Fericit este copilul care are părinţi şi bunici iubitori şi credincioşi. Căci cele mai frumoase amintiri şi cele mai fericite îndrumări bune din toată viaţa lui îi rămân de la aceste suflete scumpe.
Dar şi mai fericit este copilul care preţuieşte cu tot sufle-tul îndrumările lor şi le păzeşte în viaţa lui.
Şi mie, cele mai frumoase şi mai dintâi amintiri mi-au rămas, ca o dulce şi blândă comoară, de pe genunchii bunicului. Ca şi cum pe genunchii lui m-aş fi trezit la viaţă pe lumea asta. Eu îi spuneam cu drag numai «moşu’»…
Era bunicul meu un om voinic şi bun ca pâinea lui Dumnezeu cea bună. Îl vedeam destul de rar, doar seara şi dimineaţa, fiindcă ziua întreagă era dus pe la muncă în toate părţile.
Seara, când venea în casă, abia aşteptam…
Mă lua pe genunchii lui şi începea să-mi spună de câte toate. Eu mă lipeam de pieptul lui cel lat şi cald, iar el, cu cea mai blândă mână din lume, îmi netezea uşor părul de pe frunte şi mă strângea cu drag la inima lui.
Ce bine era pe genunchii moşului, alipit de pieptul lui puternic, mângâiat de mâna lui bună şi ascultând glasul lui cald!
Acolo nu-mi mai era foame, nici sete, nici dor de nimic… Un fel de linişte dulce îmi învăluia toată fiinţa, îmi închidea ochii şi îmi încânta urechile… Ca într-un leagăn moale, adormeam totdeauna foarte curând acolo şi cred că în nici un loc din lume nu m-aş fi simţit atât de fericit ca pe genunchii moşului.
Când L-am aflat, mai târziu, pe Domnul Iisus… genunchii Lui, pieptul Lui, dragostea mâinii Lui, şi când I-am auzit glasul Lui cel dulce, cât de uşor mi-a fost să-L iubesc, să mă alipesc de El şi să-l ascult cu dragoste, fericit.
Ceea ce am simţit în anii copilăriei mele pe genunchii moşului, trăiesc acum, nespus mai minunat, lângă Domnul şi Mântuitorul meu cel scump, Iisus Hristos, pe genunchii Lui sfinţi.
Nici nu împlinisem şapte ani când l-am pierdut pe moşul meu cel bun… Era în sicriu, după masă, şi, când n-a fost nimeni în casă, m-am dus singur, i-am dat la o parte pânza albă de pe faţă şi mi-am luat rămas bun de la el…
Şiroaie de lacrimi îmi curgeau din ochi pe perna de sub capul lui tăcut şi drag…
L-am acoperit apoi la loc, simţind că am pierdut ceva în locul căruia nu voi mai putea avea nimic pe lume.
Dar slăvit să fie Numele cel scump al Domnului şi Mântuitorului meu Preaiubit, că a venit o zi, cea mai fericită zi din viaţa mea, când L-am întâlnit pe El.
Toată durerea despărţirii de moşu’, mi-a fost risipită de lumina bucuriei aflării Domnului.
Ce zi fericită pentru mine a fost prima zi cu Domnul Iisus…
Despre ziua aceasta aş spune neîncetat, cu lacrimi de bucurie, oricui, pentru că n-am în toate amintirile mele o zi atât de fericită ca ea.
Din ziua când L-am aflat pe Domnul Iisus, încep adevăratele mele amintiri fericite.
În fiecare zi trăiesc cu tot sufletul mereu noi bucurii cu El. Pe genunchii Lui puternici sunt în cea mai mare siguranţă.
La pieptul Lui cel cald simt cea mai dulce iubire.
Pe braţul Său cel blând simt cea mai scumpă fericire.
Şi în glasul Lui, o nesfârşită bunătate şi mângâiere…
Pentru nimeni şi pentru nimic nu m-aş mai despărţi de Iisus, Domnul meu, niciodată.
Iar după viaţa aceasta, ştiu că va veni fericirea veşnică, unde voi regăsi, la Domnul meu Iisus, şi pe moşul meu cel neuitat… şi pe toţi dragii mei cei neuitaţi.
O, Doamne Iisuse, Îţi mulţumesc neîncetat pentru marea fericire pe care o cunosc şi o am neîncetat lângă Tine. Îţi mulţumesc pentru dulcea mângâiere pe care mi-ai dat-o prin Duhul Sfânt şi prin Cuvântul Sfânt, că va veni curând dulcea şi sfânta Împărăţie Cerească unde voi regăsi pe toate scumpele fiinţe care m-au iubit pe lumea aceasta şi lângă Tine mă voi putea bucura pe vecii vecilor şi cu ei, cu toţi.
Preadulce Iisuse, Mântuitorul meu, ajută-mi să rămân credincios şi ascultător până voi ajunge sus în cer, pe genunchii Tăi cei binecuvântaţi. Amin.
Aşa am trecut eu de pe genunchii moşului pe genunchii lui Iisus.
Slăvit să fie Domnul!
Traian Dorz, PE GENUNCHII LUI IISUS