Cei şapte tineri pe care Biserica Ortodoxă îi pomeneşte astăzi sunt: Maximilian, fiul eparhului cetăţii Efesului, şi alţi şase tineri fii de boieri cinstiţi: Iamvlih, Martinian, Ioan, Dionisie, Exacustodian şi Antonin, din Efes.
Ei au trăit şi au pătimit în timpul Împăratului Deciu, în armata căruia slujeau ca ostaşi. Acesta pornind cu mare mânie împotriva creştinilor, au organizat la Efes jertfe pentru idoli, poruncind tuturor să se închine acestora. Mai cu ardoare erau căutaţi creştinii ca să fie aduşi să se închine zeilor păgâni. Aceştia erau vânaţi, scoşi şi aduşi cu multă ocară şi necinste în faţa zeităţilor expuse in cetate. De frică, mulţi creştini mai slabi în credinţă au căzut închinându-se idolilor. Iar cei ce erau tari în credinţă şi mari la suflet, aceia se dădeau fără temere la toate chinurile, suferind diferite morţi, punîndu-şi astfel cu bărbăţie sufletele pentru Domnul şi Mântuitorul lumii. Atât de mulţi erau cei munciţi, încât din trupurile lor cele chinuite şi zdrobite, sângele curgea ca apa, adăpând pământul; iar trupurile celor ucişi erau aruncate de către chinuitori, unele în gunoi, altele pe lângă drumuri, altele erau spînzurate pe ziduri împrejurul cetăţii, iar capetele lor erau înfipte în pari înaintea porţilor cetăţii. Corbii şi celelalte păsări, zburând peste zidurile cetăţii, mâncau trupurile muceniceşti. Multă mâhnire le era creştinilor celor ascunşi, căci nu puteau să ia şi să îngroape trupurile fraţilor lor, care erau mâncate de păsări. Ei se rugau tânguindu-se şi îşi ridicau mâinile către Dumnezeu, ca să scape Biserica de la acea muncire.
Cei şapte tineri deşi erau născuţi din diferiţi părinţi, cu sufletul erau într-o credinţă şi întru aceeaşi dragoste: a lui Hristos. Ei petreceau împreună în rugăciune şi în postiri, răstignindu-se împreună cu Hristos prin omorârea trupurilor lor şi prin păzirea curăţiei cea neîntinată.
Fiiin descoperiţi că se rugau într-o biserică în timp ce alţi creştini erau chinuiţi de prigonitorul împărat, acesta a dat poruncă să-i prindă şi să-i aducă înaintea sa legaţi cu lanţuri de fier. Când au fost obligaţi să se închine şi să aducă jertfele lor zeilor, Maximilian a răspuns: „Noi avem de împărat pe Unul Dumnezeu. Acela vieţuieşte în cer şi de a Sa slavă este plin cerul şi pămîntul. Aceluia îi aducem jertfă de mărturisire şi rugăciunile noastre în tot ceasul; iar ardere şi jertfe necurate nu vom aduce idolilor voştri, ca să nu ne întinăm sufletele noastre“.
Auzind împăratul acestea, a poruncit să ia de la ei cingătorile ostăşeşti, care erau semn de cinstită boierie, dar văzându-le tinereţea, i-a lăsat liberi pentru a se mai gândi la alegerea lor, urmând apoi să le ceară socoteala.
Sfinţii tineri, având vreme liberă, făceau lucrurile cele drepte ale credinţei lor şi, luînd aur şi argint din casele părinţilor, împărţeau la săraci. După aceea au făcut sfat între ei, zicînd: „Să plecăm din cetate pînă ce împăratul se va întoarce, şi să intrăm în peştera cea mare din munte, care este în partea răsăritului. Acolo, în linişte, să ne rugăm lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca să ne întărească pe noi întru mărturisirea preasfântului Său nume, ca astfel să putem fără temere să stăm înaintea tiranului şi, bărbăteşte pătimind, să cîştigăm de la Domnul nostru Iisus Hristos cununa cea nevestejită a slavei, pregătită credincioşilor lui“.
Acolo au petrecut în adâncă rugăciune pentru a se întări în credinţă şi până la întoarcerea împăratului multă milostenie au săvârşit către săracii din cetate.
La întoarcerea împăratului, iarăşi s-au ridicat altare pentru zei şi iarăşi a fost chemat la închinare tot poporul, înclusiv cei şapte tineri.
În seara dinaintea inchinării la care fuseseră chemaţi, tinerii au cinat simplu puţină pâine şi s-au culcat.
Dar milostivul şi iubitorul de oameni Dumnezeu, Care totdeauna poartă grijă de cele folositoare Bisericii Sale şi se îngrijeşte de robii Săi, a poruncit acestor şapte tineri să doarmă cu oarecare străin şi minunat somn.
Negăsindu-i pe tineri, împăratul a poruncit să fie aduşi la el părinţii acestora, boieri cinstiţi şi de neam mare. Întrebaţi fiind unde sunt fii lor şi ameninţaţi că vor plăti în locul lor, părinţii celor şapte tineri sfinţi au răspuns aşa: „O împărate, ne rugăm bunătăţii tale, ascultă-ne şi pe noi fără de mînie. Noi nu suntem împotriva împărăţiei tale, poruncile tale nu le încălcăm, nici nu încetăm să aducem jertfe zeilor; deci, pentru ce să murim? Dar, dacă fiii noştri s-au răzvrătit, la acestea nu i-am învăţat noi, nici nu le-am dat aur şi argint, ci ei singuri, luându-l tâlhăreşte de la noi, l-au împărţit la cei neputincioşi şi, fugind, s-au ascuns, după cum am auzit, în peştera cea mare care este în muntele Ohon. Multe zile au trecut de când nu s-au arătat de acolo şi nu ştim dacă mai sînt vii sau au murit“.
Împăratul, auzind acestea, i-a eliberat pe părinţi şi a poruncit să astupe uşile peşterii aceleia cu pietre mari, zicînd: „Deoarece nu s-au căit şi nu s-au întors la zei şi s-au ascuns dinaintea feţei noastre, să nu mai vadă de acum lumina zilei, şi în întunericul peşterii să piară de foame şi de sete“.
Dar, doi din postelnicii împărăteşti, Teodor şi Rufin, creştini tăinuiţi, au scris pătimirea şi numele acestor şapte sfinţi tineri pe două tăbliţe de plumb şi, pecetluindu-le într-un sicriaş de aramă, l-au pus între pietre la uşa peşterii.
După aceasta, nu după multă vreme, păgânul împărat Deciu a pierit şi după dânsul alţi împăraţi păgâni şi prigonitori ai Biserici lui Dumnezeu au pierit fiecare la vremea sa.
Venind la împărăţie Constantin, marele împărat al creştinilor şi, după mulţi ani, ajungând sceptrul în mâinile împăratului Teodosie cel Tânăr, în zilele lui s-au sculat nişte eretici care ziceau că nu este învierea morţilor, despre care Însuşi Hristos a vorbit Bisericii Sale. De aceasta se îndoiau mulţi, nu numai mirenii, dar şi unii episcopi au căzut în eresul acela, chiar şi Teodor, episcopul Eginei, care-I prigonea pe cei drept credincioşi.
Aceşti eretici ziceau că după moarte nu va fi oamenilor nici un fel de mângîiere, pentru că cei ce mor cu trupul, mor şi cu sufletul, şi amândouă se nimicesc. Iar alţii ziceau că numai singure trupurile, în mormînt stricându-se, vor pieri, iar sufletele vor avea răsplatirea lor, afară de trupurile cele pierite prin stricăciune; pentru că socoteau că nu vor putea să învieze şi să se scoale după atâtea mii de ani trupurile acelea, din care nici praful nu se mai găseşte. Aceasta era o socoteală eretică, căci ei nu luau în seamă cuvintele Domnului Hristos din Evanghelie: Că morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia… Nici cele ce sunt scrise în proorocia lui Daniil: Că cei ce dorm în ţărîna pămîntului se vor scula, unii spre viaţa veşnică, iar alţii spre ocară şi spre înfruntare veşnică. Nici cele ce grăieşte Dumnezeu prin proorocul Său, Iezechiel: Poporul meu, Eu vă voi deschide mormintele şi vă voi scoate dintr-însele…
Împăratul Teodosie era tare mâhnire, văzând tulburarea Bisericii şi se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul cu post şi multe lacrimi, ca singur cel Atoatefăcător să fie tuturor sprijinitor asupra vătămării adusă Bisericii Lui. Dar Domnul cel multmilostiv, Care nu voieşte să rătăcească şi să piară cineva de la credinţa cea adevărată, a auzit rugăciunea împăratului şi suspinele cu lacrimi ale multor credincioşi. Şi a descoperit tuturor taina cea aşteptată a învierii morţilor şi a vieţii veşnice.
Muntele Ohlon, unde era peştera cea astupată cu tinerii cei adormiţi era a unui bărbat oarecare, anume Adolie. Acesta vrând să construiască un staul pentru oile sale, slugile sale au luat pietre pentru zidărie din acelea cu care de demult se astupase peştera, socotind că sunt pietrele muntelui. Şi au făcut o gaură cât putea să intre omul.
Şi iată că Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce stăpîneşte viaţa şi moartea, Care înviase pe Lazăr mort de patru zile, a înviat şi pe aceşti şapte tineri, care adormiseră de mulţi ani. Aceşti sfinţi mucenici au înviat după porunca Lui cea dumnezeiască, ca şi cum s-ar fi deşteptat din somn şi, sculîndu-se, au dat lui Dumnezeu rugăciunea cea de dimineaţă. Apoi, după binecuvîntarea lui Dumnezeu, s-au sărutat unul cu altul, după obicei, pentru că ei credeau că se deşteptaseră din somnul cel de noapte şi nici un semn de moarte nu era într-înşii. Hainele le erau întregi, trupurile neschimbate, ba chiar înflorite cu sănătate şi cu frumuseţile tinereţilor, şi toate erau în aşa chip, ca şi cum erau adormiţi de seara. Ei parcă se sculaseră de dimineaţă şi şedeau de vorbă, mâhnindu-se de slujirea idolilor care le stătea asupră-le şi de prigonirea ce era împotriva creştinilor şi socoteau că Deciu îi caută spre chinuire.
Atunci Maximilian a zis către toţi: „Fraţilor, să fim gata a ieşi şi a ne arăta cu îndrăzneală înaintea lui Deciu. Pînă cînd să şedem aici ca nişte fricoşi? Să ieşim şi fără temere să mărturisim înaintea împăratului pământesc pe Împăratul cerului, pe Dumnezeu cel adevărat, pe Domnul nostru Iisus Hristos, şi pentru cinstea lui să răbdăm până la sînge!
Şi l-a trimis pe Iamvlih să cumpere hrană pentru întărirea trupului, ca după aceea să iasă cu toţii la mărturisirea credinţei lor în faţa lui Deciu.
Mare i-a fost mirarea acestuia când a văzut cruci la porţile cetăţii şi însăşi cetatea schimbată foarte. Chiar şi arginţii cu care voia să cumpere hrană erau vechi de două sute de ani. Nici printre cetăţeni nu cunoştea pe nimeni, nici rude nu găsea printre oameni.
Vestea despre tânărul care, ziceau ei, va fi descoperit vreo comoară de arginţi vechi, a ajuns pînă la auzul antipatului cetăţii şi al episcopului Ştefan, care au poruncit să aducă la dînşii pe tînărul prins împreună cu banul de argint.
Apoi antipatul a zis către Iamvlih:
– Unde este comoara pe care ai găsit-o, că acest ban de argint este din comoara aceea?
– Nu ştiu nici un fel de comoară. Aceasta numai ştiu, că din averile părinţilor mei am acest ban de argint, precum după obicei în această cetate umblă banii de argint la negustori.
– De unde eşti tu?
– Mi se pare că din această cetate.
– Al cui fiu eşti tu? Oare este cineva care te ştie, să vină să mărturisească pentru tine şi apoi te vom crede?
Sfântul Iamvlih a spus numele tatălui, al mamei, ale moşilor, ale fraţilor săi şi ale rudeniilor sale, dar nimeni nu-i ştia pe dînşii. Atunci antipatul a zis:
– Nu spui adevărul, ci minţi; pentru că ne spui nume străine şi neobişnuite, de care niciodată nu am auzit.
Sfîntul, nepricepîndu-se, tăcea, căutînd în jos. Unii ziceau că este nebun, iar alţii ziceau că nu este, dar se face nebun, pentru ca să scape de primejdie.
Antipatul a început cu cuvinte mai aspre a-l îngrozi pe el, zicîndu-i:
– Cum putem să te credem pe tine, când zici că banul acesta de argint este averea părinţilor tăi, când pe el este chipul şi numele lui Deciu, împăratul cel de demult, şi de la moartea lui au trecut aproape 200 de ani. Argintul tău nu este asemenea cu argintul de acum. Oare părinţii tăi sînt atât de bătrâni, încât să-şi aducă aminte de împăratul Deciu, care a fost de demult şi să aibă banii lui? Tu eşti tînăr, nu ai nici treizeci de ani şi voieşti să amăgeşti cu meşteşugul tău pe bătrânii şi înţelepţii Efesului? Te voi arunca în temniţă, îţi voi da bătăi multe şi nu te voi lăsa, până ce nu vei spune adevărul, dacă este comoara găsită de tine!
Atunci sfântul, căzînd cu faţa la pămînt, a zis:
– Rogu-mă vouă, domnii mei, spuneţi-mi ceea ce vă voi întreba pe voi şi eu pe toate le voi spune vouă de bună voie: Tot Deciu este împărat în cetatea aceasta sau nu?
– Nu este, fiule, în vremea de acum şi în ţările acestea un împărat care să se numească Deciu; ci mai de demult a fost, în anii cei vechi; iar acum împărăţeşte dreptcredinciosul împărat Teodosie.
– Rogu-mă vouă, domnilor, să mergeţi cu mine şi vă voi arăta în peştera din muntele Ohlon pe prietenii mei; ca să ştiţi de la dînşii că este adevărat ceea ce grăiesc; căci noi, fugind de aici cu adevărat din faţa lui Deciu, mai înainte cu câteva zile, ne-am ascuns în peştera aceea; iar pe Deciu l-am văzut ieri intrând în cetatea Efesului; însă acum nu ştiu, oare Efesul este cetatea aceasta sau alta?
Atunci episcopul s-a gândit în sine, zicînd: „Dumnezeu voieşte ca prin trimisul acesta să ne descopere vreo oarecare taină!“ Apoi a zis către antipat:
– Să mergem cu dînsul, ca să vedem ce lucru minunat are să ne arate.
Şi au plecat cu toţi mai-marii cetăţii şi mulţime mare de popor venea după dînşii. Ajungînd la muntele acela şi la peşteră, a intrat Iamvlih întîi în peşteră, iar episcopul şi ceilalţi oameni, urmîndu-i lui, au găsit în gura peşterii, între două pietre, sicriaşul de aramă pecetluit cu două peceţi de argint. Episcopul şi antipatul, deschizînd sicriaşul acela înaintea tuturor, au găsit în el acele două tăbliţe de plumb pe care era scris: „Aceşti şapte sfinţi tineri au fugit din faţa asupritorului Deciu. Ei se numesc astfel: Maximilian, fiul eparhului, Iamvlih, Martinian, Ioan, Dionisie, Exacustodian şi Antonin. Ei s-au ascuns în peştera aceasta, care din porunca lui Deciu astupîndu-se, s-au sfârşit în ea muceniceşte aceşti sfinţi tineri, căci pentru Hristos au murit!„ Aceasta citind-o, toţi s-au minunat şi cu glas mare au preamărit pe Dumnezeu.
Apoi, intrînd în peşteră, au găsit pe sfinţi şezînd plini de bucurie, cu feţele lor strălucite cu lumina darului lui Dumnezeu şi înflorind cu frumuseţile ca nişte flori. Văzîndu-i pe ei episcopul, antipatul, mai-marii cetăţii şi poporul s-au închinat până la picioarele lor şi au dat slavă lui Dumnezeu, care i-a învrednicit pe ei a vedea o minune preaslăvită ca aceea. Apoi sfinţii tineri le-au spus lor toate cele despre dînşii şi despre Deciu tiranul, şi ce fel de prigonire era pe vremea lui împotriva creştinilor. Atunci îndată episcopul şi antipatul au trimis o scrisoare la împăratul Teodosie, zicînd: „Să porunceşti stăpînirea ta, ca degrabă să vină nişte bărbaţi cinstiţi, ca să vadă minunea care a arătat-o Dumnezeu întru a ta împărăţie; că în zilele noastre s-a arătat chipul învierii ce are să fie, în trupurile sfinţilor celor ce au înviat acum“.
Auzind împăratul Teodosie de aceasta, s-a bucurat cu bucurie mare şi îndată plecând cu boieri şi cu mult popor din Constantinopol la Efes, a fost întâmpinat de efeseni cu cinste, precum se cădea. Episcopul, antipatul şi ceilalţi mai mari ai cetăţi l-au dus în peşteră, în care, intrând şi văzând pe sfinţi ca pe îngerii lui Dumnezeu, au căzut la picioarele lor, închinându-se; iar ei, întinzându-şi mâinile, l-au ridicat de la pămînt. Sculându-se, împăratul a grăit către ei: „Stăpînii mei, în faţa voastră mi se pare că văd pe Hristos, singur Împăratul şi Stăpânul meu, Care a strigat pe Lazăr din mormânt şi care acum v-a înviat pe voi cu Cuvîntul Lui cel Atotputernic. El a voit să ne arate şi să ne adeverească pe noi, pentru învierea morţilor ce va să fie; că cei ce sunt în morminte, auzind glasul lui Dumnezeu, vor învia şi vor ieşi din mormînt nestricaţi„.
Sfîntul Maximilian a zis către împărat: „De acum împărăţia va fi a ta, pentru credinţa ta cea puternică şi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, o va păzi nevătămată de tot răul întru numele Său cel sfînt. Deci, să crezi că pentru tine ne-a înviat pe noi Dumnezeu şi ca dovadă de învierea cea de obşte“.
Scriitorul grec, Nichifor al lui Calist, adaugă şi aceasta: „Că împăratul s-a împărtăşit şapte zile la masă împreună cu dânşii şi le slujea lor“.
După multe vorbiri, privind spre dînşii cu dinadinsul şi îndulcindu-se de vederea feţei lor, i-a văzut plecîndu-şi iar capetele la pămînt şi adormind cu somnul morţii, după porunca lui Dumnezeu. Deci, împăratul, stînd lîngă dînşii, a plîns împreună cu cei ce erau cu el. El a poruncit să se facă şapte racle de argint şi de aur, în care să se pună trupurile sfinţilor.
În noaptea aceea, sfinţii s-au arătat împăratului în vedenia visului, poruncindu-i să-i lase să se odihnească pe pământ, precum s-au odihnit şi mai înainte. După aceasta s-a adunat acolo sobor de mulţi episcopi, făcînd praznic luminos, şi cinstind cu vrednicie pe sfinţii mucenici. Împăratul, făcînd multe milostenii săracilor, scăpătaţilor şi ţării aceleia, şi pe cei ce erau în legături eliberîndu-i, s-a întors la Constantinopol, bucurîndu-se şi slăvind pe Hristos Dumnezeul nostru, Căruia şi de la noi, păcătoşii, să-i fie cinste şi slavă, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor Amin.