de Traian Dorz, din vol. Cântarea Veşniciei
Pe muntele acesta
pe care-acuma vin,
aş vrea, Iisuse, singur
să cad – şi să mă-nchin!
Când soarele, departe,
apune după stânci,
o jale ca de moarte
îmi stoarce răni adânci.
– Cum tremură lumina
şi moare după zări,
aşa plâng de ruina
acestei dragi Lucrări;
cum plâng după-acest soare
orfanele poteci,
aşa de fraţi mă doare
când se despart pe veci!
– Cum înnoptarea-ncinge
toţi codrii depărtaţi,
aşa păcatul stinge
iubirea dintre fraţi.
– Ascultă-mă, Iisuse,
şi vino-n ajutor
ori fă, de pe-acest munte,
să nu mă mai cobor!