Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Călan – 22 septembrie 1985

purtarea-crucii-3…De aceea spune Mântuitorul: „Cine vrea să vină după Mine să se lepede de sine”. Sinele acesta este partea cea mai adâncă a omului, de care, dacă omul nu se leapădă, ca să-l înnoiască Hristos până acolo în străfundul inimii şi al fiinţei, de unde ies acele lucruri pe care omul nu şi le poate stăpâni decât când i le stăpâneşte Hristos, dacă cineva nu se întoarce la Dumnezeu atât de adânc, întoarcerea lui nu-i adevărată; întoarcerea lui este o minciună. La cea dintâi ispită se leapădă, la cea dintâi încercare cade, la cea dintâi greutate se pierde. Dar cel în care Dumnezeu a făcut lucrarea de înnoire în toate părţile, până în cea mai adâncă parte a fiinţei sale, curăţindu-i şi inconştientul lui, acela nu se mai poate lepăda niciodată, pentru că la temelia, adică în adâncul fiinţei lui S-a aşezat Hristos, [El] a pus puterea Lui şi l-a transformat total. Acest om este un om credincios nu numai când este văzut de cineva şi când conştientul lui îl avertizează că-i observat. Acel om e credincios nu numai când sunt în joc interesele lui mai puţin importante; acest om este credincios şi când este ameninţat de primejdia morţii şi a nenorocirii celei mai mari. Pentru el, a trăi este Hristos şi a muri este un câştig. Pentru el nu există altă soluţie şi altă alternativă la Hristos decât moartea. Nu există altceva care să-l poată clinti şi să contrabalanseze în viaţa lui, şi să cântărească mai mult decât Hristos. Nici banii, nici gloria, nici slava lumii, nici avuţia, nici viaţa, nici moartea nu cântăresc pentru un astfel de om cât Hristos. Pentru că adâncul lui, inconştientul lui, adică cea mai adâncă parte şi temelia vieţii lui este curăţită şi stăpânită de Hristos. Astfel de oameni doreşte Dumnezeu.
Ei, astfel de oameni, curăţiţi şi sfinţiţi, în stare să suporte martiriul, mucenicia, jertfa, suferinţele, n-au fost mulţi niciodată în Biserica lui Dumnezeu. Dar când a fost vorba de preţul cel mare pentru mântuirea lumii, pe astfel de oameni, pe lângă Fiul Său cel preaiubit, i-a sacrificat Dumnezeu. Pentru mântuirea noastră a tuturor a murit nu numai Fiul lui Dumnezeu cel mai sfânt, ci şi fiii lui Dumnezeu cei mai sfinţi, de-a lungul istoriei omenirii, de-a lungul istoriei Bisericii, mai ales. Începând cu Sfântul Ştefan şi până la cel din urmă sfânt care va mai muri pentru slava lui Dumnezeu şi pentru împlinirea planului său de mântuire a omenirii, toţi aceştia alcătuiesc preţul cel mare al lui Dumnezeu adăugat la Jertfa Fiului Său pentru mântuirea omenirii acesteia. În acest preţ au fost implicaţi şi cuprinşi atât de mulţi martiri şi sfinţi! Ei s-au unit cu Hristos. Identificându-se total cu misiunea Lui, s-au identificat şi cu jertfa Lui. Aşa cum s-a identificat Ana cu jertfa lui Manole. Şi jertfa Anei cu jertfa lui Manole au reuşit să realizeze o operă nemuritoare, de care oricând te apropii să te cutremuri de puterea, de preţul, de jertfa care s-a cerut acolo pentru ca aceasta să dureze.
Mântuirea lumii se va face. Cu siguranţă se va face! Oricât de mult ar lupta satana şi păcatul, şi moartea să împiedice această lucrare de mântuire a omenirii, n-o vor putea împiedica, fiindcă Dumnezeu a rânduit jertfa cea mai mare şi sfântă cu putinţă de imaginat tocmai pentru ca mântuirea lumii să nu dea faliment şi să nu se piardă.
Nu descurajaţi, acum sau altă dată, când se pare că păcatul pătrunde prea adânc şi va zădărnici lucrarea mântuirii începută de Dumnezeu şi plătită prin preţul Sângelui Fiului Său! Nu!… Voi, toţi cei care aţi crezut, care credeţi şi veţi crede, până la sfârşitul veacului, în puterea lui Dumnezeu, în adevărul făgăduinţelor Lui şi în reuşita lucrărilor Sale, nu vă îndoiţi! Gândul lui Dumnezeu va izbuti. Lumea va fi mântuită. Vor fi mântuiţi toţi cei care-L iubesc pe Dumnezeu şi care rămân lângă El. Indiferent cu ce preţ plătesc rămânerea aceasta a lor, ei vor fi mântuiţi. Chiar dacă se vor pierde 99 la sută dacă se leapădă şi pierd încrederea în Dumnezeu – că numai atunci cădem, când ne pierdem încrederea în Dumnezeu. Dar cei care au încrederea aceasta nu vor cădea niciodată. Dumnezeu va satisface dorinţa, credinţa, speranţa celor care au muncit împreună cu El pentru realizarea mântuirii lumii. Din dragoste pentru ei şi din preţuire pentru sacrificiul lor, Dumnezeu va mântui lumea aceasta, omenirea aceasta, prin lucrarea puterii Sale.
Diavolul a căutat de-a lungul vieţii Mântuitorului să zădărnicească lucrarea de mântuire făcută prin El, dar de fiecare dată înţelepciunea lui Dumnezeu a întors lucrurile în aşa fel, încât, după toate eforturile, după cea mai mare parte din eforturi puse de diavolul pentru reuşita unui lucru şi pentru nimicirea unui adevăr, în momentul în care satana a crezut că a reuşit, atunci lucrarea lui Dumnezeu a răsturnat total planurile lui şi a făcut adevărul să iasă mai frumos. Iată cât de minunat s-a văzut acest lucru la moartea Mântuitorului, la răstignirea Lui! De la început, satana a căutat să pună la cale tot felul de curse, ca să nimicească şi viaţa trupească, şi misiunea lui Hristos. Cu Irod, care a fost în stare să L urască pe Dumnezeu în aşa fel, încât să sacrifice paisprezece mii de copilaşi, şi cu toţi cei care L-au urmărit de-a lungul vieţii Sale, satana a căutat să nimicească şi Persoana, şi misiunea lui Hristos. Şi când, pe Golgota, în sfârşit, a răsuflat uşurat diavolul că a reuşit să-l unească pe Irod şi pe Pilat cu Caiafa, cu Ana şi cu ceilalţi şi pe poporul evreu cu poporul roman, şi pe păgâni cu cei care ziceau că sunt poporul lui Dumnezeu, să-i unească pentru nimicirea lui Hristos, şi a reuşit să-L osândească la moarte şi să-L răstignească, tocmai atunci când jubila puterea diavolului că a nimicit lucrarea de mântuire, atunci s-a întâmplat cea mai mare minune prin care am fost noi mântuiţi: Învierea Mântuitorului, biruinţa Lui asupra puterii diavolului.
Aşa va fi la sfârşitul lumii sau undeva pe parcursul spre acest sfârşit, când satana şi păcatul îşi vor închipui că au nimicit lucrarea lui Dumnezeu şi că au folosit toată puterea pentru nimicirea acestui Cuvânt şi acestei lucrări, tocmai atunci, printr-o lucrare uriaşă a minunii lui Dumnezeu, se va petrece minunea biruinţei lui Hristos şi a izbăvirii lucrării Sale. Pentru că este scris: „Se va arăta cel nelegiuit care se va da drept Dumnezeu şi va pretinde închinare de Dumnezeu. Şi va face semne şi minuni; dar arătarea lui Hristos îl va nimici şi venirea lui Hristos îl va prăpădi cu suflarea gurii Sale”. Nu va fi nevoie decât de suflarea gurii lui Hristos, decât de o lucrare grabnică a Duhului Sfânt, până când tot ceea ce s-a creat rău Dumnezeu va întoarce spre bine. Furtuna se va preface dintr-o dată cel mai strălucit senin. Şi peste sufletele oamenilor, în locul unui duh puternic de împotrivire şi de neascultare, şi de necredinţă va veni un duh de pocăinţă şi se vor întoarce oamenii la Dumnezeu, cum spune profeţia, cu dragostea şi cu lacrimile cu care-şi plânge cineva pe unicul născut. Şi va fi tot pământul plin de cunoştinţa lui Dumnezeu cum e plin fundul mării de apele ce-l acopăr; şi nu va fi nevoie nimănui să înveţe pe fratele său: „Cunoaşte pe Domnul!“, „că toţi Mă vor cunoaşte“ – spune Domnul. Fiindcă este scris: „Cum a fost înălţat şarpele, aşa trebuie să fie înălţat Hristos”. Cum a fost înălţată puterea răului, a păcatului, a neascultării, a stricăciunii, aşa va fi înălţată, dintr-o dată, puterea lui Hristos. Şi aceasta va fi definitivă, totală, fericită, frumoasă şi eternă pentru fiecare dintre cei care au aşteptat-o şi au dat o jertfă pentru grăbirea venirii ei.
Deci lângă Jertfa lui Hristos pentru mântuirea lumii e şi jertfa Bisericii.

Şi, mergând mai departe, eu văd în jertfa Anei de la Curtea de Argeş jertfa Oastei Domnului, de la începutul ei şi până astăzi, şi până la sfârşit, pentru mântuirea neamului nostru şi a Bisericii noastre. Pentru că aşa cum Ana şi Manole a trebuit să se jertfească pentru izbândirea acestei minunate opere care este un mărgăritar, o piatră scumpă pentru patria noastră, aşa este necesară jertfa acestei Lucrări rânduite de Dumnezeu pentru mântuirea neamului nostru şi a Bisericii: ridicarea calitativ-duhovnicească şi evanghelică a vieţii Bisericii noastre.
Poate vi se pare că acum acest ideal, acest obiectiv poate fi îndepărtat. Dar priviţi în jurul dumneavoastră: aici sunt mii de suflete. E o minune asta. Pentru că acum câţiva ani – nu mulţi ani – eram doar câţiva care nici nu mai eram priviţi ca oameni măcar sau măcar ca ostaşi ai Domnului, sau ca membri ai Bisericii noastre. Eram alungaţi din loc în loc cu cele mai dispreţuitoare calificative şi în cel mai răzbunător fel. Însă noi am dorit ca atitudinea noastră faţă de fraţii noştri, faţă de mai-marii noştri, faţă de conducătorii noştri să nu depindă de atitudinea lor faţă de noi. Am zis: chiar dacă am fi prigoniţi şi alungaţi, şi dispreţuiţi până la sfârşitul zilelor noastre, noi trebuie să avem faţă de aceste valori veşnice ale neamului nostru – care sunt patria noastră şi Biserica noastră, şi credinţa noastră – o atitudine dictată de Cuvântul lui Dumnezeu şi de conştiinţa apartenenţei noastre pentru totdeauna la aceste valori. Nu interesează cum se poartă lumea faţă de noi; interesează cum ne purtăm noi faţă de lume. Nu interesează cum se poartă alţii faţă de noi (dacă se poartă cu nedreptate, cu dispreţ, cu ocară, cu orice… asta-i priveşte pe ei). Pe noi ne interesează cum ne comportăm noi faţă de alţii. Pe Domnul Iisus nu L-a interesat atât de mult cum s-a comportat lumea faţă de El. L-a interesat însă, în cel mai mare grad, cum S-a comportat El faţă de lume. El i-a iubit pe ai Săi şi i-a iubit până la capăt. A iubit poporul său până la capăt, indiferent unde a fost şi cum a fost capătul acesta pus de acest popor. A iubit oamenii, a iubit sufletele, a iubit tot ce era încredinţat Lui de Dumnezeu Tatăl, pentru că a avut o conştiinţă a răspunderii faţă de misiunea Sa şi faţă de Dumnezeu, Care L-a trimis.
Aşa trebuie să fim şi noi. Lumea nu ne înţelege. Lumea n-a înţeles niciodată pe binefăcătorii ei. E ciudat totdeauna cât de mici sunt contemporanii oamenilor mari. Noi îi condamnăm acum pe cei care i-au ucis pe profeţi, pe cei care L-au osândit pe Mântuitorul, pe cei care i-au alungat pe cei mai mari şi mai scumpi binefăcători ai omenirii; îi condamnăm acum şi, de multe ori, gândim că, dacă am fi fost noi în locul lor, n-am fi făcut aşa. Poate că n-am fi făcut chiar aşa… Însă adevărul ăsta este: cei care trăiesc în acelaşi timp cu marii oameni ai lui Dumnezeu, cu profeţii lui Dumnezeu, cu trimişii lui Dumnezeu, cu mesagerii lui Dumnezeu sunt totdeauna nespus mai mici şi mai înapoi decât ei. Oamenii lui Dumnezeu vestesc adevăruri pe care gloata, cei care sunt împreună cu ei le vor afla numai după zeci sau poate că sute de ani.
Cei de pe vremea celor care luptau odată pentru trezirea conştiinţei noastre naţionale i-au înţeles [pe aceştia] aşa de puţin… I-au urmat aşa de puţin… Şi, când a trebuit să-i apere cu pieptul lor şi cu viaţa lor, i-au părăsit. Bălcescu a trebuit să moară departe de patria lui… Avram Iancu a trebuit să moară nebun… Horia, Cloşca şi Crişan au trebuit să moară pe roată… Tudor Vladimirescu a trebuit să moară ucis mişeleşte… Oamenii mari sunt aşa de puţin înţeleşi de contemporanii lor… Îi însoţesc până undeva şi după aceea obosesc, se înfricoşează şi îi lasă singuri. Majoritatea celor care îi sprijinesc şi îi aplaudă câtă vreme le merge bine, îndată ce ajung la condiţia unui risc şi la răscrucea unei pagube, se ascund şi-l lasă pe omul lui Dumnezeu singur. (…)

Lasă un răspuns


*