Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la nunta de la Verşeni – 28 august 1977
„A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan. El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el”.
„Iată mărturisirea făcută de Ioan când iudeii au trimis din Ierusalim pe nişte preoţi şi leviţi să-l întrebe: Tu cine eşti? El a mărturisit şi n-a tăgătuit; a mărturisit că nu este el Hristosul. Şi ei l-au întrebat: «Dar cine eşti? Eşti Ilie?». El a zis: «Nu sunt». «Eşti proorocul?» Şi el a răspuns: «Nu»”.
„Şi Ioan zicea lui Irod: «Nu-ţi este îngăduit să ţii pe nevasta fratelui tău!”. Irodiada avea necaz pe Ioan şi voia să-l omoare. Dar nu putea, căci Irod se temea de Ioan fiindcă îl ştia om neprihănit şi sfânt; îl ocrotea şi, când îl auzea, de multe ori stătea în cumpănă, neştiind ce să facă; şi-l asculta cu plăcere” (In 1, 6-7 şi 19-21; Mc 6, 18-20).
Slăvit să fie Domnul!
S-au spus aici cuvinte mari. S-au spus la nunta aceasta cuvinte de aur.
Ne bucurăm din suflet că Domnul Iisus a fost chemat la această nuntă. Privim la mirii noştri dragi ca la cele mai scumpe comori pe care le-a dat Dumnezeu acestei sfinte Lucrări. Am venit cu drag la această nuntă şi ne-am bucurat de multă vreme, înainte de ajunge aci, în nădejdea aceasta sfântă. Şi ne întoarcem din locul acesta atât de fericiţi şi vom duce şi la ceilalţi dragi şi scumpi ai noştri, de pe meleagurile noastre, veştile scumpe ale unei duioase dragoste şi părtăşii frăţeşti în care ne-am obişnuit şi ne-am bucurat la această sărbătoare, la această nuntă, la acest ospăţ.
Dragii noştri! Poate nu ne-am gândit şi nu ne-am amintit că sărbătoarea noastră, că sărbătoarea nunţii celor dragi ai noştri s-a potrivit tocmai la sfârşitul lunii august, la sfârşitul lunii acesteia, când ne aminteşte Cuvântul lui Dumnezeu că s-a petrecut ceva în sfârşitul lunii august. Ne aducem aminte de o zi, de un ospăţ de la sfârşitul lunii august. Se sărbătoreşte mereu, pe 29 august, Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. Şi fiindcă sărbătoarea noastră este în preajma acestei sărbători, am vrea să amintim, cu acest prilej binecuvântat, ceva din viaţa acestui om mare, trimis de Dumnezeu; cel mai mare dintre toţi proorocii, cel mai mare dintre cei născuţi din femei. N-a fost nici unul ca el, ca Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului Iisus.
Scumpii mei fraţi, acest om a fost trimis de Dumnezeu ca să mărturisească despre Lumină. A fost trimis ca martor, să mărturisească despre Lumină.
Vorbim cu drag despre oamenii aceştia; vorbim cu atâta respect şi cinste, şi dragoste despre ei, pentru că ei au fost aceia de care S-a folosit Dumnezeu atât de mult. Când a făcut Dumnezeu lumina, a fost cea dintâi dintre lucrările lui Dumnezeu. Şi a văzut că lumina era bună. Şi-a fost o seară şi-a fost o dimineaţă. Asta a fost ziua cea dintâi. Ce a fost oare înainte de a fi lumină? Pământul era pustiu şi gol. O pustietate stearpă, plină de întunecime, o groază şi-un dezastru… Ce poate să fie acolo, într-un pustiu care este lipsit de lumină? Ţi-ar fi scârbă şi groază să treci, şi în zilele noastre, printr-un loc care-i lipsit de lumină, în care nu există nici un strop de lumină, care este numai pustietate şi numai golătate.
Dar Dumnezeu a făcut lumina. Ce frumoasă-i lumina! Ce scumpă-i lumina! Înainte de a fi lumină nu era viaţă. Înainte de a fi lumină era moarte, nu era nimic. Dar după ce a fost lumină, apoi a venit viaţa, apoi a venit rodirea, apoi a venit puterea, în urma luminii. Căci în lumină este putere şi viaţă, şi rodire. Şi unde nu-i lumină nu există nici viaţă, nu există nici putere, nu există nici rodire.
Lumina era în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Şi-atunci, chiar dacă era lumina în lume, oamenii, săracii, umblau tot în întuneric.
Dumnezeu S-a gândit să trimită un om, să le spună: „Oamenilor, nu mai staţi la întuneric! Uitaţi-vă… Lumina! Veniţi la Lumină! Primiţi Lumina! Credeţi în Lumină şi veţi primi, împreună cu Lumina, şi viaţa, şi puterea, şi rodirea”.
„A venit un om trimis de Dumnezeu”. Ne mirăm când citim aceste cuvinte. Dar câţi oameni erau atunci, pe vremea lui Ioan Botezătorul? Câţi oameni nu erau pe vremea aceea! Nu erau ei trimişi de Dumnezeu? Ei au uitat că-s trimişi de Dumnezeu. Ei nu mai erau trimişii lui Dumnezeu. Aveau toţi ocupaţiile lor, aveau toţi slujbele lor, aveau toţi serviciile lor, căutau toţi foloasele lor. Şi de aceea Dumnezeu a trimis un om special, anume, fără o altă ocupaţie, ca să mărturisească despre Lumină.
Slavă Ţie, Doamne! Mare lucru şi mare binecuvântare, când trimite Dumnezeu un om al Lui, când trimite Dumnezeu un trimis al Lui. Dacă lumina este de valoare, dacă lumina este scumpă, dacă lumina este de preţ – şi nu putem spune cât e de scumpă lumina –, apoi, iubiţii mei fraţi, când trimite Dumnezeu un om al Lui, special, care să mărturisească despre Lumină, omul acesta nu-i de mai puţină valoare decât Lumina însăşi. Ioan Botezătorul a fost acela: trimisul lui Dumnezeu care să mărturisească despre Lumină.
Am vrea, cu prilejul acesta binecuvântat, să ne uităm la viaţa acestui trimis al lui Dumnezeu şi să învăţăm şi noi ceva din viaţa acestui mare om al lui Dumnezeu. Să ne întoarcem şi de la nunta aceasta cu ceva în sufletele şi în inimile noastre, că avem atâta nevoie! Au fost mâncăruri pe toate mesele… N-am venit pentru ele, iubiţilor! N-am venit pentru ele… Am venit să-i vedem pe cei doi tineri ai noştri dragi. Am venit mai mult pentru că ştiam că ei Îl caută pe Iisus la această nuntă. Pentru El am venit. Pentru El aţi venit. Şi dacă am venit fiecare pentru El, avem fiecare nevoie de hrana aceea pentru sufletele noastre pentru care am venit şi pentru care ni s-a părut doi paşi până aici. Da, fiindcă dragostea este aceea care scurtează toate distanţele (…).
„A venit un om trimis de Dumnezeu.” El a venit ca martor, să mărturisească despre Lumină. Când au venit trimişii ca să-l întrebe: „Cine eşti? De ce spui? De ce mărturiseşti? Ce putere ai? Ce drepturi ai? Eşti prooroc? Eşti Hristos? Cine eşti?”, El a spus: „Nu-s nimic. Nimic nu sunt! Nu sunt nici prooroc. Nu sunt nici Hristos. Nu sunt nici Ilie. Nu sunt nimic. Nimic nu sunt…”. Ce putem noi să vedem din viaţa acestui mare om al lui Dumnezeu? O pildă adâncă de smerenie! Am vrea să nu uităm lucrul acesta. Nu era el nimic? N-a spus Domnul Iisus despre el lucruri mari şi foarte mari? Nu: el, în ochii săi, nu era nimic. Pentru el, Hristos era Acela pe care trebuia să-L arate, trebuia să-L înalţe. „Ioan nu-i nimic. Eu nu sunt nimic. Sau… la urma urmei… un glas care se stinge într‑un pustiu: «Pregătiţi calea Domnului»”. Nu putea el să spună atunci: „Da, eu sunt cel mai mare dintre toţi proorocii! N-a fost nimenea ca şi mine!”? Nu putea el să spună: „Eu sunt Înaintemergătorul lui Hristos!”? Nu putea el să spună: „Eu vin în duhul şi în puterea lui Ilie”? „Nu! Eu nu-s nimic…”.
Să nu uităm acest lucru, iubiţii mei fraţi! Un trimis al lui Dumnezeu are semnul acesta: smerenia. Smerenia adâncă s-a văzut la acest om trimis de Dumnezeu. Smerit. El… „nu-i nimic”. El a trăit o viaţă sfântă. El a trăit o viaţă despre care a trebuit să spună Irod: „El este un om neprihănit şi sfânt”. Am vrea să nu uităm lucrul acesta: un om al lui Dumnezeu va avea semnele acestea. În primul rând, va avea smerenia.
Dacă priviţi la David de altădată, şi el zice: „Nu! Eu sunt un purice; eu sunt un câine mort. Saul este unsul Domnului. Eu nu sunt”.
Dacă priviţi la marele apostol al neamurilor, el spune: „Petru, Iacob şi Ioan sunt stâlpii Bisericii. Pavel nu-i nimic; e o stârpitură; e cel dintâi dintre păcătoşi”. Cine a lucrat ca el, ca Pavel? El „n-a fost nimic”…
Duhul smereniei i-a însoţit pe oamenii cei trimişi de Dumnezeu, pe oamenii mari al lui Dumnezeu. Numai oamenii cei mari ai lui Dumnezeu au simţit că sunt nimic în ochii lor. Şi totuşi ei L-au înălţat pe Dumnezeu atât de mult…
Priviţi în pustia Iudeii un om sărman… un călugăr… un pustnic… un sihastru… un om sărac, îmbrăcat într-o haină de păr de cămilă. Vara n-avea cămaşă pe sub ea. Ce-nseamnă să porţi o haină de păr de cămilă şi să n-ai cămaşă pe sub ea? Sfântul lui Dumnezeu… trimisul lui Dumnezeu… Şi noi avem atâtea haine şi mâncăruri alese, şi mese atât de scumpe, şi aşternuturi aşa de moi… Trimisul lui Dumnezeu stă într-o haină aspră, de păr de cămilă. Toată vara îl ardea dogoarea soarelui, iar iarna era numai cu acea hăinuţă; cu aceeaşi era îmbrăcat. Acolo trăia în post; acolo trăia în rugăciune. Acolo trăia… Dar acest om a avut o putere nemaipomenită. A avut o îndrăzneală sfântă nemaipomenită. Acest om are o îndrăzneală să-i spună lui Irod aşa: „Nu-ţi este îngăduit să ţii pe nevasta fratelui tău”. Şi-i vorbea cu atâta putere, încât Irod se cutremura. Stătea în cumpănă şi nu ştia ce să facă; şi-l asculta cu plăcere pe sfântul, pe trimisul lui Dumnezeu.
Ce mărturie avea omul acesta din partea celui mai mare om din ţară! Se spune: „Irod se temea de el, pentru că ştia că este un om neprihănit şi sfânt”. Pe lângă smerenia lui adâncă pe care vedem că l-a însoţit în toată viaţa lui, mai vedem viaţa lui sfântă. Din viaţa aceasta sfântă, trăită cu Domnul, îi venea o putere extraordinară şi o îndrăzneală nemaipomenită, ca să mărturisească până în faţa celui mai mare om din ţară: „Nu-ţi este îngăduit să trăieşti în fărădelege!”.
Noi… de atâtea ori ocolim atâtea lucruri. N-avem curajul. N-avem îndrăzneala. De ce n-avem curajul, de ce n-avem îndrăzneala, iubiţilor? Curajul şi îndrăzneala lui Ioan veneau dintr-o vieţuire cu Domnul. De acolo primea el puterea aceasta, pentru că trăia o viaţă sfântă. Pentru că, după ce era smerit în faţa lui Dumnezeu, după ce era smerit în ochii săi, după ce se purta cu sfinţenie în faţa lumii, o, Duhul Sfânt îi dădea această dovadă şi această putere, ca să aibă acelaşi curaj, să aibă aceeaşi îndrăzneală sfântă, să strige după păcat; să vorbească împotriva păcatului oriunde era el: „Nu-ţi este îngăduit!”. Irod se cutremura şi se gândea: „Are dreptate omul acesta. Omul acesta-i sfânt. Omul acesta‑i neprihănit. Omul acesta este omul lui Dumnezeu. Eu sunt ticălosul. Eu trebuie să mă întorc. Eu trebuie să las păcatele mele. Eu trebuie să las starea mea, pentru că altfel mă va ajunge nenorocirea. Omul acesta are dreptate.” Şi se gândea aşa, cutremurându-se.
Gândindu-se aşa, căuta să-şi schimbe oarecum felul lui de viaţă. Şi Irodiadei, care era lângă el, i se destăinuieşte [prin] aceste cuvinte: „Iată, m-a cutremurat ceea ce spune omul acesta al lui Dumnezeu. Noi trebuie să facem cumva. Tu va trebui să pleci la bărbatul tău. Tu va trebui să te duci la soţul tău legitim. Noi nu mai putem să stăm împreună. Eu nu pot să stau aşa. M-aşteaptă judecata lui Dumnezeu şi pierzarea de la Dumnezeu.”
Atât i-a trebuit: să-şi destăinuiască frământările lui Irodiadei, pentru ca apoi el să fie căzut din starea aceea, să nu se mai cutremure mai mult şi să nu asculte mai mult de Cuvântul lui Dumnezeu. Irodiada avea necaz pe Ioan din pricina aceasta şi căuta să-l omoare, dar nu putea. Nu putea, fiindcă Irod se temea de el. Irod, cel cu toate puterile, Irod, cel cu toate prieteniile, Irod, cel cu toate drepturile. Şi Ioan fără de nimic, fără nici o putere, fără nici un drept. Irod se temea de el. De unde, fraţilor, era la Ioan acea putere? Dintr-o viaţă sfântă şi neprihănită, dintr-o trăire sfântă cu Dumnezeul lui.
O, fraţii mei dragi! Am vrea să scoatem [la vedere], din viaţa acestui om trimis de Dumnezeu, aceste patru lucruri: o smerenie adâncă; o trăire sfântă; o îndrăzneală sfântă; şi, în urma lor, o mărturie din partea celor din afară: „El este un om neprihănit şi sfânt”. Acela e trimis de Dumnezeu. Acela e martorul Luminii.
Priviţi, iubiţilor, şi însuşiţi-vă aceste semne ale oamenilor care sunt trimişi de Dumnezeu! Poate şi în viaţa frăţiilor voastre a venit câte un om. Poate şi în biserica frăţiilor voastre a venit un om. Poate şi în adunarea frăţiilor voastre a venit câte un om. Şi a spus că e trimis de cineva. Poate că a spus că‑i trimisul lui Dumnezeu. Poate că a spus că e trimis să mărturisească despre Lumină. Iubiţii mei fraţi şi scumpe surori! Priviţi-l întotdeauna pe cel are vine în adunarea, în biserica, în casa, în familia din care faceţi parte şi cercetaţi-i semnele!
Eşti trimisul lui Dumnezeu? Unde-ţi este smerenia? Un trimis al lui Dumnezeu „nu-i nimic”. Un trimis al lui Dumnezeu nu se laudă pe sine. Un trimis al lui Dumnezeu este aplecat şi smerit întotdeauna. Eşti trimisul lui Dumnezeu? Unde-ţi este vieţuirea sfântă din Dumnezeu? Dacă ai vieţuirea aceasta sfântă din Dumnezeu, dacă ai duhul acela al smereniei lui Dumnezeu, noi credem că eşti trimis de Dumnezeu. Dar dacă-ţi lipseşte duhul smereniei, dacă-ţi lipseşte vieţuirea sfântă după voia lui Dumnezeu, dacă-ţi lipseşte îndrăzneala sfântă, care vine dintr-o putere pe care ţi-o dă trăirea cu Dumnezeu, dacă n-ai o bună mărturie din partea mai-marilor norodului, tu nu eşti trimis de Dumnezeu. (s.n.)
Domnul Iisus a spus aşa odată: „Cine dintre voi Mă poate dovedi că am păcat?”. N-a fost nimeni care să poată spune nici în templu, nici în oraş, nici în piaţă, nici nicăieri, n-a fost nimeni care să poată spune: „Ai păcat!”. N-a fost nimeni. „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl Meu”.
Din vremurile noastre, mi-aduc aminte de un om al lui Dumnezeu despre care s-a putut spune aşa; care a putut să spună aşa în biserica lui, în adunarea lui, în satul său, în uliţele pe care umbla: „Cine dintre voi mă poate dovedi că am păcat? Întrebaţi primarul satului, întrebaţi paznicul câmpului, întrebaţi miliţia, întrebaţi pe cine veţi vrea. Şi dacă va putea cineva să dovedească că am o fărădelege, că am un păcat, sunt gata să mă plec.”
O, ce rari sunt oamenii care pot să dea o astfel de mărturie! Pentru care pot să dea cei din afară o astfel de mărturie despre ei! Aceştia sunt trimişii lui Dumnezeu! Cât de rari sunt astfel de oameni! Cât de rari sunt trimişii lui Dumnezeu… Şi, cu cât sunt mai rari, ei sunt mai scumpi, dragii mei. Preţuiţi-i pe oamenii aceştia care sunt trimişi de Dumnezeu. Iubiţi-i pe oamenii aceştia care sunt trimişi de Dumnezeu. Ei sunt mai scumpi decât aurul. Ei sunt ca lumina ochilor lui Dumnezeu. Dumnezeu priveşte la ei cu atâta drag şi cu atâta bucurie, şi cu atâta cinste… Da. Preţuiţi-i şi-i urmaţi pe aceia care sunt trimişii lui Dumnezeu, pe aceia care poartă semnele unui trimis al lui Dumnezeu.
Dar nu-l primiţi pe acela care nu are semnele acestea. Nu-i ascultaţi pe aceia care nu au semnele unui trimis al lui Dumnezeu.
De-atunci e mult… Vremile s-au scurs… Ioan a mărturisit despre Lumină. Nu numai despre lumina soarelui, fără de care ar fi moartă toată omenirea şi toată viaţa. Ioan a mărturisit despre Lumina cealaltă, despre Lumina care este Hristos; despre Soarele vieţii, despre Soarele neprihănirii. Dacă pe pământul acesta nu avem viaţă şi rodire fără soarele care încălzeşte pământul, apoi, în lumea sufletească, în partea spirituală, nu mai există nici viaţă, nici rodire fără Soarele care este Hristos. Ioan a venit să arate această Lumină. Şi a arătat-o aşa cum n-a mai arătat-o nimeni.
De atunci, de demult… vremile s-au scurs. Au trecut o mie nouă sute şaptezeci şi şapte de ani. În vremurile noastre, aproape, aproape, aproape de noi, a venit un om trimis de Dumnezeu. Îl ştiţi fiecare. Omul acesta a venit ca martor, să mărturisească despre Lumină. A venit un om trimis de Dumnezeu în Biserica noastră. A venit un om trimis de Dumnezeu în poporul nostru şi în neamul nostru. Aici l-a trimis Dumnezeu pe acel om. Am spus: pe vremea lui Ioan Botezătorul, nu erau oameni destui atunci? Nu era acolo Irod? Nu putea acelui om mare să-i încredinţeze Dumnezeu mărturisirea despre Lumină? Nu! Pentru că trăia în stricăciune şi-n păcat. Şi pentru mărturisirea Luminii se cere o viaţă sfântă, aşa cum am spus. Cuvântul lui Dumnezeu spune: „A vorbit Cuvântul Domnului lui Ioan, fiul lui Zaharia, în pustia Iudeii, pe vremea marilor preoţi Ana şi Caiafa”. Nu putea Dumnezeu să le vorbească lui Ana şi Caiafa? Pentru ca ei să mărturisească despre Lumină! Nu! Ei aveau ocupaţii. Ei aveau altele. Şi de aceea trebuia un om special trimis de Dumnezeu, numai cu acea însărcinare: să mărturisească despre Lumină. Un om special, un om deosebit.
Pe vremea Părintelui Iosif, nu-au fost atâţia oameni în ţara noastră? Nu au fost atâţia oameni pe vremea aceea? Nici unul nu s-a găsit să poată fi însărcinat cu slujba aceasta, să mărturisească despre Lumină. Şi a trebuit să trimită Dumnezeu un om special, să trimită Dumnezeu omul acesta slab, omul acesta mic, piticul acesta, omul acesta neînsemnat, omul acesta dispreţuit, omul acesta neînţeles nici de unii, nici de alţii, cu neputinţe ale trupului, să-L vestească pe Iisus cel Răstignit; să ne arate nouă Lumina. Era Lumina în ţară; era Lumina în Biserică; era Lumina pretutindeni. Noi eram orbi. Noi ne duceam cu toţii la pierzare. Noi trăiam în întuneric şi în beznă. Noi eram aceia. Şi atâţia, şi atâţia… Şi atunci Dumnezeu S-a folosit de acest om, de acest trimis al lui Dumnezeu, ca el să mărturisească despre Lumină. El a strigat în ţara noastră, el a strigat în Biserica noastră, el a strigat în poporul nostru: „O, iubiţilor, nu mai staţi în întunericul acesta! Lumina e lângă voi. Priviţi la Lumină! Veniţi la Lumină! Credeţi în Lumină şi veţi primi viaţă şi veţi primi putere! De ce staţi fără putere, la întuneric? Ieşiţi din beznă! Ieşiţi din felul deşert de vieţuire! Ieşiţi din starea aceasta! Veniţi la Hristos! El e Lumina care luminează pe orişice om venit în lume”.
O, glasul lui a avut atâta putere! El a fost acela care a fost atâta de smerit… Vedem în viaţa lui smerenia pe care o vedem în viaţa lui Ioan Botezătorul. Vedem în viaţa acestui om al lui Dumnezeu sfinţenia pe care am văzut-o la Sfântul Ioan Botezătorul. Vedem în viaţa acestui om trimis de Dumnezeu în vremurile noastre îndrăzneala aceea sfântă pe care am văzut-o la Ioan Botezătorul. Vedem în viaţa acestui om trimis de Dumnezeu o mărturie din partea celor din afară: „El a fost un om neprihănit şi sfânt”. S-a folosit Dumnezeu de omul acesta ca să-l trimită aici, în mijlocul poporului nostru şi în Biserica noastră. O, fraţii mei cei dragi! Aici a avut Domnul nevoie de un trimis al Lui şi aici l-a trimis, şi aici l-a pus.
Aseară era întuneric, nu ne vedeam aici. De luminile acestea acum nu avem nevoie, că este lumina soarelui. Dar aseară era întuneric şi aveam nevoie de aceste lumini. Aveam nevoie, să putem vedea Cuvântul. Aveam nevoie, să ne vedem feţele, de care ne era atâta de dor, şi să ne strângem cu lacrimi unii pe alţii, să ne îmbrăţişăm. Aveam nevoie de lumina aceasta. O, lumină care luminezi noaptea cortul acesta, dacă te-ai fi dus în altă parte, cortul acesta era lipsit de bucuria şi de binecuvântarea aceea ca să vedem feţele fraţilor, ca să ne putem împărtăşi un cuvânt din Cuvântul lui Dumnezeu. Dar tu, lumină, care ai fost pusă în cortul acesta, ţi-ai făcut slujba azi-noapte în cortul acesta.
Aşa ai fost, Părinte Iosife! Dacă tu te-ai fi dus în altă parte să luminezi, o, cortul tău… o, templul tău… o, Biserica ta ar fi rămas fără de lumină. Dar tu ai luminat acolo unde te-a pus Dumnezeu ca martor, să mărturiseşti despre Lumină. El a fost un om trimis de Dumnezeu! Noi credem lucrul acesta, pentru că el a avut o trăire sfântă, a avut o bună mărturie din partea celor din afară. Şi mărturia aceasta este dovada întâlnirilor noastre atât de dragi şi-atât de scumpe. Sunt întâlnirile noastre cu lacrimi şi despărţirile noastre atât de grele… V-am văzut cu atâta bucurie şi ne despărţim cu atâta durere… Parcă lăsăm jumătate din inima noastră aici. Cine a făcut lucrul acesta? Hristos! Cine ni L-a arătat nouă pe Hristos? Părinţii! Ei au fost luminătorii. Nu putem să-i uităm niciodată. Cine va înfrăţi Lumina va înfrăţi şi pe martorul Luminii; va înfrăţi şi pe acela care ne-a mărturisit nouă despre Lumină.
[Aşa cum] am vorbit… un pustnic în pustia Iudeii. Un om slab de post şi de rugăciune. Acela-i sfântul, acela-i omul Tău, Doamne? Să nu aibă oamenii Tăi parte nici de-o mâncare bună, nici de-o haină, nici de-un aşternut? Aşa i-ai trimis Tu, Doamne, pe oamenii Tăi… Şi oamenii lumii au parte de ospeţe, au parte de petreceri, au parte de veselie.
Treziţi-vă o clipă, să ne întoarcem fiecare cu gândurile noastre la palatul lui Irod. S-apropie sărbătoarea acelei nopţi, poate de 28 august, când Irod îşi prăznuia ziua naşterii lui. Şi dă un ospăţ mai-marilor şi boierilor, şi curtenilor. Ce veselie la palatul lui Irod! Cât vin acolo! Câţi se bucură acolo! Câţi îl cinstesc acolo! Câţi îl măresc acolo! Câţi cântă acolo! Câţi mănâncă acolo! Câţi beau acolo!…
Unde eşti tu, om trimis de Dumnezeu? Nu mai eşti nici în pustia Iudeii. Întunericul nu te-a putut suferi. La închisoare! „Pune-l pe Ioan la închisoare! Să nu-ţi mai tot bată capul.” Slăbit de post, slăbit de rugăciune, stă în genunchi şi se roagă. Irod are toate puterile de partea lui.
„Ioan, tu pe cine ai?” „Am credinţa în Cel ce m-a trimis şi am rugăciunea.” „Ce vei face tu, Ioane, cu credinţa şi cu rugăciunea, când acela are atâta putere şi acum e aşa de mânios pe tine şi poate să-ţi facă orişice rău?” „Eu mi-am pus nădejdea, eu mi-am pus încrederea în Dumnezeul meu nu pentru viaţa aceasta trecătoare. Eu mi-am pus credinţa şi nădejdea în Dumnezeul meu pentru viaţa de dincolo. Şi rugăciunea mea pe care o fac acum, în clipele acestea, nu-i să scap de aici, nu-i să scap din mâna lui Irod. Nu! Ci rugăciunea mea este să-mi dea Domnul putere să-mi ţin mărturia şi să mărturisesc despre Lumină până la capăt.”
Cine-a murit: Ioan sau Irod?
La ospăţul lui Irod se petrec acele lucruri pe care le ştiţi aşa de bine fiecare, nu-i nevoie să mai spunem acum despre ele. Dar iată ce se întâmplă cu omul acela care a ascultat odată Cuvântul lui Dumnezeu cu plăcere. Dacă nu se hotărăşte să treacă atunci de partea adevărului, iată cum vine ziua „cu bun prilej”, pe care vrăjmaşul o foloseşte ca să-l piardă pentru totdeauna. Băutura, jocul, ospăţul morţii, ospăţul acesta, [toate] se petrec şi se sfârşesc cu moartea celui mai mare dintre oamenii trimişi de Dumnezeu. Iată ce face ospăţul! Iată ce fac băuturile! Iată ce face vrăjmaşul cu sufletul care trece de partea lui. Îl [robeşte] pe deplin, pentru că el n-a folosit clipa atunci când a fost cercetat.
Fratele meu drag, sora mea iubită! Privim aceste două tablouri: privim ospăţul de la curtea lui Irod, privim bucuriile de acolo, privim veseliile de acolo, privim mulţimea de acolo, privim! Şi privim şi tabloul celălalt, al unui om slăbit de rugăciune şi de post, stând acolo fără lumină, la închisoare. (…) Privim şi acest tablou. Fratele meu, eşti liber. Poţi să stai la curtea lui Irod; poţi să te duci la ospeţe; poţi să-ţi alegi bucuriile şi petrecerile… poţi! Dar vei vedea cât vei avea parte de ele. Sau poţi să alegi să stai cu trimisul lui Dumnezeu… Dar atunci alege jertfa, alege rugăciunea, alege postul, alege sudorile, alege lacrimile. Alege ce vrei dintre aceste două părţi!
Când capul lui Ioan a fost adus în farfurie în mijlocul ospăţului, ce credeţi, a fost bucurie? Bucuria s-a topit în zare… Nici unii dintre oaspeţi nu s-a bucurat. Toţi au început să se îngrozească şi să se cutremure: „…La ce şi fapta aceasta?! Nu ne-a fost nouă de-ajuns aici că am petrecut şi-am avut de toate? De ce să ne fie un cap de om sfânt pe masă în clipele acestea? Omul acesta a fost omul lui Dumnezeu. Nu trebuia fapta aceasta!”. Şi toţi au plecat cu groază şi toţi s-au dus. Numai Irod a rămas pierdut… pierdut pentru totdeauna.
Ioan n-a murit! Ioan trăieşte. Multe lacrimi s-au vărsat atunci când acest om al lui Dumnezeu şi-a sfârşit slujba şi calea lui pe pământ. Cum i-au îngropat ucenicii lui cu cinste trupul! Cu câte lacrimi! Ce rugăciuni oare vor fi înălţat ei atunci Dumnezeului lui Ioan?… „O Doamne, cine va mai mărturisi despre Lumină?” (…) [Dar] iată Lumina, iată Soarele! [Ioane], tu ţi-ai făcut slujba, acum poţi să te duci în pace. Vine Hristos! Vine El, Lumina. Iată, Lumina răsare. Va mărturisi El şi faptele pe care El le va face prin puterea Tatălui care L-a trimis şi pe El. Va dovedi că El este Lumina cea adevărată care luminează pe orişice om venit în lume.
Fraţii mei dragi, ne-am trezit într-o Lucrare sfântă. Ne-am trezit în scumpa ostăşie a lui Iisus. O, câte lacrimi duioase n-avem noi aici! Şi câte bucurii n‑avem… şi câte amintiri scumpe nu avem! Nu-i uităm însă pe aceia care au plătit îndrăzneala lor sfântă cu jertfele lor. Nu-i uităm pe aceia care ne-au arătat nouă Lumina şi care au pus în faţa ochilor noştri Lumina şi ne-au scos din întuneric şi din umbra morţii.
Lucrarea aceasta este trimisă de Dumnezeu. Ştiţi cu ce scop? Să mărturisească despre Lumină. Acesta este scopul Lucrării noastre! Acesta este scopul Oastei Domnului: să mărturisească despre Lumină. Erau multe lucrări pe vremea aceea în ţara noastră şi în poporul nostru. Dar Dumnezeu a trimis această Lucrare special în Biserica noastră, să mărturisească despre Lumină.
Scumpii mei fraţi, aceasta-i misiunea noastră. Frate tânăr, soră tânără! Acuma-i vremea ta. Acuma-s vremurile voastre. Dumnezeu te-a trimis şi pe tine, Dumnezeu ne-a trimis şi pe noi. Ne-a trimis să mărturisim despre Lumină. Pentru că atâţia trăiesc în întuneric şi acum, deşi s-a spus şi s-a arătat atât de limpede şi clar. Avem lumina cărţii, avem lumina sfaturilor bune, avem atâtea lumini, dar dacă nu-i Lumina lui Hristos, noi trăim încă tot în întuneric, mulţi dintre noi. Câţi nu trăiesc în întunericul vrăjmăşiei, în întunericul pizmei, în întunericul dezbinărilor, în întunericul lenei şi al trândăviei? Câţi nu trăiesc încă?… De aceea avem nevoie încă de Lumina lui Hristos, ca să scoată sufletele acestea spre mai frumos, spre cinste, spre omenie, spre sfinţenie, spre-o viaţă atât de fericită, pe care o doresc toţi, ca să înflorească Biserica noastră, ca să înflorească ţara noastră scumpă şi dragă, ca să înflorească poporul nostru, văzând lumina aceasta. Şi toţi să primim putere, să primim viaţă din Lumina care este Hristos.
Tinerii noştri dragi şi scumpi, mulţumim lui Dumnezeu pentru Lumina pe care a adus-o şi frăţiilor voastre. Cred că nu vă supăraţi; cred că vă bucuraţi din suflet că la nunta voastră, la sărbătoarea nunţii voastre nu vi s-a adus prea multă cinste; ştiu că nici n-aţi aşteptat. Cinstea care s-a adus în ziua nunţii voastre, în sărbătoarea voastră a fost cinstea care s-a adus Numelui celui mai scump, care este mai presus de orice nume. Şi cred că v-aţi bucurat de lucrul acesta!
Dorim, şi la plecarea noastră de aici, pentru viaţa voastră, pentru fericirea vieţii voastre, să fiţi nişte martori despre Lumină. Dorim ca şi căminul vostru să fie un cămin în care să se poată vedea Lumina lui Hristos. În care să stăpânească pacea, să stăpânească bucuria, să stăpânească puterea, să stăpânească rodirea. Aceasta v-o dorim, cu prilejul nunţii voastre.
Priviţi la acei care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu. Mai aveţi încă şi astăzi printre voi oameni care mărturisesc despre Lumină; care poartă semnele despre care am spus.
„Cu cât mai scurt e timpul care
mai am ca lucrul să-mi sfârşesc,
cu trupul care-ntreg mă doare,
mai mult trudesc, mai mult trudesc.”
Preţuiţi-i pe oamenii aceştia care poartă semnele acestea!