Între mitropoliţii de vrednică pomenire ai Transilvaniei de altă dată se numără la loc de cinste şi Sfântul Ierarh şi Mărturisitor Ilie Iorest, care a păstorit la Alba Iulia între anii 1640-1643. Venea în acest scaun după unii mari mitropoliţi, fiind urmat apoi de şi mai vrednicii ierarhi Simion Ştefan (cel care va tipări prima ediţie integrală a Noului Testament în româneşte, în 1648) şi Sfântul Sava Brancovici.
De numele mitropolitului Iorest – ca şi de acela al lui Sava – se leagă acţiunea energică de apărare a Ortodoxiei româneşti din Transilvania, în faţa încercărilor de calvinizare şi de înstrăinare de neam a românilor, pornite de principii şi de superintendenţii calvini de atunci.
Viaţa Sfântului Ilie Iorest poate fi reconstituită numai pe baza câtorva izvoare documentare, într-atât de tulburată i-a fost activitatea. Este vorba de următoarele mărturii: două însemnări pe manuscrise slavone de la mănăstirea Putna, o scrisoare a ierarhilor moldoveni, prin care-l recomandau ţarului Rusiei, şi câteva ştiri ale unor cronicari transilvăneni (1). Din scrisoarea către ţarul Mihail Feodorovici Romanov, cu data de 2 iunie 1645, aflăm că „acest arhiereu cu numele Iorest este născut în părţile ţării ungureşti, dar din copilărie a fost dat la învăţătură şi instruit în ţara noastră, a Moldovei, în mănăstirea Putna, şi în aceeaşi mănăstire a fost călugărit, iar după un timp oarecare, ridicat la treapta preoţiei” (2). Reiese că Iorest era un transilvănean, probabil din părţile învecinate cu Moldova, sau din Maramureş, aşezat de tânăr în ctitoria lui Ştefan cel Mare, unde au vieţuit, în curgerea veacurilor, aţâţia călugări transilvăneni.
După ce a învăţat carte şi rânduielile bisericeşti, a fost tuns în monahism, primind numele de Iorest, iar după un timp a fost hirotonit preot, adică ieromonah. Actul hirotoniei sale a putut fi săvârşit, fie de mitropolitul cărturar Anastasie Crimca, acela care păstorea pe atunci în scaunul de la Suceava (c. 1607-1629), fie de fostul episcop Efrem al Rădăuţilor, retras din scaun şi aşezat la mănăstirea Moldoviţa, nu departe de Putna, fie de urmaşul său la Rădăuţi, episcopul Evloghie (1623-1627). Pe ultima filă a unei Psaltiri slavone în manuscris, din veacurile XV-XVI, aflată la Putna, apare şi semnătura: „ieromonah Iorest, vlet 7133 (=1625), noiembrie, 8” (3). Presupunem că aparţinea viitorului mitropolit. Fiind ieromonah în 1625, iar mitropolit în 1640, socotim că s-ai născut prin 1600, deci tocmai în zilele de glorie ale lui Mihai Viteazul, care înfăptuise prima unire politică a celor trei ţări româneşti.
În 1637, un preot, Manoil din Suceava, termina de copiat o lucrare a cunoscutului aghiograf bizantin, Simion Metafrastul (sec. X), în slavoneşte, început, sub îndrumarea mitropolitului Anastasie Crimca şi continuată sub aceea a „ieromonahului Iorest, egumen”, după cum aflăm dintr-o însemnare pe manuscrisul respectiv (azi în Biblioteca Saltâcov – Scedrin din Leningrad) (4). Probabil este viitorul mitropolit, ajuns între timp egumen al ctitoriei şi necropolei lui Ştefan cel Mare; înseamnă că era un călugăr cu alese preocupări cărturăreşti, care va fi avut şi legături cu şcoala miniaturistică de la mănăstirea Dragomirna, îndrumată de mitropolitul Anastasie Crimca.
La 3 septembrie 1640 a trecut la cele veşnice mitropolitul Ghenadie al II-lea al Transilvaniei. Chiar a doua zi, superintendentul confesiunii calvine din Transilvania, Ştefan Katona Geleji, îl informa pe principele Gheorghe Rakoczy I despre decesul mitropolitului, făcând recomandări şi cu privire la condiţiile care ar trebui impuse succesorului său. Dintr-o scrisoare a aceluiaşi superintendent către principe, reiese că au fost recomandaţi trei candidaţi pentru scaunul mitropolitan vacant: Meletie Macedoneanul, egumenul mănăstirii Govora, care tipărise acolo mai multe cărţi în slavoneşte şi în româneşte – susţinut de Matei Basarab -, protopopul din Haţeg, susţinut şi dorit de preoţi, precum şi „un moldovean”, recomandat de Vasile Lupu, care nu era altul decât ieromonahul Iorest (5).
Din corespondenţa ulterioară a lui Geleji cu principele rezultă că n-a găsit nici un candidat pentru ocuparea scaunului mitropolitan din Alba Iulia, care să fie dispus „să-şi schimbe religia din temelie (in fundamentibus)”, recomandându-i să se lucreze progresiv şi cu prudenţă pentru calvinizarea românilor (6). În sfârşit, printr-o altă scrisoare, cu data de 8 octombrie 1640, superintendentul îşi exprima nemulţumirea că principele Gheorghe Rakoczy -, cedând stăruinţelor lui Vasile Lupu -, a recunoscut ca mitropolit al românilor ortodocşi din Transilvania „un moldovean”, adică pe Ilie Iorest (7).
Potrivit tradiţiei, noul mitropolit a fost hirotonit la Târgovişte, în catedrala ctitorită de Neagoe Basarab, de către mitropolitul Teofil care păstorea atunci. Din soborul Sfintei Liturghii vor fi făcut parte sufraganii săi, Ignatie Sârbul de la Râmnic şi Ştefan de la Buzău, ori unii arhierei greci veniţi în Ţara Românească după ajutoare. Fără îndoială că Matei Basarab va fi oferit noului ierarh felurite daruri, aşa cum au primit toţi ceilalţi mitropoliţi ai Transilvaniei. De altfel, se cunosc şi alte danii ale lui Matei Basarab făcute unor biserici româneşti din Transilvania, el fiind şi ctitorul bisericii din Turnu Roşu, lângă Sibiu.
Probabil, cu ocazia recunoaşterii sale în scaun de către principele Gheorghe Rakoczy I, i se vor fi impus unele restricţii – în vederea calvinizării Bisericii româneşti -, aşa cum s-a întâmplat cu toţi mitropoliţii ortodocşi ai Transilvaniei, pe care el nu le-a respectat, cum vom constata în cele ce urmează.
Se cunosc puţine lucruri din activitatea lui ca mitropolit. În 1641 a apărut la Alba Iulia Evanghelia cu învăţătură, dată la tipar încă din timpul înaintaşului său, Ghenadie, fiind terminată, după cum se preciza în prefaţă, în timpul lui „Iorist archimitropolit”. Cartea era o retipărire – aproape pagină cu pagină – a Evangheliei cu învăţătură, tradusă din slavoneşte de preoţii Iane şi Mihai de la biserica Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului şi tipărită de diaconul Coresi, la Braşov, în 1580-1581 (8).
În tot cursul păstoririi, a făcut vizite canonice în eparhia sa – care cuprindea întreagă Transilvania – spre a cunoaşte la faţa locului protopopii şi preoţii, bisericile şi mănăstirile, starea religios-morală a credincioşilor, învăţătura şi starea materială a clerului. De pildă, la începutul lunii iulie 1641, era în părţile Făgăraşului, iar peste câteva zile era la Braşov (9). Potrivit vechiului obicei, va fi convocat, la Alba Iulia, o dată sau de două ori pe an, „soborul mare” al eparhiei, format din protopopi şi din unii preoţi, care va fi luat felurite măsuri de interes general bisericesc. De asemenea a făcut hirotonii de preoţi pentru parohiile eparhiei sale.
Păstoria Vlădicii Iorest ia Alba Iulia n-a fost de lungă durată, căci în februarie 1643 a fost înlăturat în chip brutal din scaun, prin uneltirile cârmuiturilor calvini ai Transilvaniei de atunci. Cauza principală trebuie să o căutăm în aceea că n-a îndeplinit nici una din îndatoririle care i-au fost impuse la numire, ci a rămas statornic în credinţa ortodoxă, împreună cu păstoriţii săi. Presupunem că se va fi împotrivit şi presiunilor, exercitate asupra sa de către superintendentul calvin, de a difuza printre preoţii şi credincioşii săi cunoscutul Catehism calvinesc, redactat în româneşte şi tipărit în 1642, căruia îi va da Varlaam al Moldovei cunoscutul Răspuns din 1645. Vlădica Iorest a fost întărit în convingerile sale ortodoxe şi îndrumat să reziste în faţa tuturor presiunilor nu numai de formaţia sa ortodoxă dobândită la Putna, ci şi de sinodul întrunit la Iaşi, în septembrie-octombrie 1642, care a aprobat Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă al Kievului. Vreun călugăr de la Putna va fi fost trimis la Alba-Iulia, ca să-l informeze despre cele discutate la Iaşi, de reprezentanţii Patriarhiei Ecumenice, ai Bisericii kieviene şi al Bisericii din Moldova. Este sigur că la înlăturarea mitropolitului Iorest din scaun au stat şi raţiuni de ordin politic, determinate de înăsprirea relaţiilor dintre Gheorghe Rakoczy şi Vasile Lupu, care îl recomandase la ocuparea scaunului mitropolitan (10).
Acuzaţiile care se aduceau neînfricatului apărător al dreptei-credinţe le cunoaştem din scrisoarea ierarhilor moldoveni, cu data de 2 iunie 1645, prin care recomandau ţarului Rusiei pe Ilie Iorest. „Pe urma – precizau ei – dacă au trecut trei ani, a îndemnat diavolul, care urăşte cele bune, pe popa cel mare al craiului cu numele Gheorghe Ciulai, care este. în erezia luterană în care sunt şi craiul şi toţi ungurii, şi l-au defăimat pe acest Iorest, arhiereul creştinilor români, la craiul Rakoczy Gheorghe şi au adus mărturii mincinoase şi i-au făcut mare nedreptate şi i-au luat tot ce avea, l-au legat şi l-au închis în temniţă nouă luni şi a suferit în surghiun şi împreună cu el mulţi preoţi creştini, nu pentru altă vină decât pentru credinţa creştină, voind să-i convertească la luteranism. Şi pentru că nu aveau ce să-i facă, văzând că ţine tare şi neclintit la credinţa sa, însuşi craiul Rakoczy i-a dat, – cu garanţia a 24 de chezaşi -, 1000 de taleri, ca să-i restituie degrabă în vistieria crăiască şi l-a liberat, ca să adune şi să plătească pentru acei chezaşi. De aici, a venit în mănăstirea sa, la Putna…”(11).
Adevăratele motive ale alungării sale din scaun reies şi din spusele tradiţiei, consemnate mai târziu în opere scrise. De pildă, Samuil Micu, în lucrarea sa: Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor, scria că Ilie Iorest „au fost pârât ca cum ar fi om cu viaţă necuviincioasă şi scandalos, pentru care lucru, din po-runca lui Racoţi, domnul Ardealului, la Bălgrad (Alba-Iulia, n.n.) în consistoriu au fost judecat şi lăpădat din episcopie şi dat în mâni mireneşti să se pedepsească. Alţii zic că pentru împotrivirea păstoricească cu care s-au pus împotriva eresului calvinesc şi nu au voit a primi împărtăşirea lui, la carea domnul ţării îl silea, au fost lăpădat din episcopie şi ca să nu vază că pentru credinţă pătimeşte, i-au scornit nume rău şi i-au făcut pâră mincinoasă” (12). Iar Gheorghe Şincai, comentând diploma de recunoaştere în scaun a lui Simion Ştefan, în care Ilie Iorest era prezentat ca om cu viaţă imorală, scria: „Vezi cum se meşteşugea calvinii să tragă la credinţa şi legea lor pe bieţii români din Ardeal! Drept aceia, lesne poţi crede că pe mitropolitul Bălgradului Elia Iorest… nu pentru bârfele ce se scriu în diplomatul acesta s-au lepădat din vlădicie, ci pentru că n-au primit Catehismul (calvinesc, n.n.)” (13).
Însuşi istoricul unit Augustin Bunea, care prezintă tendenţios chipul mitropolitului Iorest, era nevoit să recunoască faptul ca principele calvin Gheorghe Rakoczy I nu putea să-l pedepsească pentru convingerile sale religioase, adică pentru credinţa sa ortodoxă, întrucât prin cunoscutele legiuiri medievale transilvănene Approbatae Constitutiones era oprită asuprirea religioasă şi trecerea forţată la altă confesiune, pe când imoralitatea putea fi pedepsită şi de autoritatea civilă, fie cu moartea, în cazul celor căsătoriţi, fie cu amendă în bani şi bătaie, în cazul celor necăsătoriţi (14). Deci, trebuia găsit un temei legal care să justifice scoaterea mitropolitului din scaun. O îndepărtare pentru credinţa sa ortodoxă ar fi provocat nemulţumirea celor doi domni din Ţara Românească şi Moldova, Matei Basarab şi Vasile Lupu, cu care Gheorghe Rakoczy avea tot interesul să păstreze relaţii de bună vecinătate. Chiar şi faptul că a primit 1000 de taleri din partea lui Rakoczy – sumă enormă pentru acest timp – ca să-şi răscumpere cei 24 de garanţi, trebuie interpretat ca o tactică a aceluia de a fi considerat de vecinii săi ortodocşi ca un principe tolerant în probleme religioase. În afară de aceasta, din diploma de confirmare a lui Simion Ştefan ca mitropolit, din 10 octombrie 1643, reiese că Iorest a fost judecat de un „săbor mare, de toţi protopopii şi preoţii româneşti de legile grecească şi sârbească (ortodoxă, n.n.)”. Desigur, cârmuitorii calvini nu puteau lua singuri hotărâri împotriva lui, pentru ca să nu supere pe cei doi domnitori români; din această pricină, i-au înscenat un proces, în care au apărut ca acuzatori şi judecători proprii săi protopopi, desigur din aceia care erau interesaţi sub raport material în acţiunea prozelitistă calvină. N-ar fi exclus ca între judecătorii lui să fi apărut şi mireni calvini, cum se va întâmpla peste patru decenii, în procesul înscenat mitropolitului Sava Brancovici.
Înlăturat din demnitatea arhierească, Iorest a fost aruncat în închisoare, unde a pătimit timp de nouă luni, împreună cu „mulţi preoţi creştini”, între care vor fi fost şi călugări de la catedrala mitropolitană, care s-au opus acţiunii de calvinizare a românilor. Din moment ce a stat nouă luni închis, înseamnă că a fost eliberat prin noiembrie 1643. După aceea a plecat la Putna, aşa cum aflăm din scrisoarea ierarhilor moldoveni către ţarul Rusiei. Nu mai avem alte ştiri despre el până în iunie 1645, când a plecat în Rusia pentru a strânge banii trebuitori achitării celor 1000 de taleri. Presupunem, însă, că va fi participat la acel sobor al ierarhilor din Moldova şi Ţara Românească – convocat de mitropolitul Varlaam al Moldovei -, ca să ia atitudine împotriva Catehismului cu caracter calvin, tipărit la Prisaca în 1642, şi să aprobe cunoscuta replică a mitropolitului moldovean: Răspuns împotriva Catehismului calvinesc. Păstorind aproape trei ani în Transilvania, Vlădica Iorest va fi putut împărtăşi celor prezenţi amănunte interesante nu numai asupra doctrinei calvine, ci mai ales asupra metodelor prozelitiste folosite de cârmuitorii calvini din Transilvania pentru atragerea românilor la confesiunea lor.
În iunie 1645, Mitropolitul Iorest a plecat în Rusia, pentru a strânge ajutoare, aşa cum făcuseră şi alţi ierarhi şi călugări transilvăneni. Avea asupra lui scrisoarea de recomandare către ţarul Rusiei, Mihail Feodorovici Romanov, dată în Suceava, la 2 iunie 1645. Un astfel de act primise şi din partea lui Vasile Lupu. Era însoţit de călugărul Gherman – desigur din mănăstirea Putna – şi de nepotul său, Jurca. La 28 iunie 1645 era în oraşul de graniţă Putivlia (între Ucraina şi Rusia), iar la 24 august, la Moscova. Prezentându-se la biroul ambasadorilor, a înmânat cele două scrisori şi a declarat că „a fost mitropolit în Alba-Iulia şi din cetatea aceasta l-au alungat ungurii, pentru credinţa ortodoxă şi creştinească, şi i-au făcut multe necazuri. A venit pe urmă în Moldova…, iar de aici a plecat să se închine Maiestăţii Sale Ţarului din Moscova” (15).
Primit într-o primă audienţă, el a oferit ţarului părticele din moaştele Sfântului Dumitru din Tesalonic, primind în schimb felurite daruri şi bani. Se pare că a rămas în Moscova până în primăvara anului următor, din moment ce în octombrie 1645 solicita să i se dea lemne de foc, precum şi permisiunea de a cerceta Lavra Sfântul Serghie, împreună cu cei doi însoţitori (16). Fiind om de carte, presupunem că în acest răstimp a luat cunoştinţă de unele lucrări teologice scrise în slavo-rusă, a cercetat renumitele biserici ale Kremlinului şi din oraşul Moscova, cele din Lavra Sfântul Serghie a slujit în diferite biserici şi a cunoscut vlădici, preoţi şi călugări ruşi.
Potrivit obiceiului, la plecare se va fi prezentat din nou ţarului, în aşa numita „audienţă de adio”. Am putea presupune că la reîntoarcere va fi cercetat şi Kievul, unde păstorea mitropolitul de neam român, Petru Movilă (1633-1646). Reîntors în Moldova, desigur va fi trimis cei 1000 de taleri în vistieria principelui Transilvaniei.
Şi-a petrecut restul vieţii în mănăstirea sa de metanie, la Putna, unde s-a ocupat în continuare cu studiul, cu săvârşirea de slujbe şi poate cu copierea de manuscrise. A murit la adânci bătrâneţi, după cum aflării dintr-o însemnare slavonă scrisă pe un Minei manuscris pe ianuarie, de la Putna: „Ca să se ştie când a murit Vlădica Iorist, în anul 7186 (= 1678), luna martie 12” (17). Înseamnă că el îşi doarme somnul de veci alături de marele ctitor al mănăstirii şi apărător al creştinătăţii, Ştefan cel Mare. Probabil că a fost îngropat în afara bisericii, pe latura de sud, unde s-au descoperit mai multe morminte arhiereşti.
Din puţinele izvoare documentare care s-au păstrat, reiese că Mitropolitul Iorest a fost un strălucit promotor al unităţii româneşti, căci, transilvănean fiind, a întreţinut strânse legături cu Moldova, mai ales cu mănăstirea Putna, unde a fost călugărit şi a trăit cea mai mare parte a vieţii, dar şi cu Ţara Românească, unde a fost hirotonit arhiereu. Dar mai presus de toate, a fost un neobosit apărător al Ortodoxiei în Transilvania, suferind, pentru credinţa sa dreptmăritoare, nouă luni de închisoare şi scoaterea silnică din scaunul mitropolitan. Prin stăruinţă în „legea strămoşească”, el a oferit preoţilor şi credincioşilor săi o pildă vrednică de urmat, contribuind la întărirea Ortodoxiei şi la stăvilirea acţiunii de dezbinare sufletească a românilor ortodocşi, patronată de calvini. Dacă la acestea adăugăm şi alesele sale preocupări cărturăreşti, ca şi contribuţia sa la întărirea legăturilor cu Rusia şi cu Biserica Ortodoxă din această ţară, vom avea o imagine şi mai deplină a ierarhului însufleţit de dragoste faţă de Hristos, de pământul strămoşesc şi de neamul său, care a fost Iorest, Mitropolitul Transilvaniei.
Ţinând seama de viaţa sa curată, de năzuinţa după dulceaţa contemplaţiei, dar mai ales de statornicia sa în credinţa pravoslavnică şi de suferinţele îndurate pentru apărarea ei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa din 28 februarie 1950, a hotărât, – pe baza unui referat prezentat de mitropolitul de atunci al Transilvaniei, Nicolae Bălan -, ca acest vrednic ierarh să fie cinstit de Biserica noastră ca sfânt mărturisitor al dreptei-credinţe. S-a rânduit ca el să fie prăznuit la 24 aprilie, o dată cu Sfântul Sava Brancovici, urmaş al său, după câteva decenii, care de asemenea a fost întemniţat şi înlăturat din scaun pentru râvna sa întru apărarea credinţei ortodoxe. Canonizarea lor solemnă s-a făcut în catedrala „Reîntregirii” din Alba Iulia, în cadrul unor slujbe săvârşite de un ales sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi, în ziua de 21 octombrie 1955.
S-a alcătuit tot atunci slujba şi sinaxarul celor doi Sfinţi Mărturisitori, iar ma târziu, slujba Acatistului, care se săvârşesc mereu, mai ales în catedrala episcopală din Alba-Iulia, deci acolo unde au păstorit ei cu trei veacuri şi mai bine în urmă. În numeroase biserici s-a zugrăvit chipul Vlădicăi Iorest, unii din cei care îmbracă haina monahală îşi iau în călugărie numele său, iar bunii creştini se străduiesc să-i urmeze viaţa de muncă, de rugăciune, de sfinţenie şi de râvnă faţă de credinţa strămoşească.
Pr. Prof. Mircea Păcurariu
1. Singura monografie închinată acestui ierarh este aceea întocmită de noi, sub titlul: Mitropolitul Ilie Iorest al Transilvaniei. La 300 de ani de la moartea sa, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCVI (1978), nr. 9-10, p. 1149-1163.
2. Dr. Silviu Dragomir, Contribuţii privitoare la relaţiile. Bisericii româneşti cu Rusia în veacul XVII, în „An. Acad. Rom.”, mem. secţ. ist., t. XXXIV (1912), Bucureşti, p. 1168-1169 (şi extrasul, p. 104-105)
3. Pr. Paulin Popescu, Manuscrise slavone din mănăstirea Putna, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXX (1962), nr. 1-2, p. 143 (ms. nr. inv. 582/1863).
4. Însemnarea reprodusă şi de N. Grigoraş, Mitropolitul Anastasie Crimca, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XXXIV (1958), nr. 3-4, p. 311
5. I. Lupaş, Documente istorice transilvane, vol. I, Cluj,1940, p. 204-206, doc. 85 şi 86.
6. Ibidem, p. 209-211, doc. 88.
7. Ibidem, p. 212-213, doc. 90.
8. Ioan Bianu şi Nerva Hodoş, Bibliografia românească veche, tom. I, Bucureşti, 1903, p. 115-118.
9. Ştefan Meteş, Istoria Bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Transilvania, vol. I, ed. a II-a, Bucureşti, 1935, p. 197
10. I. Lupaş, „Suveranitatea” transilvană, moldoveană şi munteană în veacul al XVII-lea, în Studii, conferinţe şi comunicări istorice, vol. IV, Sibiu, 1943, p. 98..
11. Silviu Dragomir, op. cit., p. 1170 (extrasul, p. 106).
12. Samuil Micu, Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor, ed . Cornel Câmpeanu, Bucureşti, 1963, p. 102.
13. G. Şincai, Opere, ed. Florea Fugariu, vol. III, Bucureşti, 1969, p. 55-59.
14. Augustin Bunea, Ierarhia românilor din Ardeal, Blaj, 1904, p. 242-248. Textul legilor respective la Dr. Alexandru Herlea, Dr. Valeriu Şotropa şi Dr. Ioan Floca, Vechile legislaţii transilvane, I. Approbatae Constitutiones, în „Mitropolia Ardealului”, XXI (1976), nr. 7-9, p. 465 şi 536.
15. Silviu Dragomir, ibidem, p. 1077 (extrasul, p. 13).
16. Ibidem, p. 1078-1079 (extrasul, p. 14-15).
17. Pr. Paulin Popescu, op. cit., p. 130 (ms. nr. inv. 577/1863 şi 452/1952); vezi şi întregirile noastre în art. cit., p. 1162, nr. 63
Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987