O altă amintire neuitată a fragedei mele copilării îmi este aceea despre viţelul Iambor, care a crescut şi s-a făcut bou la casa părinţilor mei. Tovarăşul cel mai apropiat al bucuriilor mele copilăreşti şi mai de nădejde în munca de mai târziu a tatălui meu.
Primele mele amintiri despre Iambor mă fac să-l văd parcă şi acum ce mic era la început şi ce neştiutor. Nici măcar nu ştia să se ducă să sugă la mamă-sa.
Dar ce frumos era, cu tot părul lui galben, bălţat cu un alb curat, de pe frunte până pe gură!

Ce repede i-au crescut corniţele şi a căpătat putere să fugă şi să sară. Se învăţase cu mine şi nu erau prieteni mai nedespărţiţi ca noi prin toată grădina cu iarbă verde. I-am pus numele Iambor. Tot ce aveam mai bun de mâncare îi dădeam şi lui.

Curând devenise mare, iar tata se gândea ce bou puternic de tras o să aibă din el.
I-a cumpărat un soţ de jug şi a început să-i înveţe să tragă carul, plugul şi grapa.
Soţul lui Iambor însă nu a putut fi niciodată asemenea lui. Era şi mai slab, şi mai mic ca el.

La toate muncile lui grele, tata nu s-a bizuit niciodată pe nici un bou al lui cum se bizuia atunci pe Iambor. Niciodată nu l-am auzit pe tata lăudând pe cineva aşa cum îl lăuda pe boul lui crescut de mic la casa noastră.
Eu niciodată nu am putut ţine la soţul lui ca la boul cumpărat, deşi şi acela era tot al nostru.

Uneori îmi era milă de el că este privit ca un străin, deşi poate trăgea şi mai greu – că era mai slab – la munca noastră şi în slujba noastră.
Când mă duceam cu ei la păscut, căutam să-l duc pe Iambor la iarba cea mai bună.
Când era la jug, la resteul lui puneam cele mai frumoase flori.
Când aveam câte ceva bun, lui îi dădeam partea cea mai mare.
Dar şi el, când îmi auzea glasul undeva, înălţa îndată capul şi se uita după mine.
Când întindeam mâna, mugea şi venea să-mi lingă degetele, privindu-mă cu ochii lui mari, plini de blândeţe şi de iubire.

Într-o zi călduroasă de primăvară, când şi eu crescusem mărişor – aveam şase ani trecuţi – tata era cu boii la plug la luncă.
Era o zi lungă şi se făcuse târziu spre amiază. Eu eram foarte obosit de atâta umblat înaintea boilor pe brazdă. Îmi era şi cald, şi foame.

Tata venise de dimineaţă la plug şi tot de atunci mă sculase şi pe mine să merg cu el să-l ajut, mergând înaintea boilor ca să nu sucească brazda şi să-i întorc la capăt.

Pământul era uscat, iar plugul mergea greu.
Tata se grăbea să isprăvească şi mânase întins tot timpul zilei, nelăsând boii să odihnească aproape deloc.
Boii erau flămânzi şi obosiseră şi ei.

Tovarăşul de jug al lui Iambor sufla din greu şi picioarele lui tremurau. Iambor era şi el neliniştit. Începuse să nu mai asculte. Ieşea mereu din brazdă când de-o parte, când de cealaltă.

Tata se supărase de tot şi striga aspru la el când „cea“, când „hăis“.

Într-un timp, tata începu să-l lovească şi cu biciul.
Atunci Iambor, lovit, zmucindu-l pe celălalt, o luă într-o clipă la fugă cu plugul pe dinafară, fără brazdă.

Eu, speriat, vrând să mă dau la o parte din calea boilor, am căzut cât eram de lung şi m-am lovit cu capul de un bulgăr uscat.

Tata le-a ieşit cu greu înainte şi i-a adus cu binişorul înapoi, acolo unde eram eu plângând pe brazda părăsită.
După ce îi puse pe brazdă, tata se apropie de Iambor şi îi zise cu un glas plin de amărăciune:

– Vezi, Iambor, ce-mi faci tu? Noi te iubim pe tine atât de mult. Tot ce avem mai bun îţi dăm ţie. Ne-am purtat faţă de tine cu atâta dragoste de când erai micuţ. Noi cu toţii suntem necăjiţi şi amărâţi. E grea munca ta, Iambor, dar nici a noastră nu-i mai uşoară. Dacă Dumnezeu ne-a lăsat aşa, ce să facem?…

Eu ştiu că ţie ţi-e foame, dar şi nouă ne este tot aşa. Şi noi suntem obosiţi şi ni-e cald.

Dar cine să muncească în locul nostru? Dacă nu ne grăbim, pământul se usucă tot mai tare şi ne va fi şi mai greu.
De ce nu asculţi? De ce ne faci aşa?

Tata îi vorbea cu un glas plin de amărăciune, ca unui prieten bun care te-a supărat prea tare. Îi cuprinsese capul în braţe şi stătea cu obrazul asudat lipit de ochiul lui Iambor, ca în cea mai dureroasă îmbrăţişare.

Eu priveam cu o duioasă mirare cum boul se liniştise de tot şi cum stătea, parcă cerându-şi iertare, cu capul aplecat în braţele tatei.

Din ochii lui Iambor curgeau şiroaie de lacrimi care se prelingeau pe mâinile tatei, căzând jos, pe brazda lui greşită.

M-am uitat în ochii tatei. Erau şi ei plini de lacrimi.
Adiindu-l cu blândeţe pe fruntea albă, tata îi zise lui Iambor:
– Ei, hai acum. Mai întoarcem de două-trei ori şi mergem de amiază.

Am pornit iarăşi cu brazda. Iambor părea că era altul, atât de blând şi de cuminte mergea. Nici un pas n-a mai ieşit din brazdă toată ziua aceea.

Atunci am început eu să înţeleg că, fie om, fie animal, totdeauna trebuie să te porţi cu oricine cu blândeţe şi cu bunătate, mai ales când este obosit şi flămând. Să nu-l chinuieşti, nici să nu te porţi rău şi aspru cu nimeni. Să-i laşi răgaz de odihnă şi să-i vorbeşti cu prietenie şi cu bunătate înţelegătoare.

O vorbă blândă şi bună este cât o mâncare. Şi o purtare prietenoasă este cât o odihnă.
Niciodată şi cu nimeni nu poţi face cu răul cât poţi face cu binele.

O, Doamne Iisuse, dă-mi şi mie o inimă bună şi o pricepere plină de blândeţe, care să nu-şi piardă niciodată răbdarea cu cel flămând. Nici blândeţea cu cel obosit. Ci, cu o iubire înţelegătoare, să mă pot purta totdeauna prieteneşte nu numai cu oamenii ori cu animalele, ci chiar şi cu lucrurile pe care le ating. Căci şi ele au un suflet al lor, o durere a lor, o simţire a lor.

Nu mult după întâmplarea aceasta, în toamna aceluiaşi an, am trăit din nou o întâmplare şi mai de neuitat.

Într-o dimineaţă, îndată după miezul nopţii, tata mă scutură şi-mi zise:
– Scoală-te, mergem la pădure să aducem lemne!

Pădurea era foarte departe. Mai mergeau împreună cu noi şi alţi vecini cu carele lor. Tata se ajuta cu ei, doborându-şi împreună lemnele şi încărcându-şi carele.

Multe ceasuri am mers atunci cu noapte… Nu vedeam nimic, ci numai boii ţineau drumul după carul din faţă.

Eu stăteam zgribulit în car, pe fânul boilor, având grijă să nu adorm, ca să nu cad sub roţile carului. Nici n-aş fi prea putut adormi, căci carul, mergând prin bolovani, mă hurduca de-mi clănţăneau dinţii din gură.

Când am plecat de acasă, cerul era înnorat, dar încă nu ploua. Însă la revărsatul de ziuă, când am intrat printre marile dealuri, pe pârâul cu cioturi şi bolovani printre care de-abia se puteau mişca boii cu carul gol, a început să plouă cu stropi mărunţi şi reci.

Boii suiau cu greu, alunecând şi opintindu-se pe pogorul înalt sau abia ţinând carul pe coborâşurile repezi.

Am ajuns cu mare greutate acolo, într-un vârf de pogor, unde erau lemnele care trebuia doborâte şi încărcate.

Tata mă adusese ca, în timpul lucrului său, eu să am grija boilor. Să le strâng fânul dinainte când mănâncă, până se încarcă lemnele pe car. Să-i mân din urmă când, la locurile grele, tata va merge înaintea lor. Şi să mă obişnuiesc şi eu de mic cu munca la care va trebui să-l înlocuiesc pe tata ceva mai târziu.

Ploua tot mai tare. Apa îmi pătrunsese prin hăinuţe şi începuse să-mi fie frig.
Tata şi ceilalţi vecini cu care venisem munceau din răsputeri, să încarce cât mai repede şi să plecăm.

În toate părţile era numai apă şi noroi. Numai noroi era şi pe lemne şi pe încărcători. Şi pe hainele, şi pe mâinile, şi pe ochii lor.
– Gata, zise odată tata, aspru şi necăjit. Hai cu boii la jug!

Înţepenisem de-a binelea de frig şi de oboseală, stând ciump lângă un fag înalt de pe care ploaia prelinsă, nici nu sim­ţisem că îmi cursese şiroaie pe spate. Picioarele îmi amorţiseră. De-abia mă ridicai. Opincuţele îmi erau pline de apă rece.

– Numai de-am putea scăpa cu bine la pogor, zise tata îngrijorat. Acolo mă tem să nu scăpăm carul înapoi ori în prăpastie. Căci boii alunecă tare, iar lemnele sunt de două ori mai grele dacă sunt ude.

De la locul unde am încărcat, trebuia să coborâm un repeziş de drum îngust şi foarte primejdios, până în pârâul cu bolovani, care vuia acum plin de apele tulburi şi spumegate ce parcă fierbeau sărind furioase peste lemne şi pietre, stropind în toate părţile.

Ploaia se vărsa ca din găleată şi drumul era numai o mocirlă curgătoare.

Tata îşi făcu cruce:
– Doamne, ajută-ne!
– Hai, Iambor!

Carul porni greoi, împiedicat de amândouă roţile din spate, cu lanţul pus sub raf.

Dar de-abia ajunserăm la buza dâmbului, la coborâşul primejdios, că lanţul nu mai ţinu nimic. Tata era înaintea boilor, eu în urma lor.
Boii, împinşi de greutatea carului, erau gata-gata să fie aruncaţi în prăpastie.

– Iambor, Iambor, nu lăsa! strigă tata îngrozit, încercând să oprească boul cu mâna proptită pe fruntea lui şi ţinându-se cu putere de ruda carului.

Boul, parcă înţelegând primejdia morţii, propti dintr-o dată toate patru picioarele, înţepenindu-şi-le în noroiul cu lemne şi pietre învălmăşite de apă. Şi, încrâncenându-şi toţi muşchii, îl smuci pe celălalt, care era aproape de marginea prăpăstiei. Şi aşa, împins de car, a fost dus târâş cu toate picioarele înţepenite înainte, alunecând până jos în pârâu.

Se strânseseră patru grămezi de noroi în faţa picioarelor lui şi el le târî aşa până în vale.
Scăpasem!

Tata oftă uşurat:
– Mulţămimu-Ţi, Doamne!

Scăpaserăm la coborâş, dar abia de aici încolo, la suiş, începea adevărata primejdie.

Am despiedicat carul. Boii tremurau din tot corpul şi suflau din greu. Se vedea bine cât de crâncen luptaseră şi cum simţiseră şi ei primejdia prin care trecusem.

Odihnirăm puţin, căci ploaia se revărsa peste noi vale.
Boii se mai liniştiră, dar erau şi ei nerăbdători. De aici începea urcuşul cel greu, până în vârful pogorului.

Tata privi în sus şi mai îngrijorat, apoi spre prăpastia pe lângă care trebuia să trecem pe drumul îngust.

Se rugă din nou, făcându-şi cruce şi mai îngrijorat, zicând:
– Doamne, ajută-ne!

Apoi:
– Hai, Iambor!
– Doamne, ajută-ne, zisei şi eu încet dinapoia carului, uitându-mă cu spaimă la urcuşul cel greu din faţă şi la prăpastia cea adâncă din stânga. Mă uitai cu o dragoste disperată la Iambor, gândindu-mă că acum tot ajutorul lui Dumnezeu ne poate veni numai prin puterea sărmanului bou, care ne scăpase şi data trecută.

Boii porniră, urcând nespus de greu. Se încordau din toate puterile, suflând puternic şi des. La fiecare răsuflare, aburi puternici le ţâşneau pe nările lărgite, împroşcând frunzele ude din faţă. Ochii lor erau măriţi şi toate vinele încordate ca nişte frânghii pe sub piele.

Ajunsesem aproape de vârf, mai aveam doar vreo patru-cinci paşi, când soţul lui Iambor nu mai putu.

Scăpărând din picioare şi tremurând ca varga, rămase pe loc, iar carul începu să-l tragă înapoi, împingându-l spre marginea prăpastiei, cu mine cu tot, care n-aveam unde să mă mai feresc.

– Iambor, nu lăsa! strigă tata îngrozit. Nu lăsa, Iambor!

Atunci am văzut ceea ce n-aş fi crezut niciodată: Iambor se aruncă dintr-o dată în genunchi cu amândouă picioarele dinainte, încordându-se din toată puterea lui să ţină carul şi să-l tragă pe soţul lui spre deal.

Carul l-a mai târât înapoi un pas, dar Iambor l-a oprit chiar când roţile dinapoi erau la marginea prăpăstiei.

Un lat de mână – şi am fi fost pierduţi şi noi, şi boii în prăpastia adâncă, plină de bolovani şi de ape spumegate.

Apoi, păşind în genunchi printre pietrele ascuţite ale drumului, Iambor urcă cu carul şi cu celălalt bou până sus, în vârful pogorului. Acolo se opri şi se ridică pe picioare.

Tata plângea şi mulţumea lui Dumnezeu, îmbrăţişându-l pe Iambor şi sărutându-l pe ochii lui măriţi de spaimă şi de luptă.

De pe genunchii lui Iambor, plini de noroi, pielea era toată sfârtecată de pietrele ascuţite şi sângele curgea vale printre unghii, înroşind noroiul şi apa murdară care şiroia pe urma lăsată de roţile carelor dinainte.

O, Dumnezeule Bun, cât de mult l-am iubit atunci pe Iambor şi ce preţ uriaş a căpătat el în ochii mei! Nimic nu mi s-a părut pe lume mai tare şi mai bun ca acest binefăcător prin care Dumnezeu ne salvase viaţa.

Cât de rău îmi păru de toate cu câte mi-am adus aminte că l-am supărat cândva! Am simţit că el are o inimă mai bună şi mai înţelegătoare ca a oricărui om din lume.

M-am uitat cu spaimă la prăpastia unde era să pierim cu toţii dacă Dumnezeu nu ne scăpa prin Iambor.

Tata luă apă în pumni şi îi spălă genunchii sfârtecaţi de pietre, scoţând cu milă şi cu durere de pe sub pielea zdrenţuită bucăţi de lemne şi de pietricele.

Sângele se prelingea pe mâinile tatei, iar eu plângeam, gân­dindu-mă ce tare o să-l usture şi o să-l doară pe dragul nostru Iambor rănile primite pentru salvarea noastră.

După ce l-a spălat bine, tata şi-a rupt mânecile de la cămaşă şi l-a legat peste genunchii însângeraţi. Astfel am ajuns cu bine până acasă.

O, Doamne, cât de mult trebuie să sufere şi să muncească pe pământul acesta adevărata iubire!

Noi nu ne dăm seama de acest cutremurător adevăr decât atunci când suntem într-o mare primejdie, din care numai jert­fa unei mari iubiri a cuiva cu totul alipit de noi ne poate salva.

Mai târziu, când am aflat pe Domnul Iisus şi am cunoscut dragostea cea nespus de mare a Tatălui Ceresc arătată pe Gol­gota faţă de noi, toţi oamenii pierduţi, ochii mei s-au deschis astfel asupra adevărului iubirii. Atunci mi-am dat seama şi despre cât de mult m-a iubit pe mine Bunul Dumnezeu, că n-a dat pentru mine numai Preţul cel nespus de mare al Jertfei Scumpului nostru Mântuitor Iisus Hristos, ci a făcut şi pe atâtea alte fiinţe de pe lume să mă iubească nespus de mult. Şi să fie în stare a da, pentru bucuria sau salvarea mea, preţul unor atât de mari jertfe ale iubirii lor.

Şi, dându-mi seama despre mărimea Jertfei de pe Cruce, care mi-a salvat sufletul şi fiinţa de pierzarea veşnică, am privit, prin Iubirea aceasta, şi la celelalte jertfe date de iubirea celorlalţi pentru mine.

Toate acestea, ştiu astăzi că au fost rânduite numai de dra­gostea cea nespus de mare cu care am fost iubit de către Dumnezeu, Mântuitorul meu Scump.

De multe ori, gândindu-mă la multele mângâieri de care m-am bucurat în lume din partea celor ce m-au iubit cu adevărat, văd cât de recunoscător trebuie să fiu Domnului. Şi fiecărei fiinţe de care El S-a folosit ca să-mi deschidă şi mai luminos ochii mei spre Jertfa Golgotei Sale.

Şi să mă facă s-o pot înţelege tot mai deplin, în toată nemărginita ei însemnătate pentru mine şi pentru lume.

Prin aceasta am mai învăţat încă un adevăr. Anume, cât de gata trebuie să fiu şi eu în orice vreme şi la orice preţ pentru ca Lucrarea Domnului să fie scăpată cu bine din orice primejdie.

Pentru ca cei preaiubiţi ai mei să fie izbăviţi din tot ce le‑ar ameninţa viaţa.

Pentru ca lucrurile bune să nu dea înapoi nicidecum, nici în vreo altă parte care le-ar putea pricinui pierzarea.

Ci să ajut la mersul tuturor înainte, până la izbândă, oricât de mare şi de greu ar fi preţul de osteneli şi de jertfe care mi s‑ar cere pentru aceasta.

Să fiu bine încredinţat că atunci când voi ajunge la capătul tuturor ostenelilor şi jertfelor care mi s-au cerut pentru izbândă, Însuşi Domnul, cu mâna Lui cea dulce, va şterge orice lacrimă din ochii mei. Şi îmi va tămădui toate rănile pe care le-am primit în munca şi în lupta ascultării mele de glasul Stăpânului meu.

Cât de mare ar fi atunci mulţumirea cugetului meu şi bucuria inimii mele!

O, Preadulcele meu Mântuitor, Iisuse Doamne, din tot sufletul meu Îţi mulţumesc Ţie, Care m-ai iubit atât de mult, pentru dragostea şi Jertfa Crucii prin care mi-ai şters păcatele şi mi-ai salvat viaţa!
Îţi mulţumesc pentru rănile Tale şi pentru fiecare strop de sânge, de sudoare şi de lacrimi pe care le-ai vărsat pentru mine.

Şi Îţi mulţumesc cu o inimă cutremurată şi plină de un fior sfânt pentru toate jertfele pe care le-au făcut pentru mine toţi acei pe care Tu i-ai făcut să mă iubească.
Ţie, Doamne, n-am cu ce să-Ţi răsplătesc – decât cu dragostea inimii mele. Dar lor, măcar la câţi mai pot, le sunt dator şi altceva.

Ajută recunoştinţei mele să facă tot ce mai poate, spre a-şi împlini toată datoria faţă de toţi binefăcătorii mei. Însă mai presus de toate, Te rog fierbinte să le răsplăteşti Tu, Care ştii şi Care poţi face aceasta în chip desăvârşit, celor prin care m‑ai ajutat şi m-ai mângâiat, Doamne.
Şi, de asemenea, Te rog, ajută-mă să arăt şi eu o dragoste desăvârşită, în stare de orice jertfă, acelora pe care mi i-ai dat Tu.

Ajută-mă să fiu gata în orice vreme de orice jertfă pentru Tine, Cel care m-ai iubit atât de mult şi pentru cei pe care îi iubesc şi eu tot aşa.
Ajută-mă să fac totul pentru aceasta, fără să mă laud niciodată. Şi fără să aştept nici o răsplată.
Ci numai pentru mulţumirea conştiinţei iubirii, aşa cum ai făcut Tu.
Şi ei. Amin.

Traian Dorz, din «Cireşul înflorit»

2 Comments

  • vio 2010/03/11

    Foarte frumos!

  • fr.Ionut 2010/05/28

    slavit sa fie Domnul! cat de dulci sunt cuvintele fr. Traian. Ele ung sufletul . Slava Domnului ca v-ati gandit sa dati o alternativa la radio Oastea Domnului de la Sibiu unde e amestecatura

Lasă un răspuns


*