Traian Dorz, din Crucea mântuitoare

Toţi apostolii Domnului după ce au călcat pe urmele Domnului Iisus Hristos au cerut şi ei înşişi de la ucenicii lor să calce şi ei, cu toţii, la fel pe urmele lor (I Cor 4, 16 şi 11, 1; Ef 5, 1; I Tes 1, 6; II Tes 3, 9). Căci fiecare adevărat urmaş al Domnului va avea şi el urmaşi adevăraţi. Şi fiecare este dator să ceară altora ceea ce el însuşi a dat lui Iisus.
Mărturisirea lui Hristos nu pretinde mai mult, dar nici nu se mulţumeşte cu mai puţin de la nimeni dintre cei care L au cunoscut vreodată pe Mântuitorul şi s au împărtăşit din harurile Lui, decât a se strădui să calce pe urmele Lui. El a zis: Cum am făcut Eu, aşa să faceţi şi voi.
Nu poţi să spui cu gura că ai fost sau că eşti cu Domnul, iar prin faptele tale să arăţi ca unul care nici nu L a văzut şi nu L a cunoscut niciodată pe Dumnezeu… Mărturisirea adevărată mai mult se arată ochilor decât se spune urechilor.
Cei care fuseseră cu Hristos mărturisiseră atât de frumos despre El, încât oricine i a auzit a simţit nevoia să vină ei înşişi să L cunoască pe Domnul. Cum făcuseră cei din Samaria. Aşa de ar fi şi mărturisirea noastră!
O, cât de mult bine poate face un bun mărturisitor al Domnului Iisus în faţa celor care încă nu L cunosc pe Dumnezeu! Căci de felul cum el mărturiseşte în faţa oamenilor depinde atitudinea pe care o vor lua aceştia faţă de Hristos.
Dacă cel trimis să mărturisească despre Domnul Iisus va spune poveşti sau palavre, atunci ascultătorii vor râde sau vor adormi, sau vor pleca şi nimeni nu va simţi nevoia să şi schimbe viaţa sau locul faţă de Hristos. Şi toţi cei ce se vor pierde vor fi din vina mărturisitorului nevrednic.
Dacă nu se va face o puternică mărturisire despre Domnul, nimeni nu va ajunge să cunoască puterea minunată a lui Hristos, nici mântuitoarea părtăşie cu El. Ci vor trăi mai departe cu toţii în întunericul şi pierzarea păcatelor lor, laolaltă cu netrebnicul care le predică nişte lucruri călduţe, ca să poată avea o viaţă trupească molcuţă, pentru a nu l supăra niciodată pe diavolul.
În Ziua Judecăţii va fi vai de predicatorul călduţ şi de ascultătorii lui molcuţi! Orbul pe orbi când îi va conduce – vor cădea cu toţii în aceeaşi groapă (Mt 15, 14). Şi merită aceasta, fiindcă nu i permis nimănui să fie nepăsător faţă de mântuirea cea mare adusă cu atâta preţ de Însuşi Dumnezeul Cel Veşnic.
Dacă nu poţi mărturisi în aşa fel, încât toţi ascultătorii tăi să-L dorească pe Hristos şi să caute să iasă în întâmpinarea Lui, – atunci teme te. Teme te de marea răspundere cu care te împovărezi. Şi pentru tine, şi pentru ei, în faţa veşniciei.
Dacă nu te poţi lăsa de păcate, mai bine lasă te de slujba de predicator pe care o faci în chip nevrednic. Cel puţin, atunci te ai pierde numai pe tine singur (Mt 24, 48 51), – nu şi pe alţii.
Au fost întotdeauna un fel de oameni atât de stricaţi sufleteşte, încât din orice lucru, chiar şi al lui Dumnezeu, n au urmărit altceva decât câştigul lor cel mârşav (I Tim 3, 3). Poate fi oare o osândă prea mare pentru un astfel de păcat?
Mai sunt încă unii care, cu o satanică lăcomie, privesc totdeauna la orice lucru, oricât de sfânt ar fi, numai cu gândul lacom al câştigului. Îi interesează un om sau o lucrare numai în măsura în care le ar produce lor un câştig de vreun fel sau le ar provoca cumva vreo pierdere în planurile pe care le au.
Când oamenii doritori de câştig mârşav se ascund în târguri sau în cârciumi, sau în afacerile de bursă, în jocurile de noroc, sau în oricare alte unghere întunecate şi întunecoase ale minciunii şi ale vicleşugului, – atunci îi poţi cunoaşte sau bănui… Mai cu greu, dar îi poţi. Şi oarecum îi poţi şi înţelege, ei sunt oameni lumeşti şi caută câştigul lumesc…
Dar când vezi cum există un asemenea soi de afacerişti, prefăcându se evlavioşi – care mişună în jurul lui Hristos, care reiau cuvintele sfinte abia ieşite de pe buzele sfinte ale lui Dumnezeu şi din Cartea Lui, apoi, răstălmăcind totul în folosul câştigului lor mârşav şi satanic, umblă numai cu pălăria întinsă sau cu mreaja pregătită, ale cerşetoriei respingătoare, – ţi se umple sufletul de durere.
Aceştia, bârfindu-i totdeauna pe alţii şi lăudându se totdeauna numai pe dânşii, îşi aleg din Evanghelia lui Dumnezeu numai cele câteva versete pe care ei le pot întoarce mai bine, chiar pe dos, ca să şi facă din ele o haină potrivită pentru scopul partidei lor şi un paravan care să le ascundă locul unde sunt aşezaţi la pândă pentru vânarea de câştiguri şi situaţii – contrar voii lui Dumnezeu.
O, când vezi că pot fi şi astfel de soi de oameni, care Îl exploatează şi Îl negustoresc pe Hristos, inima ţi se strânge de cutremur şi de scârbă. Cum oare nu se îngrozesc aceşti oameni de nelegiu¬irea pe care o fac?
Nu mai au negustorii cu Hristos nici o conştiinţă care să strige împotriva mârşăviei pe care o săvârşesc în faţa şi în Numele lui Dumnezeu? Oare nici un glas nu mai poate răzbate de nicăieri până la inima sau la mintea lor, ca să le cutremure? Oare numai focul îi va mai putea trezi, ajunşi în osânda veşnică?
Te depărtezi totdeauna cu scârbă şi cu durere de acel om pe care îl vezi atât de lacom şi de hrăpăreţ, încât nu l mai interesează nimic altceva, nicăieri, decât câştigul personal! Dar nimeni nu şi poate închipui cât rău fac Bisericii Domnului şi Numelui lui Hristos aceşti oameni pe care stricăciunea inimii lor şi dărnicia celor smeriţi şi curaţi cu inima i au făcut nişte lacomi şi nişte hrăpăreţi.
Dintre oamenii cei lacomi şi hrăpăreţi, satana îi recrutează pe vânzătorii de fraţi şi iscoadele viclene, şi pe rătăciţii de la credinţă, şi pe făcătorii de dezbinări, şi pe bârfitorii celor vrednici, şi pe dărâmătorii de adunări, şi pe stricătorii de suflete şi de adevăr, şi pe ucigaşii de Hristos şi de fraţi.
Cei care umblă fără teamă şi trăiesc în păcatele duhovniceşti ajung în atât de rea stare, încât nu mai este nici un fel de păcate şi crime pe care să nu le facă. Aceasta este ultima treaptă a prăbuşirii.
Dumnezeule al Milei, nu lăsa pe nimeni să ajungă până acolo. Amin.