Vlad GHEORGHIU

Spre apus, zarea pare că s-a aprins. Podoabe de flăcări se răsfrâng pe zdrenţuite margini de nori, îmbrăcând bolta într-o mantie peticită cu jar şi umbre sure. Parcă ar fi imaginea turmelor de oi de pe dealuri răsturnată în oglinda cerului. Undeva, între întinderea ruginie de sus şi mireasma rariştii de pe câmpuri, se distinge de departe, în braţele apusului, cumpăna unei fântâni.

Iar undeva în spatele fântânii are o grădină mare, bunica lui Ionuţ. Deseori veneau aici împreună. Însă Ionuţ nici nu vedea frumuseţea câmpului sau straturile frumos aranjate ale bunicii. Nici florile, nici nucul, nici păsările. Bucuria lui era fântâna. Aceasta era de mare trebuinţă celor care, ca şi bunica, au amenajat aici, în marginea câmpiei, grădini de zarzavat. În oraş era aşa de cald şi de aglomerat că toţi se refugiau vara la grădină. Aici era fântâna care le astâmpăra setea lor, era liniştea şi răcoarea mult căutată de ei. De aceea toţi aveau grijă de ea, curăţind-o şi acoperind-o ca să nu cadă ceva spurcat în ea. Ionuţ însă, cum prindea un viezure sau găsea o cârtiţă ori vreun arici, alerga pe furiş la fântână şi-i dădea drumul vietăţii în apă. Apoi privea satisfăcut cum se zbătea ca să scape. Când i se părea lui că nu mai mişcă, învârtea ciutura fântânii până prindea victima şi o scotea afară. Nimeni nu bănuia ce face el la fântână şi nici de ce nu bea niciodată apă din ea. Îşi aducea apă cu bidonaşul de acasă, motivând că nu-i place apa fântânii. Într-o zi, un şoarece de câmp s-a dus la fund şi Ionuţ nu l-a mai putut scoate afară. În altă zi n-a reuşit să scoată un arici, pentru că se apropiau nişte vecini care nu trebuiau să ştie ce face el acolo. Şi tot aşa până apa fântânii n-a mai fost bună de băut. Copilul unui vecin s-a îmbolnăvit. Apoi un bătrân. Pe urmă apa mirosea aşa de tare şi de urât că n-a mai putut fi băută de nimeni. Toţi se întrebau de ce, că doar aveau mereu grijă să acopere fântâna după ce scoteau apă. Într-una din zile, Ionuţ, grăbindu-se, n-a înfăşurat bine dopul de la bidonul cu apă şi până la grădină toată apa din bidon se scurse. În ziua aceea toţi au trebuit să rabde de sete. Dar lui Ionuţ îi era cel mai greu. I se uscase buzele şi gâtul şi începuse să-l doară capul. Bunica întinse o pătură sub nuc şi-i zise lui Ionuţ să stea culcat acolo la umbră. Dar setea îl chinuia amar. Privind în jur, descoperi pentru prima oară ce frumoasă era grădina bunicii. Şi nucul, şi păsările din el.
Încet, somnul cuprinse fruntea lui înfierbântată în braţe moi de vis. Şi se făcea că deodată, din fântână iese un arici mic. Ţepii lui păreau că atârnă în jos uzi, îngreuiaţi de apă. Odată ieşit la soare, ariciul începu să crească. Mai ales gâtul lui creştea mereu. Stătea pe masa fântânii şi, cu gâtul lui lung, îşi cobora capul în fântână, de unde lua apă şi o arunca jos peste florile bunicii. Şi tot ce uda, se usca imediat.
S-a speriat aşa de tare, că a alergat la bunica şi, plângând cu capul în poala ei, îi povesti tot ce făcuse el fântânii. Bunica era foarte tristă. Ea îl învăţase mereu pe Ionuţ cum să apere animalele şi să nu le chinuiască.
Îi spusese de atâtea ori că Dumnezeu le dăruise şi lor un sufleţel al lor, al celor necuvântătoare, şi că durerea o simt la fel şi animalele, şi păsările, şi copiii. Iar acum vedea că nici una din poveţele ei nu prinsese rădăcini în inima lui Ionuţ.
Şi mai era şi fântâna distrusă.
– De ce eşti tristă, bunico? Doar ţi-am spus să mă ierţi!
– Da, Ionuţ, dar vezi tu că nu mie mi-ai făcut rău şi nu eu trebuie să te iert.
– Bine, dar bietele animale au murit, cum să le cer iertare?
– Vino cu mine, zise bunica. Pe faţa ei curgeau lacrimi multe. Ionuţ trebuia pedepsit. Dar cum? Era singurul ei nepot fi tare-l mai iubea. Ajunşi lângă nuc, îngenuncheară împreună şi-i spuse lui Ionuţ să ceară iertare Domnului Iisus. Lui Ionuţ nu-i părea aşa rău pentru ce făcuse, dar o iubea pe bunica şi-i era milă de ea. De ce-o fi aşa de supărată? Pentru un amărât de arici făcea bunica atâta caz. Şi, ca să-i treacă bunicii supărarea, spuse nepăsător:
– Doamne Iisuse, Te rog să mă ierţi pentru că am supărat-o pe bunica şi pentru ce am făcut. Apoi tăcu.
Bunica mai aşteptă puţin şi văzând că Ionuţ nu mai zice nimic, începu ea să se roage:
– Doamne Iisuse, Tu Cel Care ai făcut păsările şi animalele, pământul şi cerul, copiii şi florile acestea frumoase, Te rog din inimă să-l ierţi pe Ionuţ pentru că a putut să strice ceea ce ai făcut Tu pentru noi şi ne-ai dat ca să ne fie bine aici pe pământ. Pentru că a stricat apa fântânii şi acum nimeni nu mai poate bea apă din ea, Te rog să-l ierţi. Şi pentru că greşeala lui este atât de mare încât trebuie pedepsită, şi pentru că Tu ştii că eu îl iubesc pe Ionuţ ca pe lumina ochilor mei şi-mi este milă de el, Te rog nu-l pedepsi nici Tu, pentru că mă voi pedepsi pe mine pentru el. Am să rămân aici la grădină fără să mănânc şi fără să beau deloc apă, până se va putea bea iarăşi apă din fântâna noastră. Aşa să-mi ajuţi. Amin.
Ionuţ era aşa de surprins încât parcă nici nu înţelegea ce zicea bunica printre lacrimi.
Dar ea s-a ridicat de la rugăciune şi s-a pus pe treabă. A lucrat până seara fără să mănânce sau să bea. Seara, l-a trimis pe Ionuţ acasă pentru a-i anunţa pe părinţi ce-i cu ea. Dar n-a vrut să vină cu el.
Ionuţ se hotărî în mintea lui să-i aducă mâine bunicii apă bună de acasă, mâncare şi prăjitura care-i place ei cel mai mult, poate o va îmbuna. Doar şi el o iubeşte pe bunica – şi ea ştie asta.
Dar bunica nu mâncă şi nu bău nici a doua zi. Şi nici nu merse acasă seara. Abia acum a înţeles Ionuţ cât de rea a fost fapta lui. A alergat acasă şi, povestind mamei totul cum se întâmplase, a rugat-o să-l pedepsească pe el şi s-o cheme pe bunica acasă.
Însă mama a înţeles că fapta lui fusese prea urâtă ca să-i dea o pedeapsă pe măsură ei şi care s-o poată primi un copil. Au plecat împreună să caute oameni pricepuţi la curăţirea fântânii. Numai că lucrarea a durat mai multe zile şi bunica era atât de slăbită că nu mai putea să se ţină pe picioare.
Cu câte lacrimi o rugase Ionuţ pe bunica să-l lase pe el să ducă la sfârşit pedeapsa, doar ea nu era vinovată cu nimic.
– Ba da, Ionuţ, sunt vinovată. Te iubesc aşa de mult că nu pot să te pedepsesc pe tine. Dar fântâna trebuie să dea apă oamenilor şi pământului. Şi dacă eu n-am fost în stare să te învăţ să iubeşti animalele, florile, copiii, grădina, fântâna şi tot ce a făcut Domnul Iisus pentru ca noi să trăim fericiţi, înseamnă că sunt vinovată. Înseamnă că nu ţi-am vorbit îndeajuns, nu te-am învăţat cum trebuia şi acum îmi primesc pedeapsa.
Îngrozit, Ionuţ o privea pe bunica cum se împuţinase de tot. Zise atunci printre lacrimi:
– Bunico, eu sunt vinovat pentru fântână. Nici eu nu voi mai mânca şi nu voi mai bea nimic până se curăţă fântâna. Dar, te rog, mănâncă tu, bunico! Ai să mori.
Dar poate că Domnul a văzut dorinţa sinceră de îndreptare a lui Ionuţ şi iată că a doua zi, când muncitorii au dus apa la laborator, li s-a răspuns că este bună de băut.
Dar cu ce preţ? Bunica nu şi-a mai revenit niciodată… A mai trăit câţiva ani, dar sprijinită de toiagul ei, abia se mai putea mişca prin grădină, învăţându-l pe Ionuţ cum s-o îngrijească, cum şi ce să semene.
Şi Ionuţ o asculta în toate. Niciodată nu a mai ieşit din cuvântul ei. Se ruga acum: Doamne Iisuse, Te rog să mă ajuţi să înţeleg de prima data când mi se spune ceva, ca să nu mai sufere nimeni de pe urma neascultării mele şi fă ca tuturor copiilor să le fie de-ajunsă Jertfa Ta de pe Cruce şi să se îndrepte privind la ea. Să nu mai fie nevoie de jertfa nici unei bunici. Amin.

Lasă un răspuns


*