Traian Dorz, Cântări îndepărtate
Să vă binecuvânteze, dragii mei, în veci iubirea,
facă Domnul să vă fie ea de-a pururi moştenirea,
să vă fie hrana voastră, să vă fie băutura,
să vă fie totdeauna şi răcoarea, şi căldura,
să vă fie perna nopţii de odihnă minunată
şi ogorul muncii voastre, şi sămânţa semănată,
şi recolta ostenelii, şi răsplata ei deplină,
să vă fie pururi umbră şi de-a pururea lumină,
să vă binecuvânteze şi Amurgul, şi-Aurora,
Domnul să vi-o dăruiască fericită tuturora!…
…Mulţumesc de orice dată când vă amintiţi de mine
şi de toate celelalte fapte de iubire pline,
căci în fiecare faptă văd, de fiecare dată,
duioşie şi frumseţe de iubire-adevărată,
părtăşia fericită a aceleiaşi credinţe,
gata la aceleaşi jertfe, pentru-aceleaşi năzuinţe…
Şi-nţelegerea înaltă care numai duhul poate
s-o descopere-n adâncul unor cugete curate,
pentru rostul, pentru preţul jertfei pururi necesare
în lucrarea mântuirii sufletelor din pierzare.
N-a fost niciodată altfel! Pe Golgota-nsângerată,
Dragostea, sub cea mai ’naltă formă, Jertfa,
e-arătată!
Căci n-a fost o mai înaltă formă-n care să arate
adâncimea şi ’nălţimea stării ei nemăsurate,
iar noi n-am fi-aflat,
ca-n ăst fel,
unde-am fost şi-n ce pierzare,
de-am fost scoşi prin dăruirea unui Preţ atât de Mare.
De atunci aceasta-i calea: fiecare biruinţă
cere preţul ei de lacrimi, de dureri şi umilinţă.
Şi cu cât întinsul luptei şi-al izbânzii e mai mare,
cu atât mai multe jertfe şi mai grele-s necesare.
Nu-n acelaşi timp sunt date,
nici la fel nu-s totdeauna,
însă, în vreun fel, se cere fiecare să dea una.
Sunt chemaţi s-aducă-o jertfă în vreo formă toţi aceia
ce-o iubesc… şi în măsura contopirii cu ideea;
unora se cere jertfă: osteneli şi dăruire,
altora li se cer lacrimi, rugăciune şi slujire.
Dar sunt unii puşi s-aducă jertfa vieţii personale,
ăsta-i preţul cel mai mare,
asta-i cea mai aspră cale.
Rugul Jertfei, chinul, moartea! – Ce cuvinte-nfricoşate,
însă trebuie!
Se cere!
Fără-acestea nu se poate!
Astfel veţi putea-nţelege de ce trebuie să fie
unii întristaţi, ca alţii s-aibă-n schimb o bucurie.
De ce trebuie ca unii s-aibă mâinile legate,
pentru ca să poată alţii să lucreze-n libertate!
De ce trebuie ca singuri să stea unii-n depărtare,
pentru ca ceilalţi să aibă har mai mult în adunare!
Şi cu cât pentru-o lucrare e mai mare jertfa dată,
cu cât jertfa-i mai totală şi cu cât e mai curată
şi cu cât e de iubire şi dureri mai mistuită,
cu atâta-i mai plăcută, cu atâta-i mai primită
şi cu-atâta va atrage după ea un har mai mare
peste câmpu-ntins de lucru şi de luptă din Lucrare.
O, fiinţă destinată pentru jertfă!
Ce curată
trebuie să-ţi fie viaţa şi slujirea necurmată!
Ce desprins de tot pe lume gândul trebuie să-ţi fie,
ce divină lepădarea de oricare bucurie,
ce totală contopirea prin răbdare cu lucrarea
pentru care urci calvarul, întregind răscumpărarea!
Ce sfinţit de rugăciune trebuie să-ţi fie darul,
ca să-ţi fie la ’nălţimea care o pretinde-altarul!
Şi să poată Sus să-ţi fie arderea de tot primită,
iar lucrarea pentru care te aduci, îmbogăţită!
Jertfă!…
Ce cuvânt!
Ce taină cutremurător de mare!
N-o rostiţi cu uşurinţă,
n-o chemaţi cu nepăsare,
n-o doriţi prea mult, n-o cereţi prea grăbiţi,
că nu-i uşoară!
Mii de doruri sunt în suflet care nu doresc să moară,
mii de rădăcini viaţa în fiinţa noastră are,
lupta-i supraomenească, crâncenă, îngrozitoare!
Mulţi, ajunşi sub rugul jertfei, tremurând privesc calvarul,
câţi pot oare să-i suporte flăcările-arzând şi jarul?
Câţi pot suporta-n tăcere, demn şi ’nalt sacrificarea,
pentru ca să fie-asemeni preţul cu răscumpărarea?
Cine n-are-aici dorinţe cu nădejde de-mplinire,
spre-a putea fără regrete să se ducă la jertfire?
Pentru câţi e mai înaltă, mai presus acea chemare
care cere categoric, totul, fără ezitare,
decât setea de viată, decât cei dragi, decât toate
şi la care să renunţe
care suflet oare
poate?
Ca, pătruns de conştiinţa tainei veşnice ce-l cere,
să se dăruie-n totală resemnare şi tăcere!
Dac-atunci, sub Vechea Stare, când slujeau cerinţei Legii,
jertfe nedesăvârşite apăreau ca sacrilegii,
dacă se-alegea făptura cea fără cusur şi pată,
ca să fie la ’nălţimea pentru care era dată,
fruntea turmei,
floarea holdei,
toate-alese să-ntrunească
frumuseţea, curăţia, perfecţiunea pământească,
– o, cu cât mai mult acuma, jertfa după noua Lege,
pentru-a-ndeplini cerinţa, Însuşi Dumnezeu-o-alege,
nu după-omeneşti criterii, nici pe merite părute,
ci după cu totul alte gânduri, numai Lui ştiute.
Dar, fiindcă pe măsura unei astfel de cerinţe,
întrunind desăvârşirea, nu sunt pe pământ fiinţe –
hărăzindu-şi-le jertfe, Însuşi El le curăţeşte…
El fiind Cel care-aduce,
El fiind Cel ce primeşte!
Căci doar El e-n stare-o jertfă s-o dea astfel curăţită,
încât ea să corespundă, ca să poată fi primită.
Iată-atunci, aici e rostul flăcării mistuitoare
care trebuie să facă slujba cea curăţitoare,
care trebuie să ardă până la străfund fiinţa,
spre-a putea să facă jertfa deopotrivă cu cerinţa.
Şi fiindcă-atâta zgură încă-n aur se găseşte,
trebuie ca el să ardă până se desăvârşeşte.
Arderea aceasta-n lupte, zvârcoliri şi suferinţă
e-un drum greu pe care nimeni n-a umblat cu uşurinţă.
O, dar este în această unică şi grea lucrare
un hotar la care chinul cu durerea lui dispare.
Este-acel hotar la care încetează-n totul firea,
încetează mărginitul, începând nemărginirea.
Încetează orice simţuri, piere orice raţiune,
înghiţite de lumină, strălucirea le supune.
Nu mai sunt dorinţi sau temeri, sentimente şi-obligaţii,
piere orice legătură de-nrudire, timp şi spaţii,
piere tot cum niciodată n-ar fi fost şi nicăirea, –
şi rămâne numai una,
una singură,
Iubirea!
De-atunci piatra nu răneşte,
de-atunci cuiul nu mai doare,
nu dor spinii,
nu dor pumnii,
toate, toate sunt uşoare…
Nu dor oasele zdrobite, ţi se pare că-s străine
şi străină-ţi pare carnea ruptă fără să suspine,
şi străin îţi pare lutul care-ţi apăsa făptura,
mai curând aştepţi să ardă ca să-i cadă legătura.
Simţi cum piere greutatea, simţi cereasca uşurare,
simţi o tot mai luminoasă şi divină transformare
şi întâmpini veşnicia cu făptura strălucită.
Ţelul e atins,
atuncea Taina Sfântă-i săvârşită!
…Dacă mai revii pe lume iarăşi după-această stare,
curăţită-n suferinţă, faţa ta-i strălucitoare!
Căci acolo sus pe munte, aşteptând supus tăierea,
preţul a fost dat chiar dacă n-a mai trebuit junghierea.
Prin totala resemnare şi-acceptare a jertfirii,
prin deplina dăruire,
prin supunerea iubirii,
prin senina renunţare la viaţă şi la toate,
tu plătit-ai preţul morţii! –
Restu-i fără-nsemnătate.
Coborând ’napoi calvarul, luminată fi-ţi-va faţa,
întâlnirea cu vecia ţi-a desăvârşit viaţa.
Pentru restul de trăire, porţi pecetea nemuririi,
mai trăieşti ca mărturie a-ndurării şi iubirii…
Îndurării şi iubirii viaţa ce-o mai ai ţi-e dată,
altfel înţelege viaţa cel care-a murit o dată!
Şi-altfel înţelege moartea cel ce mai trăieşte iară,
ştie ce-i deşertăciune şi cunoaşte ce-i comoară!
Altfel înţelege chinul,
altfel plânsul şi iertarea,
doar atunci va şti ce-nseamnă judecata şi mustrarea!
Doar atunci va şti ce-i mila, bunătatea şi iubirea,
doar atunci va şti şi scopul care merită trăirea.
Va fi milă şi iubire. Căci, cât beznă e şi moarte,
e nevoie de lumină şi de jertfa care-o-mparte.
Şi, cât încă sunt pe lume munţi de greutăţi şi silă,
e nevoie de-ndurare,
de-nţelegere şi milă!
Nesfârşit de multe lacrimi, cât sunt încă-n lumea largă,
o iubire nesfârşită poate numai să le şteargă.
Şi cu orice rând de oameni,
cât va fi pe lume harul,
necesară va fi jertfa, necesar va fi calvarul!
Urmând calea Marii Jertfe şi ’mulţind răscumpăraţii,
se impune-un preţ de jertfă fiecărei generaţii!
Altora urmând noi astăzi calea cea de sânge udă,
secerăm cântând ogorul semănat de ei cu trudă.
Şi la rândul nostru-n lacrimi facem slujba semănării,
ca să aibă alţii-n urmă bucuria recoltării.
Căci mereu aceasta-i calea: fiecare biruinţă
cere preţul ei de lupte, de dureri şi nevoinţă.
Şi cu cât amploarea luptei şi izbânda e mai mare,
cu atât mai multe jertfe şi mai mari sunt necesare.
Şi invers: cu cât mai mare-i şi mai scumpă jertfa dată,
cu atât lucrarea-ntreagă e mai binecuvântată!
Te rugăm, Iisuse Doamne, dăruieşte-i Oastei Tale
har şi binecuvântare, şi-ajutor pe-a jertfei cale;
dă-i Tu suflete de jertfă, suflete de rugăciune,
curăţia şi lumina fă mereu s-o încunune.
Şi dă-i suflete sfinţite, ca să poată fi în stare
să dea jertfa necesară când o ceri pentru Lucrare,
ca să meargă Oastea-Ţi sfântă din putere în putere,
săvârşind cu bine slujba care voia Ta i-o cere.
Domnul să vă dea şi vouă, dragii mei, la toţi tărie,
partea care vă revine s-o-mpliniţi cu bucurie!
Să urmaţi fără abateri pe cărarea cunoscută,
zi de zi făcând Lucrarea mai frumoasă, mai plăcută.
Şi, cât nu se cere-n alt fel, –
să-I daţi jertfa de iubire,
ostenind pentru izbânda lucrului de mântuire.
Iar, dacă v-ar cere Domnul,
voi să-I daţi atunci iubirea
şi sub cea mai ’naltă formă, unic, veşnică,
jertfirea.