Tăchiţă GHEORGHIŢĂ
Trist şi frânt, cu ochii-n lacrimi, îmi întorc privirea
de la omul fărdelegii, ce-n mâini, cu securea,
stă să pregătească păcii răul şi pieirea.
Putregai e omenirea veacului de-acuma.
Soarta ei e nimicirea pentru totdeauna.
Şi-i pierdută-a ei salvare, deşi-o cheamă-ntruna.
Cataclismul îngrozirii gata e să-nceapă,
sus în cosmos se aude bolta cum se crapă,
şi pământul se îndreaptă mai grăbit spre groapă.
Numai strâmbătate-n lume. Zarvă-i şi-n Lucrare.
Rătăcirea-n fiii păcii intră tot mai tare.
Oare, nu-i acum al lumii ceas de încercare?
Vezi mamona cum îşi strânge fiii cu grăbire
să aducă omenirii cea mai grea orbire.
Vai, lucrarea mântuirii suie-n răstignire.
Anticristul falsifică sfânta-nvăţătură,
adevărul ce sfinţeşte parcă-i fără gură,
tace, suferă şi rabdă în a lui armură.
Toate se frământă astăzi spre-o unire falsă.
Prorociile minciunii anarhie lasă.
Şi-s tot mai puţini pe ziduri cărora le pasă.
Compromisul cu păcatul este doar arvuna
decăderii în abisul deschis cu minciuna
şi-alergarea înspre vaiet e pe totdeauna.
Doamne, mai priveşte-odată cu milostivire
peste lumea ce-ai creat-o din a Ta iubire
şi-apoi totul să se facă după-a Ta voire.
Doamne, doi sau trei mai suntem fii de-acelaşi nume;
iată, leii toţi stau gata azi să ne sugrume.
Doamne, vino şi ne strânge. N-avem rost pe lume.