea, mor de foame (Amos 8, 12).

Când eram copil, mergeam adesea cu tatăl meu la pădure cu carul după lemne. Pădurea fiind departe, ne sculam de pe la miezul nopţii şi tot mergeam până la prânz, iar înapoi ajungeam seara, pe la aprinsul lămpilor. Când m-am dus prima dată, după ce am încărcat în pădure lemnele în car, ne-am aşezat ca de obicei să mâncăm merindea din traistă. Cum eu am rămas la urmă cu mâncarea, tatăl meu mi-a zis: «Eu mă duc să prind boii la jug, tu să strângi cojile şi fărmiturile, să le pui în traistă şi vino!»
Eu mă săturasem bine şi am gândit: «Ce să mai strâng la coji şi fărmituri!»… Şi le-am aruncat cât am putut mai departe printre tufe. Pe drum însă, mergând pe jos şi prin căldură, am obosit curând şi a început să-mi fie cumplit de foame.
Când i-am spus lui tata că mi-e foame, el mi-a zis: «Caută în traistă şi ia ce ţi-ai strâns acolo!»
Eu am spus: «N-am strâns nimic de la mâncare!» | Continuare »

MĂRTURISIREA ADEVĂRULUI

vindecarea a 2 orbi si un mut1. Trebuie să i se aducă neîncetat aminte oricăruia dintre oameni despre marele şi unicul lucru fără de care nu se poate face mărturisirea Adevărului – sau n-ar trebui să se poată face niciodată şi nicăieri.
Anume conştiinţa.
Datoria de a avea curată şi trează în conştiinţa sa, în toate şi totdeauna, mărturisirea Adevărului.

2. Desigur, este de foarte mare trebuinţă învăţătura. Ea este ca lumina ochilor trupeşti
– şi cine n-are învăţătura este ca un orb: nu vede pe ce pune mâna,
nu ştie pe unde merge şi nu înţelege ce este înaintea sa.
Dar cine îl învaţă pe altul răspunde greu pentru felul cum îl îndrumă: în Adevăr sau în minciună.

3. Învăţătura este ca vederea ochilor sufletului.
Iar îndrumătorul acestei vederi este conştiinţa.
Fără conştiinţă, vederea se opreşte unde nu este Adevăr
şi răscoleşte ceea ce nu este curat.
De aici se vede cât de mare lucru este să iei seama nu numai la învăţătura, dar şi la învăţătorul pe care îl urmezi. | Continuare »

CEI CU VEDEREA SĂNĂTOASĂ

Traian DORZ

Cei cu vederea sănătoasă văd mai departe,
-adică pot
să vadă-n oameni
şi în lucruri,
– dar nu aceasta este tot!
Cei cu vederi pătrunzătoare
văd Adevărul mai profund,
căci tainele din gând şi vorbă
în duhul inimii s-ascund.

Doar cel ce vede Adevărul
nu poate fi nicicând minţit,
toţi ceilalţi văd înfăţişarea
şi-s înşelaţi necontenit.
– Dă-mi, Doamne, Duhul Tău,
ce poate pătrunde Adevărul tot,
din toate
pentru lupta vieţii
înţelepciunea Ta s-o scot!

O, pe Taborul rugăciunii

schimbarea-la-fata-pe-taborO, pe Taborul rugăciunii,
Iisuse-n veci să stau aş vrea
şi-n tainica lucire-a lunii
doar buzele-mi şoptească-aşa:
Iisuse, Te iubesc!

Când nu-i nevoie de cuvinte
s-arăt iubirea cum aş vrea,
doar liniştea tăcerii sfinte
şi ochii să-mi suspine-aşa:
Iisuse, Te iubesc!

În nici o zare nu-i cuprinsă
cântarea-ntreagă cum aş vrea,
ci doar privirea mea aprinsă
şi inima Îţi cântă-aşa:
Iisuse, Te iubesc!

S-aştept aici a revederii
îmbrăţişare dulce-aş vrea,
ca-n aurora învierii
al meu sărut să-Ţi spună-aşa:
Iisuse, Te iubesc!

Căci n-am pe lume sărbătoare,
nici inima nimic nu-mi vrea
decât să-Ţi pună la picioare
al logodirii imn aşa:
Iisuse, Te iubesc!

Iar când inelul nunţii sfinte
ne va lega pe veci, aş vrea
să simt iubirea mea fierbinte
cum mi-o îmbrăţişezi cu-a Ta,
Iisus, că mă iubeşti.

Vlad Gheorghiu, Blid de lut

O CARTE SCRISĂ PE DINĂUNTRU

Traian Dorz, Hristos – Pâinea noastră zilnică

schimbarea-la-fataO sfântă însemnare spune că atunci când Moise a primit pe muntele Sinai primele table ale legii scrise de degetul lui Dumnezeu, acele table erau dintr-o piatră unică în felul ei. Era un fel de piatră străvezie, cu scris nu numai pe dinafară, ci şi pe dinăuntru. Şi scrisul cel de pe dinăuntru semăna cu o carte cu şapte peceţi, având multe semne necunoscute, iar peste ele era Chipul unui Miel înjunghiat…
Şi Moise I-a zis Domnului:
– Doamne, dar ce înseamnă aceste scrisuri necunoscute de pe dinăuntrul acestei cărţi cu şapte peceţi şi cine este Mielul Acela semănând cu mielul pascal pe care noi l-am înjunghiat în Noaptea Eliberării şi al cărui sânge ne-a salvat? Scrisul de pe dinafară îl cunosc. Cel de pe dinăuntru nu.
Şi Domnul i-a răspuns lui Moise şi i-a zis:
– Moise, Moise, fiecare neam de oameni îşi are proorocul său bun şi proorocii lui răi. Şi neamul devine aşa cum sunt cei de care ascultă.
Adevărul este nesfârşit şi veşnic,
dar fiecare prooroc primeşte din adevăr numai atât cât este nevoie pentru timpul său şi pentru poporul său. Tu cunoşti din Adevărul pe care ţi-l dau Eu azi numai atât cât trebuie să spui tu. Mai departe vor fi alţii.
Şi Moise I-a zis Domnului:
– Doamne, dar ce prooroci ca mine mai poţi avea Tu? Şi cine va fi cel care le va cunoaşte toate?
Iar Domnul a grăit lui Moise şi i-a zis:
– Dumnezeu poate avea o mie de profeţi, dar nu are decât un Fiu. Fie¬care prooroc va cunoaşte în parte – ci numai Fiul ştie totul. Acela este Mielul Înjunghiat de peste Cartea cu şapte peceţi şi strălucirea pe care o vezi peste El este unică.
Şi Moise L-a rugat pe Domnul, zicând:
– Doamne, dar oare n-ai să mi-L arăţi Tu şi mie pe Acela Care este cu atât de mult mai mare ca mine, spre a mă bucura şi eu de cunoaşterea Lui?
Iar Domnul l-a liniştit pe profetul Său, zicând:
– Moise, Moise, mergi liniştit la datoria ta şi la odihna ta. Când va veni vremea să Se arate Fiul Meu preaiubit, Eu te voi trezi din somnul tău, ca să vezi Faţa Lui.
Astfel, pe muntele Taborului, la Schimbarea la Faţă, Dumnezeu Şi-a împlinit faţă de Moise, robul Său, făgăduinţa de pe muntele Sinai.

Slavă veşnică Ţie, Dumnezeul nostru, ale Cărui făgăduinţe se împlinesc cu credincioşie. Ajută-ne ca şi noi să le credem, pentru ca să le moştenim şi noi.
Amin.

IISUSE, CÂND VIN DINSPRE TINE

schimbarea_la_fataIisuse, când vin dinspre Tine
de soare-mi simt ochii că dor
şi marile aripi mi-s pline
de praful de aur din zbor.

Iisuse, fii slăvit
de harul fericit
cu care vin – cu care vin
oricând mă-nchin!

Când ceasul de taină sfârşeşte
şi-ntorc de pe munte în jos,
pe frunte mai simt că-mi luceşte
cununa de har luminos.

Ce grei paşii mei vin spre vale
când ochii mei mai vor şi vor
lumina privirilor Tale
şi harul rămas pe Tabor!

O, dulce-ntâlnire divină
pe Munte cu Sfântul Mister,
ia-mi duhul odată-n lumină
şi-n veci nu-l întoarce din cer!

Traian Dorz, Cântarea Veşniciei