Sfântul Luca al Crimeei
Iată, soarele s-a întunecat. Pământul s-a înfiorat şi s-a cutremurat.
S-a sfâşiat de sus şi până jos catapeteasma templului, care despărţea Sfânta Sfintelor, fiindcă Domnul însuşi ne-a deschis nouă intrarea în Sfânta Sfintelor – în cer, la Tronul Tatălui Său. Cutremuratu-s-a iadul, că s-au surpat puterea şi stăpânirea lui. Despicatu-s-au stâncile şi s-au deschis mormintele cele săpate în ele, şi trupurile sfinţilor adormiţi s-au sculat, şi au ieşit din morminte, şi s-au arătat multora în Ierusalim, binevestind tuturor: „Săvârşitu-s-a”.
Ce s-a săvârşit? S-a săvârşit lucrarea mântuirii neamului omenesc de stăpânirea diavolului, sau împlinit vechile prorocii ale Vechiului Legământ. El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat – şi noi îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu. Dar El a fost străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat. Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără glas înaintea celor care o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat, şi neamul Lui cine îl va spune?
Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui! Pentru fărădelegile poporului meu a fost adus la moarte. Mormântul Lui a fost pus lângă cei fără de lege şi cu cei făcători de rele, după moartea Lui, cu toate că n-a săvârşit nici o nedreptate şi nici înşelăciune n-a fost în gura Lui (Is. 53, 4-9). Domnul nostru Iisus Hristos Şi-a dat suspinul cel din urmă pe Crucea de pe Golgota o dată cu acel cuvânt ce a cutremurat întreaga lume: „Săvârşitu-s-a!” A căzut pe piept capul încununat cu cunună de spini, împurpurat cu Sânge. Au venit cei de aproape ai Lui, a venit Maica Lui, au venit mironosiţele, a venit Iosif cel din Arimateea şi în adâncă jale, plini de lacrimi, au luat de pe Cruce Preacuratul Trup al învăţătorului lor şi au făcut deasupra lui plângere cu amar. Iată, şi acum stă înaintea noastră, închipuit pe Sfântul Epitaf, Trupul mort al lui Iisus. Să facem, dar, şi noi plângere pentru El – plângere pentru păcatele noastre, pentru care El S-a adus pe Sine de bunăvoie jertfă, răscumpărându-ne cu Preacuratul Său Sânge.
Neajunsa înălţime a dragostei dumnezeieşti ne-a arătat-o pe Cruce Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii – fiindcă aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (In. 3, 16). Pe Cruce a răsărit Soarele Dreptăţii, Soarele dragostei, Care a luminat întreaga lume cu lumina Sa, cu lumina împreună-pătimirii dumnezeieşti – şi de la Acest Soare s-au aprins milioane de inimi, Care L-au îndrăgit pe Domnul Iisus Hristos. În inimile acestea au fost înscrise cu litere de foc cuvintele Lui: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Mt. 16, 24).
Domnul a luat cel dintâi Crucea – cea mai cumplită cruce –, iar în urma Lui şi-au luat pe umeri crucile, deşi acestea sunt mai mici, nenumăraţii mucenici ai lui Hristos. În urma Lui şi-au luat crucile o mulţime uriaşă de oameni şi, plecându-şi lin capetele, au apucat pe calea lungă şi spinoasă arătată de Hristos: calea către Tronul lui Dumnezeu, către împărăţia Cerurilor. Iată că sunt deja două mii de ani de când în urma lui Hristos merg noi şi noi oameni. Şi pe această cale stau cruci, pe care sunt răstigniţi mucenicii lui Hristos. Cruci, cruci… Şi mai departe, cât cuprinde privirea, tot cruci, cruci… Merg în şir nesfârşit oameni care au lepădat toate bunătăţile pământeşti, au dispreţuit totul pentru Domnul Iisus Hristos, au părăsit tot ce le era drag cândva şi au închinat toată viaţa lor slujirii Lui.
Merg nebunii pentru Hristos sub greutatea lanţurilor şi a crucilor de fier, merg monahii şi monahiile, merg arhiereii lui Dumnezeu cu crucea şi cu Sfântul Potir în mâini. Merg în urma lor, ca în urma unor păstori, robii cei buni şi blânzi ai lui Dumnezeu, robii supuşi ai lui Hristos, urmând îndrumătorilor duhovniceşti, păstorilor şi dascălilor Bisericii. Merg la nesfârşit… Merge poporul simplu, care-L iubeşte pe Hristos, asupra căruia s-a împlinit cuvântul Lui: În lume necazuri veţi avea (In. 16, 33). Merge, purtând crucea grea a durerilor sale. Merg în şir lung cei prigoniţi pentru dreptate, cei prigoniţi pentru numele lui Hristos. Merg femeile curate, neprihănite, ducându-şi de mânuţe pruncii, cărora Domnul le-a deschis intrarea în împărăţia Cerurilor.
Şi atunci, oare noi nu ne vom alipi acestui râu nesfârşit al iubitorilor de Hristos, acestei sfinte procesiuni pe calea necazurilor şi pătimirilor? Oare nu ne vom lua crucea şi nu vom merge după Hristos? Să nu fie! Să se cutremure inima noastră de priveliştea Trupului neînsufleţit al lui Hristos, ce zace înaintea noastră. Hristos, Care atât de greu a pătimit pentru noi, să umple cu harul Său inimile noastre. Să ne dea la capătul îndelungatului şi osteniciosului nostru drum al crucii cunoaşterea spuselor Sale: Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea (In. 16, 33). Amin.