Părinte al Oastei, din ceruri veghează,
că-n rândul Oştirii ispite se strâng,
în iureşul aprig, trimite o rază,
să şteargă-ntristarea din ochii ce plâng.
Priveşte spre Oastea cu sparte hotare,
ce cântă străină la tristu-ţi mormânt,
uscate-s şi lacrimi, şi cântec, şi floare
şi-n doliu-s şi zarea şi-al nostru veşmânt.
Că nu este nimeni să stea în spărtură
când trage-nspre-adâncuri puternicul val
şi duhul străin tot loveşte şi fură
ca tot mai puţină s-ajungă la mal.
Plecaţi i-s străjerii cu seva străbună,
vlăstarele fragede-n vânt se tot frâng,
ni-i slaba rodire în ploi şi-n furtună
şi zările albe mai mult se restrâng.
Din mijlocul nostru se naşte pierzarea
şi-n mijlocul nostru se seamănă spini,
şi tot mai lumească e astăzi cântarea,
şi-n frunte, la steaguri, mai toţi sunt străini.
Strigăm către tine întreaga Oştire:
la multele jertfe ce-n lume-ai plătit,
mai pune cu lacrimi a ta mijlocire,
să n-ajungă Oastea mormânt văruit.
Tu vezi că Oştirea-i prin văi risipită
şi ştii că ni-i drumu-n urcuşul final,
mai roagă-L pe Mire s-aştepte-o clipită
nainte să strige doritul semnal.
Mai nalţă-ne-odată sfânt steag de izbândă,
sub flamura-i dragă mai strânge-ne iar,
ni-i inima strânsă de dor şi-i flămândă,
trimite-ne stropul de cer şi de har.
Ostaşii de azi şi de mâine-nţeleagă
s-asculte-n hăţişul trădării de-acum
strigarea măiastră din trambiţa dragă
cu care Oştirea pornise la drum.
Lidia Hamza