Traian DORZ
Pe patul morţii mele voi spune tot aşa:
uniţi, păstraţi iubirea, nimica nu-i ca ea!
…Nu-ngăduiţi credinţe şi-nvăţături ce vin
s-aducă-n adunare şi-n suflete dezbin,
nu mai primiţi în casă şi nici un loc nu daţi
la cei ce fac lucrare străină printre fraţi,
ca de tâlhari ce umblă cu gânduri de omor,
aşa feriţi Lucrarea de ei şi toţi ai lor.
Priviţi ce fac acolo pe unde au intrat,
ce dezbinări, ce jale şi prăpăd au lăsat
între acei ce-odată erau cu duh unit
– şi veţi vedea mai bine ce duh i-a-nsufleţit.
Cuvântul lor, ce dulce şi bine-l potrivesc
să pară adevărul cel mai înalt, ceresc,
ce „dragoste curată“, ce râvnă, ce zâmbiri,
ce nemaiauzite şi-adânci „descoperi“;
de stai s-asculţi, îţi pare că noi lumini ţi-apar,
curând le cazi în curse prin „adevărul clar“.
Apoi uşor te lepezi de tot ce pân-acum
fusese părtăşie cu fraţii tăi de drum
şi-ncepi să calci cu ură, satanic de-ndrăzneţ
pe tot ce-aveai ’nainte mai scump şi mai de preţ,
batjocoreşti Lucrarea în care-ai cunoscut
pe Domnul şi lumina, şi harul la-nceput,
trecând peste-ascultarea de-al Domnului Cuvânt,
te lepezi de credinţă şi uiţi de legământ,
înlocuind aceste dumnezeieşti comori
cu-o spumă-nşelătoare, minţit de-amăgitori.
Cum crezi – călcând porunca ce-aveai ca să rămâi
statornic pân’ la moarte credinţei cei dintâi –
că poţi schimba Cuvântul lui Dumnezeu cel Sfânt
călcând peste Lucrare, uitând de legământ
– şi să mai scapi acuma şi-n veacul viitor
de-osânda şi de focul în veci mistuitor?
Botezul şi credinţa sunt unice pe veci.
Cum crezi că peste-acestea poţi nelovit să treci?
Cum crezi, sucind Cuvântul (să-ţi aperi ce-ai făcut),
că n-ai să fii odată pe veci de veci bătut?
O, noul crez va ţine atâta până iar
vicleanu-ţi va trimite un alt duh, mai tâlhar,
şi-n altă amăgire vei fi făcut să treci,
şi-apoi în alta iarăşi –
ca să te pierzi pe veci!…
Aşa lucrează felul vrăjmaş când îl primeşti,
când stai s-asculţi la vorbe, şi nu la duh priveşti.
Cum vrei să spună hoţul că-i hoţ şi nu-i cinstit?
De-ar spune el că-nşeală, de cine-ar fi primit?
Cu vorbă dulce însă şi glas amăgitor,
el ştie că-l învinge pe lesne crezător,
pe cel purtat întruna de orice-nvăţături
fiindcă stă s-asculte viclenele lor guri.
…O, cum să spun mai tare, să mă-nţeleagă toţi:
păcatul şi minciuna, şi lauda sunt hoţi.
Vicleni, vorbesc de pace şi dragoste, dar vin
s-aducă-n adunare şi-n suflete dezbin.
Nu-i credeţi când vă-ncântă cu biblice vorbiri,
că-n gând li-e interesul şi-n suflet uneltiri;
pe urma lor ruină şi prăpăd vor lăsa
oriunde-nvăţătura şi duhu-şi vor purta.
Oricine le va spune vreodată „bun venit“
părtaş cu ei se face,
la fel va fi-osândit!
Voi, fraţii mei, feriţi-i, că oriunde-au intrat
durere, dezbinare şi prăpăd au lăsat.
Nici nu le pasă preţul durerii care-o fac,
cu-o lacomă trufie îşi caută bunul plac.
Feriţi-vă de dânşii de-a pururi, fraţii mei,
nimic, nici rău, nici bine să nu aveţi cu ei.
Uniţi, păstraţi Iubirea, că nu-s comori ca ea,
– pe patul morţii mele voi spune tot aşa!
– după II Timotei 2, 14 –