Se împlinesc, iată, 79 de ani de la Moţiunea care s-a luat în primul Sfat lărgit al Oastei Domnului, ţinut în Sibiu la 12 septembrie 1937… Ştim cu toţii că Părintele Iosif a plătit cu caterisirea şi poate chiar cu viaţa sa pentru întocmirea şi respectarea acestei Moţiuni.
Datori suntem să o cinstim cum se cuvine.
Din textul Moţiunii se desprind clar două reguli sfinte pe care Oastea Domnului trebuie să le respecte, ca să poată rămâne ceea ce a definit-o pe ea de-a lungul zbuciumatei sale istorii.
Anume:
1. „Ostăşia Domnului o trăim şi vrem să o trăim sub binecuvântarea Bisericii noastre strămoşeşti.“
Orice abatere de la canoanele şi de la învăţătura Bisericii noastre este o încălcare a acestei reguli. A respecta canoanele Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre nu înseamnă a intra în forme (sau în statute, cum cred unii dintre ostaşii noştri), ci înseamnă a împlini cu drag şi cu respect prima dintre regulile Moţiunii, din care cu toţii ne-am făcut un steag la umbra căruia ostăşim împreună pe drumul mântuirii.
2. „Oastea Domnului s-a născut, a crescut şi a trăit, a luptat, a biruit şi biruieşte prin ceea ce se cheamă voluntariatul mişcării. Acest voluntariat sfânt prin care a lucrat revărsarea Duhului a fost şi este fiinţa şi biruinţa acestei Lucrări duhovniceşti. Or, statutele care s-au făcut pentru această Lucrare nimicesc, ating şi sting tocmai acest voluntariat.“

Ce anume stingea acest voluntariat? Pe lângă multe altele, prin «Telegraful Român», toţi preoţii erau înştiinţaţi atunci să preia din oficiu iniţiativa Oastei. Pe unele locuri preoţii care răspundeau din oficiu de Oaste au deschis restaurante pentru a face mai uşor rost de fonduri, prin alte locuri din ţară, în loc de adunări de evanghelizare, au început să se ţină tot felul de conferinţe cu teme de istorie, geografie, igienă şi altele… Sau nici nu se mai ţineau adunările atunci când preoţii responsabili nu erau acasă.
Şi Părintele Iosif se întreabă: „Ce se întâmplă atunci dacă preotului nu-i place de Oaste şi dacă se duce la ea numai din oficiu, dar nu din dragoste? Şi aşa ia sfârşit voluntariatul Oastei şi vine Oastea cea oficială.“

Pentru a nu încălca această a doua regulă prevăzută în Moţiune, tot Moţiunea ne arată ce trebuie făcut:
„Cum credem noi că se poate asigura voluntariatul Oastei? Canonic şi dogmatic, Oastea să nu aibă alte învăţături decât cele ale Bisericii. Dar conducerea administrativă să fie de sine stătătoare. Să se creeze pentru aceasta un statut-tip juridic care să nu se ocupe de partea spirituală a Oastei, să nu facă haină duhului, ci doar să reglementeze juridiceşte Oastea. (…) Statutul acesta juridic va prevedea şi un sfat de conducere compus din cei mai activi ostaşi din ţară.
Este atât de clar totul, că ne întrebăm: Noi azi de ce am călcat de bună voie aceste reguli pe care întemeietorul Oastei le-a concretizat în Moţiune? Că doar nimeni nu ne condiţionează aceasta!
„Oastea să nu aibă alte învăţături decât cele ale Bisericii“, zice Părintele Iosif împreună cu fraţii care au alcătuit Moţiunea. Dar pe acelea ale Bisericii să le aibă şi să le ţină!
Oastea Domnului are nevoie de un statut „tip-juridic“, mai zice Moţiunea, „care să nu se ocupe cu partea spirituală a Oastei“.
Deci Oastea Domnului are nevoie de preşedinte, vicepreşedinţi, administratori… însă clar: nu pentru partea spirituală. Ci numai pentru cea juridică şi administrativă. „Să nu facă haină Duhului.“
Partea spirituală, cea voluntară, să fie asigurată de „cei mai activi ostaşi din ţară“. Şi, am mai zice noi, cei mai propuşi şi aleşi  de către întreaga frăţietate.

Iată că, deşi sărbătorim cu drag (şi e drept să fie aşa) Ziua de 12 Septembrie, totuşi Oastea Domnului a intrat după Revoluţie în chip benevol în statutele oficializării… Şi cei îndreptăţiţi să răspundă de partea juridică s-au transformat în conducători spirituali ai Oastei.

Ba mai mult, anul acesta, la adunarea de comemorare a Moţiunii, de la Certege, organizată de Oastea oficială şi tot mai oficializată de la Sibiu, câţiva dintre vorbitori au adus omagii şi cinste acesteia, amintind doar primul punct al Moţiunii (acela pe care deja Oastea Domnului îl respectă necondiţionat), omiţându-l pe cel de-al doilea, care face de fapt obiectul moţiunii. Primul punct e condiţia existenţială şi fiinţială a Oastei. Nu poate fi nici comentată, nici contestată. Ca şi cum ar fi o „dogmă“ a Oastei.  Şi fraţii semnatari ai Moţiunii o amintesc aici, nu pentru că nu erau convinşi de acest adevăr – ei sau urmaşii, ci doar pentru a deschide uşa unei fierbinţi necesităţi, datorită căreia înaintau această Moţiune ierarhului lor: voluntariatul.

Fratele Traian evidenţiază, referindu-se la Moţiunea din 1937 – una dintre cele mai mari dureri ale Oastei, acest prim aspect: aparteneţa noastră la Biserica Ortodoxă definitivă şi de necontestat, ca fiind singurul câştig al acesteia, tocmai pentru a sublinia că nu există vreodată, vreun motiv, oricât ar fi el de dureros, pentru care să ieşim din ascultarea bisericii. Şi, Da! Acesta a fost de fapt singurul câştig (nu motivaţie!) al Moţiunii. Pentru că nicio doleanţă a fraţilor nu a fost primită sau acceptată. Dar nu iniţiezi o Moţiune pentru a întări un fapt existent. Ci doar ca, pe fondul acestuia, să ridici o altă problemă. Care nu există! Pe baza primei reguli a Moţiunii şi în numele ei (de aceea e specificată aici) se formulează cea de-a doua (adică cea care interesează): voluntariatul. Şi Statutele. Acestea sunt de fapt motivaţia iniţierii Moţiunii. Cine-şi permite să omită aceasta voit sau întâmplător, va răspunde în faţa Părintelui Oştirii şi a Părintelui Iosif în faţa Judecăţii de Apoi. Iar când aceasta se face chiar în cadrul adunării de comemorare a Moţiunii, deja este un sacrilegiu adus înaintaşului nostru. Şi chiar în casa în care a trăit el! Este atât de mare profanarea spiritului şi fiinţei Oastei Domnului şi a Părintelui Iosif, că durerea cu care am început să scriu aceste rânduri s-a transformat într-o adâncă şi dureroasă milă: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!

De dragul Părintelui Iosif şi de dragul jertfelor ce au însoţit această zi istorică a Oastei, haideţi să scoatem statutele oficialiste din Lucrare şi, fii statornici ai Bisericii, să putem aniversa, la anul, cei 80 de ani de la Moţiunea din 12 septembrie 1937 în spiritul acesteia, nu împotriva ei. Ca să nu ajungem să sărbătorim în chip făţarnic o Moţiune, necinstind esenţa şi rostul ei; şi pe iniţiatorul ei!

Doamne, ajută-ne să ne cinstim înaintaşii, urmând întocmai cum ne-au arătat ei. Să păstrăm şi să ducem frumoasă mai departe moştenirea pe care fără nici un merit am primit-o. Să se bucure ei în ceruri că umblăm cu grijă şi cu teamă cu munca şi cu jertfa lor.

Slăvit să fie Domnul!

Vlad Gheorghiu