Ieromonah Serafim ROSE, din «Mai aproape de Dumnezeu»

Revelarea
Dacă deschizi un manual de teologie ortodoxă, vei afla că adevărul nu poate fi găsit prin puterile limitate ale omului. Poţi citi Scripturile sau orice altă carte sfântă şi să nu înţelegi ce vor să spună. Există un exemplu de acest fel în Faptele Apostolilor, şi anume istoria Apostolului Filip şi a eunucului etiopian:
Şi un înger al Domnului a grăit către Filip, zicând: Ridică-te şi mergi spre miazăzi, pe calea care coboară de la Ierusalim la Gaza; aceasta este pustie. Şi, ridicându-se, a mers. Şi iată un bărbat din Etiopia, famen, mare dregător al Candachiei, regina Etiopiei, care era peste toată vistieria ei şi care venise la Ierusalim ca să se închine, se întorcea acasă; şi, şezând în carul său, citea pe proorocul Isaia. Iar Duhul i-a zis lui Filip: Apropie-te şi te alipeşte de carul acesta. Şi alergând, Filip l-a auzit citind pe prorocul Isaia şi i-a zis: Înţelegi, oare, ce citeşti? Iar el a zis: Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva? Şi a rugat pe Filip să se urce şi să şadă cu el. Iar locul din Scriptură pe care-l citea era acesta: «Ca un miel care se aduce spre junghiere şi ca o oaie fără de glas înaintea celui ce o tunde, aşa nu şi-a deschis gura sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine-l va spune? Că se ridică de pe pământ viaţa Lui». Iar famenul, răspunzând, a zis lui Filip: Rogu-te, despre cine zice prorocul acesta, despre sine sau despre altcineva? Iar Filip, deschizând gura sa şi începând de la scriptura aceasta, i-a binevestit pe Iisus. Şi, pe când mergeau pe cale, au ajuns la o apă; iar famenul a zis: Iată apă. Ce mă împiedică să fiu botezat? Filip a zis: Dacă crezi din toată inima, este cu putinţă. Şi el, răspunzând, a zis: Cred că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Şi a poruncit să stea carul; şi s-au coborât amândoi în apă, şi Filip, şi famenul, şi l-a botezat. Iar când au ieşit din apă, Duhul Domnului a răpit pe Filip, şi famenul nu l-a mai văzut. Şi el s-a dus în calea sa, bucurându-se (Fapte 8, 26-39).

Există mai multe elemente supranaturale, mistice în această relatare: îngerul îi spune lui Filip unde să meargă (deşi etiopianului i se pare o întâlnire întâmplătoare pe un drum pustiu) şi, mai târziu, după botez, Duhul Domnului îl ia pe Filip, care dispare din faţa ochilor etiopianului. Dar nu aceste lucruri l-au determinat pe eunuc să se boteze şi să devină creştin. Altceva îl mişcase: nu minunile, ci ceva înlăuntrul inimii lui. Minunile, deşi uneori ajută o persoană să ajungă la credinţă, nu sunt motivul adevărat al primirii creştinismului. În aceeaşi carte a Faptelor Apostolilor citim istoria lui Simon Magul, care dorea să dea bani pentru a se putea alătura Bisericii şi a primi darurile Duhului Sfânt, întrucât acestea erau foarte spectaculoase şi miraculoase. Simon Magul era vrăjitor „profesionist” într-o vreme în care cu cât cineva săvârşea mai multe acte supranaturale, cu atât putea obţine mai mulţi bani şi mai mult prestigiu, de aceea a încercat să se alăture Apostolilor care săvârşeau mai multe asemenea lucruri decât în lumea păgână. Aşa cum aflăm din cartea Faptelor, Apostolul Petru nu primeşte cererea lui Simon, care a sfârşit rău şi de la care ne-a rămas cuvântul „simonie” care desemnează încercarea de a cumpăra harul lui Dumnezeu.

Spre deosebire de această întâmplare cu Simon Magul, în inima eunucului se produce o schimbare când Filip îi vorbeşte. În Fapte se spune că a ajuns să „creadă”; adică inima lui a fost mişcată de adevărul pe care l-a auzit. Cuvintele Scripturii sunt foarte puternice şi atunci când li se dă tâlcuirea adevărată se „deschide” ceva în fiinţa umană, dacă inima aceea este pregătită. De aceea eunucul L-a primit pe Hristos cu tot sufletul său; devenise alt om. Şi asta nu din pricina minunilor, ci pentru ceea ce Hristos a venit să aducă pe pământ.

Acelaşi lucru îl vedem şi în alt loc din Noul Testament, când doi dintre ucenicii lui Hristos mergeau pe drumul către Emaus (Luca 24). Hristos Însuşi, chiar în ziua Învierii Sale, S-a întâlnit cu ei şi au mers împreună, întrebându-i de ce sunt atât de tulburaţi. La rândul lor, ei L-au întrebat dacă era singurul care nu ştia ce se întâmplase în Ierusalim. I-au spus că un mare profet a fost ucis şi, se pare, că ar fi înviat din morţi, dar ei nu ştiau ce să creadă. Hristos a început atunci să le deschidă inimile şi să le explice ce spunea Vechiul Testament că se va întâmpla cu Mesia. În tot acest timp ucenicii nu L-au recunoscut, pentru că nu venise la ei să-i orbească prin semne şi minuni. Mai târziu, când au ajuns la Emaus, Hristos S-a făcut că merge mai departe şi ar fi plecat de la ei fără să Se lase recunoscut, dacă ei nu L-ar fi rugat – din dragoste pentru un străin în nevoie – să petreacă noaptea cu ei. În cele din urmă, când S-a aşezat cu ei şi „a frânt pâinea” aşa cum făcuse la Cina cea de Taină, ochii lor s-au deschis şi au văzut că era Hristos Însuşi, dar El a dispărut apoi din faţa ochilor lor. Cei doi au început să se întrebe şi să-şi aducă aminte cum ardeau inimile lor în tot acest timp cât a călătorit cu ei pe drum. Ceea ce i-a făcut să-L recunoască la sfârşit a fost tocmai această „ardere a inimii” şi nu faptul că dispăruse din faţa lor, pentru că şi magicienii făceau acelaşi lucru. Prin urmare, nu minunile Îl descoperă pe Dumnezeu oamenilor, ci acel ceva despre Dumnezeu se descoperă în inima pregătită pentru asta. Este ceea ce se numeşte „arderea inimii”, prin care cei doi ucenici au intrat în relaţie cu Dumnezeul Cel Întrupat.

Aici vedem cum se petrece ceea ce se numeşte „revelaţie”: inima este mişcată şi schimbată de prezenţa lui Dumnezeu, de o persoană plină de Duhul Sfânt sau numai auzind propovăduirea adevărului despre El. În felul acesta, în primele decenii de după Învierea lui Hristos, Apostolii au avut puterea să ajungă efectiv în toate regiunile locuite de pe pământ – în India (şi poate chiar în China), până în Rusia, în nord, unde locuiau sciţii, în Britania, în vest, şi în Abisinia în sud – pentru a predica Evanghelia la toate neamurile.

La fel se întâmplă şi astăzi, deşi oamenii au devenit mult mai insensibili şi opaci sufleteşte, mult mai puţin simpli şi nu mai reacţionează cu atâta uşurinţă la adevăr. În cazul arhiepiscopului Ioan, cei care au ajuns să creadă prin el nu au fost mişcaţi în primul rând de minunile sale, ci de ceva din el care atingea inimile lor. Vă voi da un exemplu din viaţa sa, un incident care s-a petrecut la Shanghai, unde a fost episcop în timpul celui de al doilea război mondial. Întâmplarea a fost povestită de o bună prietenă a noastră care a murit cu câţiva ani în urmă, o profesoară de dicţie, pe nume Ana. Aşa cum ne-a explicat, posturile arhiepiscopului Ioan erau atât de aspre, încât maxilarul de jos îşi pierduse puterea în timpul acestor perioade de post şi vorbea foarte neclar. Ana avea însărcinarea de a-i da lecţii în care să-şi exerseze maxilarul şi să-l facă să vorbească ceva mai clar. Arhiepiscopul venea întotdeauna la ea la intervale regulate şi la sfârşitul fiecărei lecţii îi lăsa o bancnotă de douăzeci de dolari. În timpul războiului, această femeie a fost rănită şi era pe moarte întru-un spital francez din Shanghai. Era noaptea târziu; afară începuse o furtună cumplită şi toate legăturile cu oraşul se întrerupseseră. În acele momente femeia nu se mai gândea decât la un singur lucru. Cum doctorii îi spuseseră că avea să moară, singura ei speranţă era să vină Arhiepiscopul Ioan, să-i dea Sfânta Împărtăşanie şi să o scape cumva. I-a implorat pe cei din jur să-i trimită vorbă, dar i-au spus că era cu neputinţă. Telefonul nu funcţiona din pricina furtunii, iar spitalul se închidea în timpul nopţii (din cauza războiului). Aşa că singurul lucru pe care l-a putut face a fost să strige: „Ajutor! Arhiepiscope Ioan, vino!”. Bineînţeles, lumea credea că sărmana femeie delirează, pentru că nu era posibil nici un contact cu arhiepiscopul. Dar în acea noapte, pe când striga ea aceste cuvinte, uşile s-au deschis chiar în toiul furtunii şi a intrat Arhiepiscopul Ioan purtând Sfânta Împărtăşanie. A venit la ea, a spovedit-o, a liniştit-o (pentru că era, fireşte, copleşită de bucurie), i-a dat Sfânta Împărtăşanie şi a plecat.

Femeia a dormit optsprezece ore după aceea şi, trezindu-se a doua zi, a simţit că îşi revenise. „Cu siguranţă asta s-a întâmplat pentru că Arhiepiscopul Ioan a venit aici”, a spus ea. „Care Arhiepiscop Ioan?”, au întrebat infirmierele, spunându-i că nimeni nu putuse să intre, pentru că spitalul fusese încuiat în noaptea aceea. Persoana din patul alăturat i-a spus că într-adevăr fusese cineva acolo, dar nimeni nu o credea. Începuse să se întrebe dacă nu cumva avusese halucinaţii. Dar în timp ce asistentele îi făceau patul în ziua aceea, au descoperit sub perna ei o bancnotă de douăzeci de dolari. „Aha – a spus ea – asta este dovada că a fost aici”.

Cineva s-ar putea întreba cum de a aflat Arhiepiscopul Ioan? Cum de a reuşit să ajungă la ea, cum de a ajuns mesajul la el, de vreme ce nu se putea stabili nici un contact cu lumea exterioară?  S-ar putea spune că i s-a descoperit, căci multe asemenea lucruri îi mai fuseseră descoperite. Dar cum i s-a descoperit? De ce lui şi nu altcuiva? De ce adevărul se descoperă anumitor oameni şi nu altora? Există oare un organ special prin care se primeşte Revelaţia lui Dumnezeu? Da, într-un anumit sens, există un asemenea organ, cu toate că de regulă îl închidem şi nu îl lăsăm deschis: revelaţia lui Dumnezeu se dăruieşte inimii iubitoare. Ştim din Scripturi că Dumnezeu este iubire; creştinismul este religia iubirii. (Dacă vă veţi uita la creştinii rataţi, îmi veţi spune că nu este dragoste în mijlocul lor, dar vă spun că aceştia în mod greşit se numesc pe sine creştini. Creştinismul este într-adevăr religia iubirii, atunci când este trăit cu adevărat şi practicat cu toată acrivia.) Domnul nostru Iisus Hristos Însuşi spune că în primul rând după dragostea lor vor fi deosebiţi adevăraţii ucenici.

Dacă întrebaţi pe cineva care l-a cunoscut pe Arhiepiscopul Ioan ce îi atrăgea pe oameni la el – şi încă îi atrage pe oameni care nu l-au cunoscut niciodată – răspunsul este totdeauna acelaşi: revărsa iubire; se sacrifica pe sine pentru semeni dintr-o iubire întru totul neegoistă faţă de Dumnezeu şi de ceilalţi. De aceea i se descopereau lucruri la care alţii nu aveau acces şi pe care niciodată nu le-ar fi aflat pe căi obişnuite. El însuşi învăţa că, aşa cum ni se arată în Vieţile Sfinţilor şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, o persoană cu adevărat ortodoxă este întotdeauna cu picioarele pe pământ, făcând faţă oricărei situaţii. Prin acceptarea situaţiilor date, ceea ce presupune o inimă iubitoare, Îl întâlnim pe Dumnezeu. Această inimă iubitoare este calea prin care oricine ajunge la cunoaşterea adevărului, chiar dacă uneori Dumnezeu trebuie să o zdrobească şi să o smerească pentru a o face receptivă – ca în cazul Apostolului Pavel, care, iniţial, îi persecuta cu înverşunare pe creştini. Dar la Dumnezeu, trecutul, prezentul şi viitorul inimii umane sunt toate prezente şi El ştie unde poate să deschidă şi să intre.

Opusul inimii iubitoare care primeşte revelaţia lui Dumnezeu este calculul rece pentru a obţine tot ce se poate de la oameni; în viaţa religioasă asta conduce la escrocherie şi la toate felurile de şarlatanie. Dacă vă uitaţi la lumea religioasă de astăzi, veţi vedea că în mare măsură se merge pe această cale: e atât de multă escrocherie, poză, calcul, într-o goană după avantajele pe care le oferă vânturile modei care aduce în atenţie fie o religie, fie alta. Pentru a găsi adevărul trebuie să ai o privire mai adâncă.