Sfântul Ierarh Sava Brancovici

Biserica Ortodoxă Română din Transilvania de altădată şi-a desfăşurat activitatea în împrejurări deosebit de vitrege, determinate de asupririle naţionale, sociale şi religioase la care era supus poporul nostru. Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă a avut un rol covârşitor în istoria lui, fiind – pe atunci – singura instituţie în jurul căreia se desfăşura întreaga viaţă naţională culturală şi religioasă a românilor. Mitropolia Ortodoxă de aici a avut ierarhi de seamă, care şi-au stabilit succesiv reşedinţa la mănăstirea Râmeţ, la Hunedoara, la Feleac lângă Cluj, la mănăstirea de la Geoagiu şi, în cele din urmă, la Alba-Iulia sau Bălgrad, cum se numea pe atunci. O dată cu păstrarea conştiinţei de unitate naţională românească, aceştia şi-au închinat viaţa trăirii credinţei strămoşeşti şi apărării ei faţă de încercările prozelitiste ale catolicilor, până pe la mijlocul secolului al XVI-lea, apoi ale calvinilor, până la sfârşitul veacului următor. Prin atragerea românilor la aceste două confesiuni – mai ales la cea calvină – nu se urmărea altceva decât înstrăinarea acestora de propriul lor neam, contopirea lor în rândul păturii conducătoare maghiare. Rezistând la încercările prozelitiste ale principilor calvini din Alba-Iulia, – Gabriel Bethlen, Gheorghe Rakoczy I, Gheorghe Rakoczy II şi mai ales Mihail Apaffi, toţi din secolul al XVII-lea, – Biserica Ortodoxă Română, cu ierarhii şi preoţii ei, a izbutit să-şi menţină păstoriţii în dreapta-credinţă, înlăturând prin aceasta, şi primejdia înstrăinării lor ca neam.

Între vlădicii care s-au ridicat cu dârzenie împotriva încercărilor de calvinizare a credincioşilor, trebuie aşezat la loc de cinste şi mitropolitul Sava Brancovici. Spre deosebire de alţi ierarhi anteriori, viaţa lui este cunoscută destul de amănunţit din Cronica sârbească scrisă de fratele său Gheorghe (1).

Din acest document se poate afla că viitorul mitropolit făcea parte dintr-o veche familie sârbească, se pare originară din părţile Herţegovinei, din localitatea Korenici. Pe la sfârşitul veacului al XVI-lea, această familiei s-a refugiat în părţile Aradului, din pricina expansiunilor otomane. Trăind atâta vreme printre români, familia Brancovici s-a românizat, fapt desprins şi din semnătura mitropolitului, care apare uneori sub forma „Brâncoveanu”. Din această familie au făcut parte mai mulţi episcopi, care i-au servit de model în apărarea Ortodoxiei.

Viitorul mitropolit al Ardealului s-a născut în jurul anului 1620, în Ineu, primind la botez numele Simeon. A învăţat carte în casa părintească, apoi a călătorit prin Ungaria, prin Serbia şi Bulgaria şi, în cele din urmă, s-a îndreptat spre mănăstirea Comana, la sud de Bucureşti, unde se găsea vlădica Longhin, unchiul său. Desigur, acolo şi-a completat şi învăţătura. Aflând de moartea tatălui, a doi fraţi şi a unei surori, s-a reîntors acasă, apoi s-a căsătorit şi a avut copii, dar aceştia au murit de mici.

Între timp, a murit Gheorghe Brancovici, protopopul Ineului, o altă rudenie. Credincioşii de acolo au rugat atunci pe tânărul Simeon să-şi închine viaţa Slujirii lui Dumnezeu ca preot-protopop. Răspunzând stăruinţelor acestora, a plecat la vlădica Longhin, iar de acolo s-au îndreptat împreună spre Târgovişte, ca să-i ceară mitropolitului Ştefan al Ungrovlahiei să-l hirotonească preot. După un nou popas la Comana, preotul Simeon se reîntoarce la turma sa duhovnicească din Ineu. Dar abia ajuns între ai săi, află că soţia îi murise cu puţine zile înainte de hirotonie, iar bătrâna sa mamă se călugărise. A păstorit mai mulţi ani ca preot-protopop în Ineu, îngrijindu-se nu numai de viaţa duhovnicească a păstoriţilor, ci şi de apărarea lor în faţa cotropitorilor turci. De multe ori, căci ei îşi întinseseră stăpânirea până în apropierea Ineului, pe care principele Gheorghe Rakoczy l-a transformat într-o puternică fortăreaţă (în 1552, Banatul şi o parte din Crişana au devenit “paşalâc”, cu centrul la Timişoara) (2).

Dar în vara anului 1656 se petrece o nouă schimbare în viaţa tânărului preot-protopop din Ineu. Murind atunci mitropolitul Simion Ştefan al Transilvaniei, soborul de preoţi şi mireni ortodocşi la Alba-Iulia în vederea alegerii unui nou titular al scaunului mitropolitan a găsit vrednic pentru această înaltă slujire tocmai pe protopopul văduv Simeon Brancovici din Ineul Aradului. Potrivit vechiului obicei, acesta as plecat în Ţara Românească, unde a fost călugărit, sub numele de Sava, în catedrala mitropolitană din Târgovişte, la praznicul Înălţării Sfintei Cruci. Erau de faţă: mitropolitul Ştefan al Ungrovlahiei, unchiul său, Longhin, şi alţi arhierei străini aflaţi atunci în capitală. Trecut prin treptele ierarhice şi monahale, în ziua de 16 septembrie 1656 a fost hirotonit arhiereu în aceeaşi catedrală, încărcat cu daruri, oferite de domnitorul Constantin Şerban-Basarab, s-a reîntors la turma sa duhovnicească, fiind primit cu mare cinste în reşedinţa sa din Alba-Iulia.

Deşi îndelungată, activitatea lui ca mitropolit a fost mult tulburată de acţiunea prozelitistă pe care încercau să o desfăşoare printre românii ortodocşi conducătorii confesiunii calvine maghiare, sprijiniţi de înşişi principii Transilvaniei, dar şi de războaiele şi de schimbările din primii ani ai păstoriei sale.

Pe plan politic, între anii 1657-1662, în Transilvania au avut loc permanente frământări de ordin intern, determinate de luptele pentru putere între diferiţi pretendenţi la conducerea principatului, unii sprijiniţi de turci, alţii de Dieta Transilvaniei. Frământările interne au avut însă şi alte consecinţe şi anume mai multe incursiuni ale forţelor otomane în ţară, în vederea impunerile pe tron a favoritului lor. În astfel de împrejurări, era firesc să ne aşteptăm şi la o serie de neajunsuri pentru mitropolit inevitabile în cazul unor schimbări dese de cârmuituri politici. Sprijinind tendinţa antiotomană a principelui Gheorghe Rakoczy II, contracandidatul său, Acaţiu Barcsay, a înlă¬turat pe Sava din scaun, în iulie 1660, înlocuindu-l cu un cleric rus, Ghenadie, originar din Putivlia, fost preot în Alba-Iulia. Acestuia i s-au impus 13 restricţii, care urmăreau facilitarea acţiunii prozelite calvine; a murit însă la Sibiu în vara aceluiaşi an (3). Abia noul principe, Mihail Apaffi, numit de turci, – un calvin convins – a acordat lui Sava o nouă diplomă de confirmare în scaunul mitropolitan, cu data de 23 aprilie 1662. De-acum înainte, păstorirea lui s-a desfăşurat fără întrerupere, până în 1680, deşi cu multe neajunsuri, pricinuite de refuzul său de a colabora cu principele şi ceilalţi conducători ai confesiunii calvine.

Cu toate că era într-o situaţie grea, mitropolitul Sava a obţinut totuşi din partea lui Apaffi permisiunea de a face o călătorie în Rusia, după ajutoare, aşa cum făcuseră cu câteva decenii în urmă, unchiul său, Longhin, şi mitropolitul Ilie Iorest.

Călătoria este descrisă, pe larg în Cronica fratelui său, care-l însoţea, dar poate fi reconstituită şi din alte izvoare. A plecat din Alba-Iulia la începutul anului 1668, trecând prin Iaşi, prin Cracovia, unde; a fost primit de regele Jan Kazimierz al Poloniei, ajungând la Moscova la sfârşitul lunii mai. Aici a fost primit într-o primă audienţă de ţarul Rusiei, Alexei Mihailovici Romanov, care-l primise şi pe Ilie Iorest, şi de la care dobândise mai multe obiecte de cult şi o sumă însemnată de bani (4). În ziua următoare, a depus la biroul ambasadorilor din Moscova un memoriu, care era un adevărat program de luptă anti-otomană, subliniind faptul că sârbii, bulgarii şi românii “sunt în mare lipsă, necaz şi strâmtorare”, dar „cu oaste gata” (5). Mi¬tropolitul Sava a „rămas în această capitală până spre sfârşitul lunii august. În ziua de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel slujise în biserica Uspenia din Kremlin, alături de Patriarhii Paisie al Alexandriei, Macarie al Antiohiei, acela al Moscovei şi de alţi ierarhi, ruşi sau străini, prezenţi la lucrările unui sinod convocat aici în 1666, pentru judecarea fostului Patriarh Nicon. Tot acum a avut prilejul să viziteze marile monumente de artă, mănăstirile şi bisericile din Moscova şi din împrejurimi, a cunoscut ierarhi, stareţi, călugări şi preoţi ruşi. La 2 august 1668 a fost primit într-o nouă audienţă de către ţar, care i-a acordat un ajutor bănesc substanţial pentru Biserica sa; la sfârşitul aceleiaşi luni a dobândit şi un hrisov, prin care i se asigur privilegiul – nu numai lui ci urmaşilor săi în scaun – să meargă în Rusia după milostenie, la fiecare şapte ani (6). Înainte de sărbătorile Crăciunului din 1668 va fi ajuns la reşedinţa sa din Alba-Iulia (7).

După întoarcerea din această călătorie, pentru mitropolitul Sava a început o perioadă de asupriri din partea principelui Mihail Apaffi şi a conducătorilor confesiunii calvine, conştienţi că prin astfel de legături i-a crescut hotărârea de a rezista faţă de noile încercări de calvinizare a Bisericii Ortodoxe. Se adăuga la aceasta şi teama lui Apaffi – om de încredere al turcilor – că Sava urmărise şi interese de natură politică. O primă măsură s-a luat la 20 februarie 1669, când principele, instigat de superintendentul calvin Petru Kovasznai din Alba-Iulia, a dat un decret prin care s-au impus o serie de îndatoriri şi restricţii, urmărindu-se calvinizarea Bisericii româneşti. Între altele, mitropolitul era subordonat superintendentului calvin, atât în hirotonirea preoţilor şi a protopopilor precum şi în destituirea celor nevredri sau reprimirea celor ce făgăduiesc îndreptarea vieţii, în vizitarea canonică a bisericilor, în revizuirea cauzelor grele bisericeşti şi convocarea şi conducerea sinodului general românesc… (8).

La începutul anului 1670, Vlădica Sava a făcut o călătorie în Ţara Românească. Cu acest prilej Antonie Vodă din Popeşti, împreună cu mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei, cu sufraganii acestuia de la Râmnic şi de la Buzău, cu boierii din divan, au acordat o danie anuală de 6000 de bani mitropoliei Transilvaniei. Se continua astfel ajutorarea pe care o dăduseră şi înaintaşii săi, Matei Basarab şi Constantin Şerban, ştiind că aceasta era „ca o corabie ce se leagănă în mijlocul valurilor mării, lipsită de cele din urmă mijloace, stând în mijlocul a tot soiul de eretici de felurite credinţe şi fiind hulită de ei din toate părţile în deosebite chipuri” (9). În 1672 Vlădica Sava sfinţea mănăstirea Moisei din Maramureş, poate renovată atunci, iar peste doi ani, biserica din Vlădeni, lângă Braşov (10).

În anul 1657, „având grijă de lucrurile bisericeşti şi multe lipse a preoţilor, a bisericilor şi a creştinilor”, a adunat în sobor pe toţi “juraţii scaunului şi protopopi”, în mănăstirea-reşedinţă din Alba-Iulia. Cei prezenţi – sub conducerea mitropolitului – au luat o serie de hotărâri, care au ajuns până la noi sub forma a două „aşezăminte soborniceşti”. După cuprinsul lor, aceste hotărâri pot fi împărţite în patru grupe. Cele mai însemnate priveau românizarea slujbelor bisericeşti. Chiar în fruntea hotărârilor soborniceşti se afla dispoziţia: „Cuvântul lui Dumnezeu să se vestească în limba noastră rumăneşte creştinilor în biserică şi unde va trebui şi va fi lipsă”. În continuare, apăreau sub o altă formă, măsuri precise împotriva preoţilor care vor sluji tot în slavoneşte. Trebuie subliniat aici că mitropolitul Sava a fost primul ierarh despre care ştim că a dat dispoziţii, în scris privind săvârşirea slujbelor în româneşte. Reţinem apoi că tot acum s-a hotărât ca „vestirea” sau „predicarea” cuvântului lui Dumnezeu să se facă nu numai în biserică, ci „unde va trebui şi va fi lipsă”, iar cărţile româneşti să se ci¬tească aici, dar „şi într-alte locuri unde va fi lipsă”. Se va fi gândit desigur la cununii, înmormântări ş.a. În a doua listă apare şi îndatorirea preoţilor pentru catehizarea copiilor în biserică, măsură care de asemenea se precizează acum, pentru prima oară, în scris. A doua grupă de hotărâri privea disciplina clerului, prevăzându-se pedepse pentru cei care nesocoteau canoanele şi rânduielile tradiţionale ortodoxe. Alte dispoziţii urmăreau înlăturarea superstiţiilor, îndeosebi a celor legate de cultul morţilor, mult răspândite în veacul al XVII-lea. În sfârşit, altă grupă cuprindea măsurile care priveau întărirea vieţii religios-morale a păstoriţilor săi. În acest scop, ei erau îndatoraţi să cerceteze biserica în Duminici şi sărbători, să înveţe Tatăl nostru, Crezul şi Cele 10 porunci, se împărtăşească de patru ori pe an, să respecte pe preoţi, să-şi trimită copiii la biserică ş.a. Din lectura acestor hotărâri adoptate la soborul din 1675, reiese limpede că mitropolitul Sava era preocupat de ridicarea vieţii moral-duhovniceşti a păstoriţilor săi, dar mai ales de înlocuirea limbii slavone în cult cu cea românească, lucru pe care-l realiza şi marele său contemporan, mitropolitul Dosoftei al Moldovei (11).

În anii următori, datorită înţelepciunii mitropolitului, s-au obţinut din partea lui Mihail Apaffi câteva diplome deosebii de favorabile clerului ortodox. Una dintre ele îi recunoştea toate drepturile şi atribuţiile sale arhiereşti, pe lângă unele înlesniri administrative.

Dar toată această frumoasă lucrare naţională, bisericească şi misionar-socială s-a încheiat în anul 1680, datorită intrigilor noului superintendent, Mihail Tóföi, fost predicator la curtea lui Apaffi, un calvin convins, dar om cult, cu studii în Anglia şi în Germania. Se adăuga şi faptul că tocmai atunci se descoperise un complot îndreptat împotriva lui Apaffi, condus de un magmat ardelean emigrat la Constantinopol, care încercase să înlăture domnia tiranică a principelui. Printre aderenţii acestuia se număra şi Gheorghe Brancovici, lucru pe care-l recunoaşte el însuşi în Cronica sa. N-ar exclus ca la mişcarea anti-apafiană să fi aderat şi mitropolitul Sava, fapt care i-a agravat şi mai mult situaţia. Numai aşa ne putem explica măsurile grabnice de cercetare şi judecare a cazului său.

Din dispoziţia principelui s-a constituit un „scaun de judecată” la Alba-Iulia. Printre membrii lui se numărau câţiva protopopi români filocalvini, ca Ioan Zoba din Vinţ, “împreună cu alţi bărbaţi mireni şi din tagma bisericească ştiutori de legi”, – mai ales maghiari calvini – în total 101 persoane; prim-acuzator era superintendentul Mihail Tóföi, reprezentat prin Ştefan Paloş. În aceeaşi zi s-a semnat sentinţa destituire a mitropolitului – redactată în limba maghiară – din care se constată că era acuzat de o viaţă imorală, că a neglijat mănăstirea din Alba-Iulia şi tipografia. Pe baza acestor învinuiri neîntemeiate, s-a hotărât ca Sava Brancovici „cel până acum vlădică al românilor, să se înlăture şi din dregătoria episcopească şi din cea preoţească, pe temeiul canoanelor 80 şi 81 ale bisericii calvine din Ardeal şi canonul 75 al legii româneşti şi ca persoană infamă, să se dea în mâna magistratului din afară al Măriei Sale Craiului, să facă cu el după Aprobatae constitutiones,, partea I, titlul I, art. 3; însă făcându-se acestea, să fie dator a da seama de averile mănăstirii Bălgradului” (12). Deci un mitropolit ortodox român era judecat după “canoanele” confesiunii calvine maghiare!

În aceeaşi zi, Apaffi a cerut Sfatului orăşenesc din Sibiu să sigileze de îndată bunurile avute de cei doi fraţi Brancovici în casa în care locuiau cu chirie, atunci când treburile îi duceau în acest oraş. Peste câteva zile, au fost trimişi doi oameni de încredere să execute dispoziţia. Pe lângă veşminte şi vase liturgice, obiecte de argintărie, stofe şi săbii, s-au mai găsit trei traiste cu cărţi româneşti, apoi „o ladă mare pestriţă” în care erau 14 saci cu cărţi; tot acolo s-a descoperit „tipografia, împreună cu toate instrumentele şi cu literele româneşti”; într-un alt sac “cărţi româneşti, maghiare şi latine, 66 la număr, şi un ziar cusut în piele” (probabil jurnalul său personal) (13). În acest inventar impresionează numărul mare de cărţi, mai ales româneşti, dar şi maghiare şi latineşti. Alte cărţi existau la mitropolie, după cum aflăm din aşa numitul “zaconic” sau „cartea legilor”, un fel de statut de organizare a Bisericii noas¬tre din Transilvania, din anul 1680 (14).

După judecată, mitropolitul Sava a fost închis, lucru pe care-l mărturisea Apaffi însuşi în scrisoarea adresată, sibienilor în ziua judecăţii. Iar fratele său, Gheorghe, scria că „fiind suferind de boala podagrei, luându-l cu nemiloasă grozăvie din patul de boală, îl aşezară pe un cal şi îl duseră cu aşa batjocură în pretoriul ighemonului, „unde fu închis în temniţă. Pentru ca după legea lor să poată răpi toate averile lui, închiseră în aceeaşi temniţă cu mitropolitul şi pe unicul frate bun al său, pe Gheorghe Brancovici” (15). Cronicarul contemporan maghiar, Mihail Cserei, scria că protopopul filocalvin Ioan Zoba a fost „mituit cu daruri” de principe, ca să-l învinuiască pe Sava de imoralitate. Tot el relata că Apaff şi oamenii lui „au prădat întreagă averea” mitropolitului şi că l-au silit să plătească 3000 de taleri, pentru procurarea cărora a trimis pe fratele său, Gheorghe, în Ţara Românească. Acelaşi Cserei afirmă că, după ce a fost arestat, vlădica – deşi bătrân şi bolnav – a fost scos din închisoare numai în cămaşă şi bătut cu biciul „până ce s-au rupt şi au căzut cămaşa… şi carnea de pe dânsul!” (16). Cronicarul sas, Andrei Gunesch, pe atunci pastor în Petreşti (judeţul Alba), relata şi el că, fiind întemniţat, i s-au aplicat „lovituri enorme”, încît „după puţin timp şi-a dat nefericitul suflet” (17). Mai târziu, Petru Maior scria că “în castelul e la Blaj al principelui Apaffi, din a cărui poruncă lăudatul Sava fu bătut de moarte, după aceia în besearica cea de la Vinţ înaintea a tot norodul fu în chip de despreoţire desfăcut de vestmintele ceale arhiereşti, după aceaia din nou băgat în temniţă şi de acolo scos în toată vinerea, fu bătut cu toiege până la moarte” (18).

La scurt timp după judecarea şi întemniţarea lui Sava, s-au făcut mai multe încercări pentru eliberarea lui. Fratele său, Gheorghe, a solicitat sprijinul domnitorului Şerban Cantacuzino al Ţării Româneşti şi al lui Constantin Brâncoveanul; viitorul domn. Din raţiuni de ordin politic, Mihail Apaffi a eliberat pe mitropolit din închisoare, la o dată pe care nu o cunoaştem.

Bătrân şi bolnav, acesta a trecut la cele veşnice prin aprilie 1683. La 1 mai din acel an, fratele său dăruia o Evanghelie (tipărită la Bucureşti, 1682) bisericii din Veştem, lângă Sibiu, spre pomenirea la Sfânta Liturghie a „răposatului Sava, mitropolitul Ardealului” (19).

Din cele prezentate aci, reiese că acest ierarh a fost o personalitate de seamă a vieţii bisericeşti a românilor transilvăneni. Păstorind aproape un sfert de veac în împrejurări foarte vitrege, a izbuit totuşi să-şi apere clerul şi credincioşii în faţa oricăror încercări de înstrăinare de credinţa strămoşească şi de neamul din care făceau parte. Pentru strădaniile depuse de el în acest scop, dar mai ales pentru suferinţele pe care le-a îndurat spre sfârşitul vieţii, cu demnitate şi răbdare creştinească, fost considerat de urmaşi ca un „mucenic” al legii strămoşeşti. De acest lucru ne încredinţează Samuil Micu, care scria; „Tot norodul şi clerul românesc ca un lucru adevărat ţine, cum de la cei bătrâni au luat (subl. n.s.), că Sava acesta toate întâmplările acestea le-a păţit pentru credinţă, că s-a împotrivit eresului calvinesc şi l-a lepădat şi n-a vrut a se uni cu acela” (20).

Primul cărturar care a ridicat problema canonizării lui a fost August Treboniu Laurian, încă din 1850, când scria: „Sava fu unul din mitropoliţii cei rari şi care merită a fi numărat între sfinţi” (21). Iar după un sfert de veac, profesorul Ioan Al. Lapedatu, din Braşov, propunea: „Spre a-i dovedi toată recunoştinţa, s-ar cuveni ca noi să semăm pe acest mare bărbat ca pe un sfânt al neamului nostru; să-i dăm onoruri de sfânt, căci a murit pentru Biserică fi naţiune” (22). Canonizarea lui s-a făcut însă abia în zilele noastre. Ţinând seama de statornicia sa în dreapta-credinţă şi de pătimirea îndurată pentru apărarea ei, Sfântul Sinod al Bisericii strămoşeşti, în şedinţa din 28 februarie 1850 – pe baza unui referat prezentat de mitropolitul Nicolae Bălan – a hotărât ca râvnitorul vlădică Sava, ca şi înaintaşul său în scaun, Ilie Iorest să fie cinstiţi ca sfinţi mărturisitori, în fiecare an, în ziua de 24 aprilie. Canonizarea lor solemnă s-a făcut în catedrala din Alba-Iulia, în ziua de 21 octombrie 1955. După această dată, s-a întocmit slujba care să fie introdusă în Minei în ziua respectivă, precum şi Acatistul lor, s-au ridicat biserici care au ca ocrotitori fie pe unu din ei, fie pe amândoi, iar chipul lor s-a zugrăvit în numeroase biserici, mai ales din Transilvania.

Cunoscând toate aceste fapte din viaţa Sfântului Ierarh şi Mărturisitor Sava, mitropolitul Transilvaniei, să-i urmăm pilda de trăire în credinţa noastră străbună şi să-l rugăm să mijlocească îndurarea Părintelui ceresc asupra noastră asupra binecuvântatei ţări în care a păstorit el însuşi.

Pr. Prof. dr. Mircea Păcurariu

1. Publicată – în traducere românească – de Dr. Silviu Dragomir, Fragmente din „Cronica” lui Gheorghe Brancovici, în „Anuarul Institutului de Istorie Naţionali din Cluj”, vol. II (1924), Bucureşti, p 1-70 (şi extras). Până în prezent s-au publicat mai multe monografii asupra activităţii mitropolitului Sava, citate în articolul nostru: Mitropolitul Sava Brancovici. La 300 de ani de la moartea sa. În „Biserica Ortodoxă Română”, an CI (1983), nr. 3-4, p. 225-247
2. Amănunte, în Cronica lui Gheorghe Brancovici, în traducerea Dr. S. Dragomir, p. 52-55
3. Amănunte la Ioan Lupaş, Principele ardelean Acaţiu Barcsai şi mitropolitul Sava Brancovici, în vol. Studii, conferinţe şi comunicări istorice, I, Bucureşti, 1928, p. 181-189.
4. Dr. Silviu Dragomir, Relaţiile Bisericii româneşti cu Rusia în secolul al XVII-lea, în „An. Acad. Rom.”, mem. secţ. ist., t. XXXIV (1912), p. 116-119, anexele XXV şi XXVI.
5. Ibidem, p. 119-121, anexa XXVII
6. Ibidem, p. 112-124, anexa XXIX.
7. Victor Câmpineanu, Mitropolitul Sava Brancovici. Legăturile cu Rusia şi lupta sa împotriva cotropitorilor turci, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXIII: (1955), nr. 6, p. 562-564
8. Vasile Mangra, Mitropolitul Sava al 11-lea Brancovici (1656-1680), Arad, 1906, p. 67-69 (textul latin la p. 163-166).
9. I. Lupaş, Documente istorice transilvane, vol. I, Cluj, 1940, p. 322-327
10. Ştefan Meteş, Istoria Bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Transilvania, ed. a II-a, Sibiu, 1935, p. 287
11. Hotărârile soborului sunt publicate de Timotei Cipariu, Acte şi fragmente, Blaj, 1855, p. 145-150; Vasile Mangra, ibidem, p. 79-82 (analiza lor la p. 82-92).
12. Sentinţa – în traducere românească – la V. Mangra, op. cit., p. 101-104 (textul original la p. 169-172); date asupra procesului la Şt. Meteş, ibidem, p. 293-295.
13. Vezi Ioan Lupaş, Locuinţa sibiană a mitropolitului Sava Brancovici, în „Revista teologică”, XXXVII (1947), nr. 7-10, p. 278-280.
14. Cf. Pr. Mihai Colotelo, Zaconicul Sfântului Ierarh Sava Brancovici, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXIX (1961), nr. 7-8, p. 755-774.
15. Dr. S. Dragomir, Fragmente din „Cronica” lui Gh. Brancovici, p. 64.
16. Reproduse de G. Şincai, Hronica, Bucureşti, 1886, p. 205-206 şi ediţia Florea Fugariu, Bucureşti, 1969, p. 173-174.
17. Marina I. Lupaş, Mitropolitul Sava Brancovici, Cluj, 1939, p. 82.
18. Petru Maior, Istoria Besearicei românilor…, Buda, 1813, p. 79: textul e reprodus şi de V. Mangra, op. cit., p. 138.
19. N. Iorga, Studii şi documente, vol. XIII, Bucureşti, 1906, p. 201-202
20. V. Margra, ibidem, p. 138
21. A. T. Laurian, Documente istorice despre starea politică şi ieratică a românilor din Transilvania, Viena, 1850, p. 129-130.
22. Reprodus la Ioan Lupaş, Cronicari şi istorici români din Transilvania, vol. I, Craiova, 1933, p. 290-295

Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987