POEŢI ŞI VERSURI DIN ÎNCHISORILE COMUNISTE
Vlad Gheorghiu

Poporul nostru şi-a răscumpărat prin jertfă fiecare generaţie, încă de la formarea lui având sfinţi a căror moaşte ne-au dăinuit peste veacuri neamul şi credinţa. Chiar în vreme de răstrişte, când, o mie de ani, s-au tot zbătut unii să ne şteargă din istorie, sfinţii noştri români sunt atestări pe care nimeni nu le poate nega. Cu cât se dorea mai tare zdrobirea identităţii noastre ortodoxe, cu atât răsăreau mai mulţi vajnici apărători ai ei.
Pe lângă sfinţii români, canonizaţi deja, care au purtat temeluirea noastră ca neam creştin pe umerii martiriului lor şi care au răscumpărat cu jertfele lor ortodoxia neamului nostru, mai avem încă mulţi trăitori de ortodoxie pe care doar puţini îi ştiu: sfinţii închisorilor comuniste.
Lor şi poeziei în zeghe doresc să le aduc un pios omagiu, astăzi, de ziua Sfinţilor români.
Românul s-a născut poet. Poezia lui irumpe însă din suferinţa neamului. Doina şi balada specifice poporului de pe acest mirific picior de plai sunt unice tocmai pentru că izvorăsc din suspin, precum floarea de crin, a cărui mireasmă cu cât e mai zdrobită, cu atât devine mai puternică. Neamul românesc a trăit însă dintotdeauna suferinţa ca pe o biruinţă. Cântecul era victoria lui. Viersul aninat de coarda vibrândă sub degetele vreunui vituoz era şi este încă remediul aprigelor crize sociale sau morale prin care a trecut poporul nostru de-a lungul zbuciumatei sale istorii.
Cântecul este finalitatea pozitivă a oricărei trăiri. Ce mare dar are de la Dumnezeu poporul care ştie să iasă din răstrişte cu fruntea sus. Cântecul este cel mai puternic remediu pentru durere.

Din închisorile comuniste au curs şuvoaie de versuri, multe dintre ele cântându-se. Întemniţaţii îşi stâmpărau foamea cu şoapte de cântec, îşi ungeau rănile cu murmur de vers, îşi păstrau demnitatea şi mintea cu dangăt îndepărtat de clopot şi-şi făureau noi idealuri pe înseşi mormintele dorurilor şi duselor amintiri sau, dimpotrivă, întrezăritelor năzuinţe.
Uneori poezia de după gratii pare directă şi simplă. Poezia născută în foc nu mai umblă după sofisticată metaforă. Dar ritmul şi rima, „săltăreţele“ dactile şi trohee, iambii suitori sau dimpotrivă coborâtori spre grave şi profunde pătrunzimi, vibrând precum corzile violoncelului, sensibilizează până la sublim. Poate tocmai pentru că nu e scrisă în fotoliu de birou, pe coli parfumate de scris, ci pe cioburi de sticlă, pe coji de săpun, pe talpă de bocanc sau pur şi simplu repetată până la memorare orală. Se poate spune că poezia de după gratii, din colivie, zbura nu cu aripi de libertate, ci cu aripi de rugăciune.
Pentru mulţi dintre poeţii în zeghe, poezia va fi fost doar propriul colac de salvare, ea ducându-se odată eu ei în mormânt… poezia ucisă după zăbrele, rugăciunea zdrobită cu pumnul în gură.

Multe din aceste poezii, compuse de adevăraţi maeştri, erau capodopere de simţire şi de inspiraţie. Ele circulau numai din gură în gură sau memorate întâi în diferite metode: lustruiau fundul gamelei cu săpun, scriau poezie cu sânge pe pânză înţepându-se la deget, pe coiburi de sticlă udate şi săpunite şi apoi prăfuite cu var, scriau doar titlu şi prima litera a fiecărui vers înţepând talpa bocancului. Majoritatea însă nu aveau cum să scrie pentru că erau descoperiţi la percheziţii. Odată cu moartea sau cu uitarea celor ce le cunoşteau, s-au pierdut pentru totdeauna… Ce păcat şi ce pierdere!
Aiudul, Piteştiul, Gherla… În cruzimea şi iadul de acolo, Dumnezeu punea pe răni cântecul…
„Ţie, Doamne, toată slava, / c-ai lăsat cu sfânt temei / rândunele la Jilava, / ciocârlii la Periprava / şi la Gherla porumbei…“ (Traian Dorz)
Amintim printre aceşti giganţi poeţi în zeghe pe RADU GYR, care avea să treacă prin toată gama de stări în bezna temniţelor comuniste. Metafora foamei permanente, a frigului cumplit, a morţii, ca tovarăşă de celulă, pentru care se ceartă cu Dumnezeu, se desăvârşesc odată cu el, ca persoană, determinându-l mai apoi pe poetul care Îl cântă pe Hristosul cel Răstignit pentru lume ca model al jertfirii sale pentru neam. Poezia: RIDICĂ-TE, GHEORGHE, RIDICĂ-TE, IOANE!, i-a adus condamnarea la moarte:

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridicã-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău, pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,
ci ca s-aduni chiuind pe tăpşane
o claie de cer şi-o căciulă de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
Si-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să-ţi pui tot sărutul fierbinte,
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies înainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe pe lanţuri şi funii!
Ridică-te, Ioane pe sfinte ciolane!
Şi sus, ca lumina din urma furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!…

Credinţa şi poezia erau cele ce-i ţineau în viaţă şi-i ajuta să nu se prăbuşească spiritual. Poezia era o formă de evadare. Libertatea şi biruinţa erau suplinite de poezie..

VALERIU GAFENCU este unul din tinerii care au murit pentru Hristos, luptând pentru apărarea credinţei ortodoxe şi a neamului românesc. Mulţi îl numesc Sfântul închisorilor. Şi aşteaptă cu nerăbdare clipa canonizării lui.

IMNUL ÎNVIERII
Vă cheamă Domnul slavei la lumină,
Vă cheamă mucenicii-n vesnicii,
Fortificaţi Biserica creştină,
Cu pietre vii zidite-n temelii.

Refren: Veniţi, creştini, luaţi lumină,
Cu sufletul senin, purificat!
Veniţi, flămânzi, gustaţi din cină,
E nunta fiului de Împărat.

Să crească-n inimile noastre-nfrânte,
Un om născut din nou, armonios,
Pe chipurile voastre să se-mplânte,
Pecetea Domnului Iisus Hristos.

Un clopot tainic miezul nopţii bate
Şi Iisus coboară pe pământ,
Din piepturile voastre-nsângerate
Răsună Imnul Învierii Sfânt.

Poezia închisorilor are teme foarte variate, însă toate profunde, de viaţă, ideologice, filozofice chiar. Multe sunt legate evident de suferinţa lor: mizeria în care trăiau, umilinţele la care erau supuşi, torturile, foamea, frigul, neputinţa, dorul etc. Pe lângă toate astea era însă credinţa şi nădejdea, ca şi leac pentru toţi deţinuţii.
Poezia era ca un fel de revelaţie, versurile atingând uneva în străfundul fiinţei punctul acela de înţelegere şi contopire cu Dumnezeu. Apoi Acesta devenea totul lor. Şi nu mai aşteptau nimic, decât semnul că Dumnezeu e cu ei în celulă sau în camera de tortură. Nu mai conta unde.
Pe când zeci şi sute de deţinuţi îşi pierdeau minte din deznădejde, ei, aceştia, poeţii în zeghe, erau cei care au sădit şi păstrat în oameni licărul de nădejde care ţine mintea trează şi limpede. Celor tineri, de 19 – 25 de ani, condamnaţi la muncă silnică pe viaţă, când prăbuşirea interioară nu le mai lăsa deschisă portiţa rugăciunii, le rămânea fereastra poeziei.
Cu litere de aur şi de sânge rămân întipărite numele acestor sori din bezna închisorilor.

NICHIFOR CRAINIC, un alt autor călit în închisorile comuniste, ca un ascet nevoitor spre Nunta veşnică. Poezia a fost un fel de folclor poetic al închisorilor. Mulţi deţinuţi politici le memorau şi le rosteau alături de rugăciune, ca o soluţie de rezistenţă, un reazim sufletesc, o speranţă în amarul acelor zile de iad.

CÂNTECUL POTIRULUI
Când holda tăiata de seceri fu gata
Bunicul şi tata
Lăsară o chită de spice-n picioare
Legând-o cucernic cu fir de cicoare;
Iar spicele-n soare sclipeau mătăsos
Să-nchipuie barba lui Domnu Cristos.

Când pâinea-n cuptor semăna cu arama,
Bunica şi mama
Scoţând-o sfielnic cu semnele crucii,
Purtau parcă moaşte cinstite şi lucii
Că pâinea, dând abur cu dulce miros,
Părea că e barba lui Domnu Cristos.

Şi, iată, potirul la gură te-aduce,
Iisuse Cristoase, tu jertfă pe cruce,
Hrăneşte-mă mamă de sfânt Dumnezeu.
Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine
Eşti totul în toate şi toate prin tine,
Tu pâinea de-a pururi a neamului meu.

Din coarda de viţă ce-nfăşură crama
Bunica şi mama
Mi-au rupt un ciorchine, spunându-mi povestea;
Copile, grăiră, broboanele-acestea
Sunt lacrimi de mamă vărsate prinos
La casnele Domnului nostru Cristos.

Apoi, când culesul de struguri fu gata,
Bunicul şi tata
In joc de călcaie jucând nestemate
Ce lasă ca rana şiroaie-nspumate,
Copile, grăiră, e must sângeros
Din inima Domnului nostru Cristos.

Şi, iată, potirul la gură te-aduce,
Iisuse Cristoase, Tu jertfă pe cruce;
Adapă-mă, sevă de sfânt Dumnezeu.
Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine
Eşti totul în toate şi toate prin tine,
Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.

Podgorii bogate şi lanuri mănoase,
Pământul acesta, Iisuse Cristoase,
E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.
Priveşte-te-n vie şi vezi-te-n grâne
Şi sângeră-n struguri şi frânge-te-n pâine,
Tu, viaţa de-a pururi a neamului meu.

DEMOSTENE ANDRONESCU rămîne una dintre vocile lirice cele mai pure şi mai reprezentative ale închisorilor politice din România. Din nefericire, aceste voci lirice, destul de numeroase, sînt încă insuficient cunoscute publicului mai larg, şi mai ales generaţiei tinere.

ÎN LOC DE RUGĂCIUNE
În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,
Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,
Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină
Ce-mi pâlpâia alt’dată în candela de gând.

Sunt prea sărac, Stăpîne, nu am ce-Ţi oferi
Să-ţi stâmpăr foamea, furii mi-au tâlhărit cămara
Şi de puţinul suflet ce îl păstram ca seara
Să am, ca tot creştinul, cu ce Te omeni.

Aş vrea să-Ţi pot întinde un gând sfios măcar,
Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraişte şi mi-e goală,
Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală
Şi pe un ramur veşted un singur fruct amar.

De l-aş culege-n pripă să Ţi-l aduc prinos,
Şoptind o rugăciune şi tremurînd o cruce,
Ar fi păcat de moarte că, Doamne, Ţi-aş aduce
Otravă-n cupe sparte şi Te-aş târî prea jos.

Zădarnic stai de veghe şi-aştepţi umil şi blînd,
Azima caldă-a rugii n-o vei avea la cină
Şi-n cerul Tău de gheaţă cu ţurţuri de lumină
În seara asta, Doamne, Te vei culca flămînd.

ROBERT CAHULEANU, care va semna şi Andrei Ciurunga, a văzut lumina zilei în Basarabia, în anul 1920, în oraşul Cahul. Calvarul său prin temniţele comuniste începe în noiembrie 1945, datorită unui articol anticomunist publicat în «Expresul».

NOI NU TĂCEM
Cu dinţii strânşi de aspra suferinţă
urcăm pe brânci Golgotele, cădem,
ne ridicăm, scrâşnind de neputinţă
şi iar ne prăvălim – dar nu tăcem.

Pe-a ţării noastre darnică moşie
târâm de-un car de ani acelaşi jug.
Cum oare să tăcem, când de sub glie
răcneşte osul dezgropat de plug?

De-a lungul zării noastre de cărbune
paharul plin ne-am învăţat să-l bem
dar gura ştie bine-o rugăciune
şi-o geme printre dinţi – căci nu tăcem.

Cum să tăcem când fiecare ghindă
căzută din stejarul secular
se-ntoarce din adâncuri, să cuprindă
tot plânsul ţării într-un nou stejar?

Noi nu tăcem, căci urlă de pe roată
în trupul nostru oase ce s-au frânt
şi strigă morţii ce-au tăcut odată
cu gura caldă plină de pământ.

De s-ar surpa în ceasul nefiinţei
pe toate-aceste guri câte-un Negoi,
l-am sfărâma necruţători cu dinţii
şi-ar da năvală răcnetul din noi.

Urcăm Golgote aspre de credinţă,
venim spre piscuri tari, îngenunchem
şi iar ne scuturăm de neputinţă
cu pumnii strânşi în trup – dar nu tăcem.

SANDU TUDOR este pseudonimul literar al lui Alexandru Teodorescu, gazetar, poet, monah român din perioda interbelică, cunoscut şi sub numele monahale de Monahul Agaton de la Mânăstirea Antim sau Daniil de la Rarău. Este iniţiatorul grupului Rugul Aprins de la Mânăstirea Antim şi a decedat la închisoarea de la Aiud în 1962.

CÂNTECUL PASARII UNICE
Am auzit cântecul păsării unice
Dimineaţa la ceasul rugăciunii
Când pe ramuri stă încă proaspătă
Roua,
Am auzit lângă mine
Cântecul păsării unice.

Iată! Se înalţă aşa de minunat,
Aşa de limpede
Şi răsună în atâta ecou
Încât pare ca lumea,
Marea şi larga lume,
Toată îl ascultă, firea toată îl aude
Şi îi răspunde,
Îl aude
Şi-l însoţeşte
Până sus de tot
La Dumnezeu.

Privesc, pe mladiţa unei ramuri,
Într-o picătură
Limpede de rouă
Şi ascult cântecul de lumină
Al păsării.
În liniştea lungă a clipei
Acesteia
Atât de înalte,
Fără voie îmi închipui
Bucuria cerească;
Fără de voie
O descopăr acum,
În pacea
Stării de rugăciune
La care
Mă aflu şi care
Mă stăpâneşte
Deplin.

O descopăr nu ca o oprire
Şi înecare în simţire,
Nu ca o pierdere,
O uitare de sine în extaz,
Ci ca o ascuţime de înţeles trăit,
Limpede şi curat,
Ca o necurmată şi nemarginită suire
Tot mai apropiată, tot mai crescută
La inima cea tainică şi sfântă a Domnului.

VASILE VOICULESCU – un poet printre sfinţi, care este aruncat în închisoare la 74 de ani.

CRUCEA-JUG
Tu, Cruce, dulce jug al lui Christos,
De Tine-n veci acuma nu mai fug,
Adânc cerbicea inimi-mi plec jos
Si sub povara Ta cereasca ma înjug.

Stau sa ma mîne Domnul unde-o vrea
Cu biciul Sau de Duh atât de drag;
Si nici o munca nu-mi mai pare grea
Când stiu ca brazda mântuirii trag.

Şi alta:
IA TU ARCUSUL…
Cum însuti Tu, de veci Stăpâne, m-alcătuişi ca pe-o unealtă
Pe care patima s-alerge ca un arcuş purtat de mănă,
Azi simt în suflet cum se-ncheagă şi cum năvalnice tresaltă
Cântări, ce nu mai vor în noaptea vremelnicei să rămână.

De-aceea scoate-mi de pe coarde căluşul care le sugrumă
Şi lasă-mă să ţin arcuşul cu mâna mea tremurătoare…
Nu te uita că sunt o biată laută subredă de humă,
Eu simt, zbătându-se în mine adânci cântări nemuritoare!

Dar ca să poată să răsune aşa cum legea lor o cere,
Din plin şi slobode, ca duhul ce le-a sădit neînfrânate
Stăpâne, pleacă-Te pe coarde…şi dacă vezi că n-am putere
Ia Tu, în mâna Ta arcuşul şi cântă în eternitate!

VASILE MILITARU, la vârsta de 74 de ani este condamnat la 42 de ani de detenţie şi confiscarea totală a averii personale pentru crima de uneltire contra ordinei sociale deţinerea de publicaţii interzise. A murit însă la 18 zile după pronunţarea sentinţei, la Ocnele Mari.

HRISTOS A ÎNVIAT!
Hristos a Înviat! Ce vorbă Sfântă!
Îţi simţi de lacrimi calde ochii uzi
Şi-n suflet parcă serafimii-ţi cântă
De câte ori creştine o auzi.

Hristos a Înviat în firul ierbii,
A înviat Hristos în Adevăr;
În poieniţa-n care zburdă cerbii,
În florile de piersec şi de măr.

În stupii de albină fără greş,
În vântul care suflă mângâios
În ramura-nflorită de cireş
Dar vai, în suflet ţi-nviat Hristos?

Ai cântărit cu mintea ta creştine
Cât bine ai făcut sub cer umblând,
Te simţi măcar acum pornit spre bine
Măcar acum te simţi mai bun, mai blând?

Simţi tu topită-n suflet vechea ură?
Mai vrei pieirea celui plin de Har?
Ţi-ai pus zăvor pe bârfitoarea-ţi gură?
Iubirea pentru semeni o simţi jar?

O, dacă-aceste legi de-a pururi Sfinte
În aur măcar azi te-au îmbrăcat
Cu serafimii-n suflet imn fierbinte
Ai drept să cânţi: Hristos a Înviat!

TRAIAN DORZ, un titan al poeziei creştine, care parcă tot un dizident uitat de unii este şi astăzi. El semnează în jur de şase mii de poezii în peste 30 de volume, foarte multe scrise şi repetate pe de rost, în cei peste 17 ani de închisoare pentru credinţa în Dumnezeu. De remarcat aspectul pozitiv, biruitor, al poeziei lui Traian Dorz, la care suferinţă nu aduce moarte, ci înviere la o viata nouă. Răstignindu-se alături de Hristos, înviază împreună cu el, biruitor spre mântuirea sa şi a tovarăşilor lui de luptă. Dar şi a noastră, a celor de azi, care parcă ne-am pierdut reperele, rătăciţi printre aspiraţii şi identităţi străine de neamul şi de credinţa noastră strămoşească.

NOAPTEA ÎN GHEENĂ…
Ca umbra fioroasă a solului osândei,
se lasă grea noptarea din zările pustii
cu noi torturi să roadă scheletele flămândei
mulţimi de viermi ori oameni înmormântaţi de vii.

S-a dus o zi… Ce bine când înc-o zi se duce,
sfârşeşte-un veac de foame, de chin şi de bătăi
şi vine noaptea, noaptea – o, de-ar veni sub Cruce,
să nu mai vezi doar foame şi groază-n ochii tăi!

Baraca-i plină-plină… Prin gropi şi prin noroaie,
pe jos n-au loc, grămadă-s, cu sutele trântiţi,
zac unii peste alţii, murdari şi uzi – o claie
de putrede cadavre, de monştri-nvineţiţi!

De-ţi vine-n gând o clipă, în pragul adormirii,
trecuta zi. Te zgudui şi-o izgoneşti avar!
Şi-n vis te roade-ntruna tortura-nchipuirii:
vezi pâini, vezi mese-ntinse şi, când să mânci… dispar!

Prin sârme urlă vântul cu ger şi cu zăpadă,
vecinul nu mai geme, nici tremură – ciudat!
Toţi sar când cade, lespezi, tavanul pe grămadă,
el nici tresare… doarme adânc: s-a liberat!

Târziu, când se alină infernul gălăgiei,
abia atunci s-aude câţi gem şi cum tuşesc,
te înfiori privindu-i, ca-n spasmele-agoniei:
sunt oameni? Dar n-au parcă nimica omenesc.

Plantonul singur mişcă, târându-şi prin unghere
o umbră uriaşă de schélet străveziu…
Cum trece, parcă-i moartea ce numără-n tăcere
cinci sute de cadavre închise-ntr-un sicriu.

O Doamne, azi de-aicea, vezi, nimeni nu mai poate
spre cer măcar să-şi nalţe nici gândul cel mai mic!
Coboară-Te-n adâncul acesta Tu şi-i scoate,
fă totul doar Tu singur, ei nu mai pot nimic!

Poezia creştină şi poezia interzisă a inchisorilor comuniste nu există ca şi gen literar în manualele şcolare actuale. Şi aceasta poate însemna pentru elevii de azi şi de mâine pierderea identităţii şi istoriei, rădăcinile din care ne tragem seva ca neam.

BIBLIOGRAFIE
http://ro.wikipedia.org/wiki/Sandu_Tudor
http://poezie-crestina.trei.ro/
Radu Gyr Poezii, vol. I-III, Editura Marineasa, Timişoara, 1992-1994
Nichifor Crainic, Şoim peste prăpastie, Ed. Roza vânturilor, Bucureşti, 1990
Vasile Militaru, Curcubee peste veac,Ed. Lumină din Lumină, Bucureşti, 1997
Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. III, Rugul, Ed Oastea Domnului, Sibiu, 1998

One Comments

  • Iosifică 2012/06/18

    Doamne ce oameni! De ce nu mai știm, noi tineretul României de aceștia Mari?! …suntem analfabeți duhovnicește, cu toate școlile acestea lumești. Doamne ajută-ne să ne cunoaștem neamul creștin! (Iertare, am greșit!)

Comments are closed.