1. Numai dacă omul este un nebun sau un nepăsător îşi închipuie că tot ce are el este al lui. Acel om aruncă nepăsător şi cheltuieşte vinovat ceea ce nu este al său. Şi pentru care nu vrea să se mai gândească deloc că va trebui să răspundă. Însă omul înţelept şi chibzuit ştie că nici el nu este al său. Şi se va purta cu toate totdeauna aşa ca să poată da socoteală oricând Adevăratului Stăpân.

2. Ce minunat, ce binecuvântat şi ce strălucit este acel suflet care nu şi păstrează pentru sine decât partea puţină ce i se cuvine, doar cea de care are strictă nevoie, din ceea ce i s a dat. Iar cea mai mare parte o dă spre ceilalţi, pentru care a primit o. Ca robul înţelept pe care l a pus Stăpânul său peste slugile Sale… ca să le dea (Mt 24, 45 51).

3. Celor iubiţi ai Lui, pentru că ei ştiu să pună totul în slujba mângâierii, Dumnezeu le face parte neîncetat de mângâiere. Le dă ocazii s o împartă altora, spre a avea totul pentru veşnicie. Căci ei ştiu că nu avem decât ceea ce dăm altora. Din câte am cunoscut trăind pe lume, n am aflat un mai mare har decât aceasta.

4. Aşa trebuie să fie privit şi primit harul de a suferi: ca cea mai rară şi mai sfântă ocazie de a-I aduce lui Dumnezeu jertfa cea mai înaltă, slujba cea mai aleasă, mărturia cea mai slăvită. Şi cea mai vrednică de El. Aşa cum a adus o Fiul Său Preaiubit.

5. Când harul Domnului este cu noi, iar noi suntem în chip înalt uniţi cu El – aşa cum este unită jertfa cu focul care o mistuie –, atunci dragostea lui Dumnezeu Tatăl este nu numai puterea care se revarsă din belşug peste noi, spre a avea o neîntreruptă biruinţă, ci este şi plăcerea pe care o simţim, bucuria pe care o trăim, strălucirea feţei şi mortificarea simţurilor trupeşti în ceasul acestor slujiri de laudă a slavei Lui…

6. Aşa au înţeles primii creştini harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh. De aceea vremea lor, istoria lor şi slujba lor au fost, au rămas şi vor fi veşnic atât de strălucite şi de binecuvântate pentru Dumnezeu
şi pentru noi.

7. Binecuvântările felurite ale lui Dumnezeu sunt date numai în Locurile Cereşti, în Hristos. Adică în acele stări înalte pe care le atinge sufletul prin împărtăşirea unităţii lui depline cu Hristos.

8. Câtă vreme stai într o groapă, desigur că trăieşti şi în întuneric, şi în îngustime. Şi în mirosuri grele. Când te ridici însă pe un munte, ai din belşug şi soare, şi lărgământ, şi aer curat… Aşa este şi cu litera şi cu duhul.

9. Şi după cum starea de jos le cuprinde pe toate cele legate de ea, tot aşa şi starea de Sus le cuprinde pe celelalte. Ele sunt acolo – şi noi trăim în unele sau în altele, după cum ne este starea noastră sufletească.

10. Ce tristă privelişte este un creştin lipsit de binecuvântări! Lipsit de puterea curăţiei şi de bucuria rugăciunii, lipsit de nădejdea slavei şi de roadele Duhului, adi¬că de toate feluritele binecuvântări care fac chipul să strălucească, inima să tresalte, viaţa să rodească şi bucuria să fie din belşug (In 10, 10).

11. Înălţimile cereşti pline de soare sunt atât de apropiate, dar aripile bietului creştin lumesc, cu care ar putea uşor să zboare prin aceste înălţimi, zac fără vlagă şi fără putere, târându şi le pe pământ prin praful şi prin noroiul sărăciei şi deşertăciunilor sufleteşti.

12. Ce tristă înfăţişare este un vultur care îşi târăşte uriaşele lui aripi pe jos, în dispreţul găinilor care râcâie prin gunoaie! Aşa suntem noi când nu suntem unde ar trebui şi cum am putea să fim – în înălţimile şi în Harul Domnului Iisus Hristos.

13. Taina trăirii noastre în locurile cereşti în Hris¬tos Iisus este atingerea stării de sfinţire a întregii noastre fiinţe. A întregii noastre fiinţe, atât a celei văzute, cât şi a celei lăuntrice, – dar mai ales a celei ascunse. Când Hristos Domnul locuieşte din belşug în noi, atunci Prezenţa Lui sfinţeşte întreagă fiinţa noastră, atât conştientul cât şi subconştientul şi inconştientul nostru.

14. Fiinţa noastră este ca o stâncă înfiptă adânc în apă. O parte este afară, o parte sub apă, iar o parte, şi mai adâncă, în pământul de sub apă. Partea din afară este ceea ce se vede de departe. Partea din apă este ceea ce se vede mai greu, iar partea din adâncimi este ceea ce nu se poate vedea.

15. Fiecare avem aceste trei părţi: trupul, sufletul şi duhul nostru, – trei părţi ale aceleaşi fiinţe. Când suntem în Hristos, adică în starea cerească, în butucul Vieţii, în marea luminii sfinţitoare, toate aceste trei părţi ale fiinţei noastre sunt pătrunse de Harul dumnezeiesc.

16. Nu poţi fi cu o parte într un loc, iar cu cealaltă într altul. Nimeni care în cele văzute trăieşte în păcat nu poate să aibă nici în cele nevăzute decât păcat. La fel, cine în cele ascunse Îl are pe Hristos, acela nu se poate să nu se arate luminos şi în cele din afară.

17. Omul duhovnicesc este acela care ajunge ca nici în cea mai adâncă parte a fiinţei sale, satana să nu mai aibă nimic din al său.
Un astfel de om îşi are curate şi sfinte în întregime şi visele, şi reflexele sale, care izvorăsc din inconştient. Această stare este sfinţirea adevărată şi întreagă a fiinţei sale.

18. Un lucru bun poate fi bun pe o parte sau bun întreg. Tot aşa cum noi putem avea o sărăcie de credinţă sau o credinţă din belşug.
O viaţă săracă în Hristos sau o viaţă îmbelşugată, – dar nu i totuna dacă suntem bolnavi sau suntem sănătoşi, dacă avem puţin sau trăim cu plinătate, dacă înaintăm biruitori sau ne târâm înfrânţi.

19. Numai acela care a ajuns desăvârşit în credinţă şi în faptă, în cunoştinţă şi în înfrânare, în răbdare şi în evlavie, în dragoste şi în orice lucru şi cuvânt bun, – acela şi poate face în felul voit de Dumnezeu voia Lui.

20. Precum o mamă iubitoare strânge în lada de zestre a fetei sale cele mai frumoase lucruri şi le păstrează sub cheia ei, în cea mai ascunsă grijă iubitoare, pregătite pentru ziua nunţii fetei, tot aşa face Hristos pentru noi – precum este şi scris: …o moştenire păstrată în ceruri pentru noi (I Ptr 1, 4).
Doamne Iisuse, ajută ne s o dobândim cu bucurie toţi cei ce dorim după ea. Amin.

Traian Dorz, Păşunile dulci

Lasă un răspuns


*