Traian DORZ, Hristos – Mărturia mea capitolul 33
|
Fără luptă nu-i cunună veşnică şi bună, |
 |
Decretul de graţiere care a fost publicat la sfârşitul anului 1982 era mijlocul văzut prin care se aducea la îndeplinire hotărârea cea nevăzută, dată mai dinainte de către voia Dumnezeului nostru pentru noi şi pentru mulţi alţii împreună cu noi. Desigur, Domnul şi Dumnezeul nostru ne-ar fi putut izbăvi şi fără acest decret, dar El aşa lucrează minunile Lui, încât ele par să fie acte normale, venite prin voia oamenilor sau a întâmplărilor. Voia Domnului a fost ca împreună cu noi să iasă cât mai mulţi, după cum la Învierea Domnului Iisus au mai fost mulţi sfinţi care au înviat şi au ieşit şi ei din mormintele lor o dată cu El (Mt 27, 52-53). Binecuvântat să fie Domnul, Care face ca marile bucurii să le guste cât mai mulţi, nu numai unii!
Dar eu ieşeam din închisoarea aceasta – cum s-ar zice – cu un ochi râzând şi cu unul plângând. Mă bucuram de cei ce se liberau, dar sufeream din pricina celor ce rămâneau acolo şi pentru care acest decret nu adusese chiar nici o rază de bucurie. Acest decret nu ierta nimic celor recidivişti şi celor cu condamnări mai mari. Ce bine ar fi fost dacă el ar fi prevăzut măcar o cât de mică reducere şi pentru ei! Să vadă şi ei că totuşi nu sunt lepădaţi de tot ca nişte zdrenţe netrebnice. Dar aşa, cum vor mai fi faţă de societatea aceasta care i-a uitat total, chiar dacă vreodată vor mai ieşi de aici! Aceasta ar fi însemnat să condamni fapta, dar să cauţi să salvezi omul.
Adevărul acesta m-a dus cu gândul la celălalt adevăr, la soarta celor care vor rămâne în întunericul veşnic după ce eliberaţii lui Hristos vor merge în Slava Veşnică. Ce despărţiri sfâşietoare vor fi atunci! Ce plâns amar şi ce scrâşnire a dinţilor! Ce topire a ochilor, ce sfâşiere a inimii, ce urlete ale durerilor!…
O, Dumnezeule al Îndurării Veşnice, mai îngăduie o vreme de har şi mai trimite un duh de pocăinţă peste omenirea aceasta, pentru ca nici această generaţie din urmă să nu piară de tot, ci să vină toată şi ea la mântuirea Ta. Şi numai apoi să vină Sfârşitul!
Cu câteva zile mai înainte de liberare, scriseseră ziarele şi spusese difuzorul despre acest lucru. Toţi trăgeau nădejde, chiar şi cei cu condamnări mari, că vor ajunge să beneficieze şi ei totuşi de o reducere cât de mică… Dar speranţele celor mulţi-mulţi au fost înşelate. Judecata lumească osândeşte uşor, dar iartă greu, pe când Judecata lui Dumnezeu osândeşte greu, dar iartă uşor. Vai de acei ce ajung la judecata oamenilor; ferice de cel care merge cu lacrimi şi rugăciune spre Judecata lui Dumnezeu…
Printre cei liberaţi în ultima zi am fost şi eu. Asupritorii mei lumeşti au căutat să prelungească chiar până în ultima zi, cât au putut, chinul meu şi apăsarea lor asupra mea. Numai când n-au mai putut să mă mai ţină deloc s-au îndurat să mă lase.
Pentru îndeplinirea formalităţilor de liberare a trebuit să merg, împreună cu alţi câţiva, la grefa temniţei. Acolo ni se înapoiau actele şi lucrurile oprite la intrarea aici sau cele sosite între timp, care nu ne fuseseră predate în timpul cât fusesem închişi aici.
În timp ce semnam într-un registru de primire a Dovezii de Liberare, cel ce-mi arăta cu degetul unde să semnez îmi zise:
– Acuma ai avut noroc, hoţule… Dar ai grijă, dacă ieşi afară, să nu mai vii iarăşi peste câteva zile înapoi, că nu mai ieşi de aici decât în plic… Păcat că ieşi şi acum aşa, şi nu altfel…
După cei treizeci şi trei de ani, parcă îl auzeam iarăşi pe Zoli-baci…
Nu i-am răspuns nimic… Îi va răspunde odată şi acestuia Dumnezeu.
Funcţionara de la ghişeul din spatele meu mă strigă:
– Hei, cum te cheamă?
– Dorz Traian.
– Treci pe aici să-ţi iei banii!
– Ce bani?
– Banii care ţi-au fost trimişi de acasă pentru cumpărături alimentare… O mie şi cinci sute de lei…
– Păi mie tot timpul mi s-a spus, când am vrut să cumpăr alimente, că eu nu am bani la grefă!
– S-a greşit… Acum ia-i, că tot ai tăi sunt. Nu ţi-i opreşte nimeni. Semnează ici…
Doamne, acum aflu iarăşi o altă nelegiuire care se făcuse faţă de mine… Da, legea îi dădea dreptul fiecărui deţinut – căruia i se trimiteau bani de acasă ori care muncea aici – să-şi cumpere lunar alimente în valoare de o sută de lei, pentru a-şi îmbunătăţi hrana puţină care o primea de la cazan.
O dată pe lună venea cineva de la conducere cu o listă şi întreba la vizetă cine are bani la grefă şi cine vrea să cumpere alimente în luna asta. Se înscriau toţi cei ce ştiau că au bani acolo. Ştiam şi eu că am. Îmi spuseseră la vorbitor copiii şi îmi scriseseră şi în cartea poştală lunară pe care o primeam. Dar mie, în afară de luna întâi când venisem şi îmi opriseră nişte bani la grefă, nu mi-au mai aprobat înscrierea pentru alimente, spunându-mi-se scurt:
– Tu nu mai ai bani la grefă!
– Trebuie să mai am. Poate este o greşeală…
– Eu nu ştiu. Aşa mi s-a spus!…
Nu erau nu ştiu ce câteva pacheţele de biscuiţi, o conservă de peşte şi două borcănele de compot, pe care le-aş fi cumpărat cu cei o sută de lei. Dar era totuşi ceva, în foametea de acolo, atât pentru mine, cât şi pentru ceilalţi care nu aveau aproape nici unul nici un leu după atâţia ani de când putrezeau pe aici.
Aşa era cu toate „drepturile“ pe care ni le dădea „legea“ sub care ajunsesem aici. Legea bunului plac al oricăruia la care ajungeai şi care avea dispoziţia nu să-ţi dea, ci să nu-ţi dea. Nimeni nu-ţi spunea adevărul, ci fiecare te minţea fără nici o ruşine de sine însuşi şi de nelegiuirea pe care o făcea, mărind, prin tot ce putea adăuga şi el, chinul tău pe care şi aşa ţi-l făcea cât putuse de mare cruzimea judecătorului, cruzimea direcţiunii, cruzimea paznicilor, cruzimea celor ce erau clipă de clipă cu tine şi care căutau să-ţi răpească şi să-ţi fure şi ei ce-ţi mai rămăsese de la răpitorii şi furii cei pe la care trecuseşi de la primul pas şi prima poartă prin care ai trecut până ai ajuns aici.
Acum, slăvit să fie Domnul că am scăpat şi aşa!… Dar El să aibă milă când şi ei vor ajunge la Judecata Lui, după cum este scris: „…căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea Scaunului de Judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare dintre noi să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care îl va fi făcut când trăia în trup“ (II Cor 5, 10).
Îndată după liberarea mea din 7 ianuarie, Domnul mi-a făcut bucuria să i revăd şi pe ceilalţi fraţi care fuseseră condamnaţi deodată cu mine. Toţi mi-au mărturisit cu lacrimi de bucurie cât de minunat le-a purtat de grijă acolo şi lor Domnul şi Ocrotitorul nostru Iubit. Înştiinţarea pe care mi-o făcuse Duhul Domnului în 23 noiembrie, iată ce frumos se împlinea în ziua numelui sfânt al Proorocului Ioan, Botezătorul Domnului! Fusesem îngropaţi împreună cu Sfinţii Petru şi Pavel, dar am fost izbăviţi împreună cu Sfântul Ioan Botezătorul, în ziua biruinţei lui.
Slavă veşnică Numelui Sfânt al Dumnezeului nostru, Care ne dovedeşte de fiecare dată nu numai cât de puternic, dar şi cât de credincios este El făgăduinţelor Sale faţă de noi totdeauna, dar mai ales în ziua necazului! O, câtă încredere putem avea noi în orice vreme în Cuvântul Său şi în puterea Lui!
Fraţii noştri preaiubiţi şi scumpele noastre surori, care veţi mai ajunge voi sau ai voştri vreodată în astfel de stări şi veţi primi harul de a suferi pentru Domnul, vă rog şi vă adeveresc, nu vă îngrijoraţi nicidecum şi nu vă temeţi niciodată de nimic, ci bizuiţi-vă nemărginit pe Dulcele şi Puternicul nostru Mântuitor şi pe tot Cuvântul făgăduinţelor Lui. Nu vă temeţi nici de tirani, nici de foame, nici de moarte, căci Domnul nu vă va lăsa în puterea acestora, ci mâna Lui vă va ocroti şi vă va ţine cu viaţă în mijlocul tuturor acestora până în ziua când este hotărâtă izbăvirea voastră fericită. Pentru că Acela Care a hotărât data intrării noastre a hotărât, deodată cu ea, şi data ieşirii. Dar aceasta nu ne-o arată El totdeauna (deşi uneori ne-a arătat-o!) pentru ca să ne bizuim mai dinainte pe puterea şi iubirea Lui. Dar El, Puternicul nostru Mântuitor Iisus Hristos, va fi cu noi, cu toţi ai Lui, în orice vreme. Şi veţi ajunge şi voi eliberarea cu bucurie, fiţi siguri! Iar până atunci, prin toate zilele şi nopţile încercării de acolo, El va fi în cuptorul de foc alături de voi, mângâindu-vă cu înştiinţările de mai înainte despre binefacerile Lui mai din urmă. Ca rod şi ca răsplată a răbdării voastre împreună cu El.
Încă o dată deci: nu vă temeţi! Făgăduinţa Lui este dulce: Iată, Eu sunt cu voi, ca să vă scap! (Ier 1, 8; Mt 28, 20) şi este întru totul adevărată şi totdeauna împlinită chiar aşa cum ne este spusă.
Acasă am aflat cu aceeaşi bucurie că Domnul le purtase şi alor noştri de grijă în chip tot atât de minunat ca şi nouă, prin dragostea Lui şi prin dragostea celora care, din dragoste pentru Iisus, ne-au ajutat şi pe noi. O, voi, binefăcătorii noştri şi alor noştri, Dumnezeul Binefacerilor să vă răsplătească tot binele pe care ni l-aţi făcut în numele Lui, cu toate binefacerile Sale pământeşti şi cereşti. Vă vom fi totdeauna cu atât mai recunoscători, cu cât ne-aţi fost mai necunoscuţi înainte şi aţi făcut aceste binefaceri mai în ascuns. Tatăl Ceresc – Care a îngrijit ca Fiul Său, în Săptămâna Patimilor Sale, să aibă, la vreme de nevoie, pe un Simon Cirineanul, pe o Marie Magdalena, pe o Veronica sau pe un Iosif din Arimateea, spre a-i împlini ceea ce nimeni alţii nu puteau – a avut grijă şi de noi şi de ai noştri în calvarul nostru, ajutându-ne prin voi.
El să facă neuitat în veşnicie numele şi faptele voastre, cum le-a făcut neuitate pe ale acelora care L-au ajutat pe El. Şi în Ziua Răsplătirii să vă mărturisească înaintea Tatălui şi înaintea îngerilor Lui, după făgăduinţa Sa (Lc 12, 8).
Îndată după acele zile, a venit la mine un frate-preot care, printre alte noutăţi ce credea el că mă interesează, mi-a spus bucuros şi că s-au mai înfiinţat în ţară vreo două Episcopii noi, că s-au pictat frumos câteva biserici, că s-au mai ţinut nu ştiu ce conferinţe de orientare şi altele de felul acesta.
– O, este frumos şi asta! i-am zis eu cu tristeţe. Dar dacă Hristos Cel din închisoare şi Hristos Cel din spitale, şi Hristos Cel din orfelinate, şi din aziluri, şi din casele de nebuni, şi Hristos Cel din colibele de la periferiile oraşelor rămâne flămând, rămâne gol, rămâne bolnav şi nemângâiat – la ce folos sunt toate laudele, paradele şi slujbele noastre?
La Judecata cea din Urmă, Hristos cel Drept nu ne va întreba în primul rând câte Episcopii am înfiinţat, câte case parohiale am înfiinţat, câte biserici de piatră am zidit, câte conferinţe am organizat, ci câtă suferinţă fizică şi sufletească a semenilor noştri chinuiţi am alinat!
Iată e plină lumea de la marginea oraşelor şi a satelor de ţigani care trăiesc în cea mai cruntă mizerie trupească şi sufletească… Sunt pline spitalele, închisorile, azilurile, orfelinatele şi casele de nebuni de oameni care trăiesc şi mor fără Dumnezeu şi fără ajutor. Câţi patriarhi, câţi mitropoliţi, câţi episcopi, câţi preoţi şi predicatori oficiali se duc să ia oficial legătura cu conducerea acestor instituţii şi să organizeze acolo ceva pentru îmbunătăţirea condiţiilor de hrană şi de viaţă ale acestor oameni? Cine se duce să ofere acolo o parte din veniturile Episcopiei sau ale comunităţii, făcând aceasta în numele şi în dragostea lui Hristos? În loc să se folosească aceasta numai pentru cu totul altceva decât pentru ceea ce cere în primul rând Cuvântul Sfânt! Să nu se spună uşuratic: „Are grijă statul de aceştia!“. Vă rog să vă duceţi personal, ca să vă convingeţi cum are cineva grijă de ei.
Dar iată că cei căzuţi suferă, în timp ce atâţia predicatori, şi preoţi, şi episcopi, şi mitropoliţi, şi patriarhi trec pe lângă ei, legănându-se greoi în maşinile lor elegante şi moi, nepăsători şi distraţi, spre interesele lor lumeşti, sau confesionale, sau mârşave…
Şi apoi să te mai miri de înfricoşătoarea osândă de la Matei 25, în care mulţi dintre cei ce o predică nici nu mai cred? Pentru că, dacă ar crede, ar face ceva ca să nu ajungă acolo la stânga înfricoşată a lui Dumnezeu.
La întoarcerea mea, printre multe alte lucruri de mirare, am mai aflat şi despre două fapte pe care, în zilele acelea când s-au petrecut, mulţi le-au pus în legătură una cu alta şi anume:
Când instanţa de judecată a cerut Episcopiei şi Protopopiatului să admită ca, în caz de condamnare a mea, să-mi execut pedeapsa la locul de muncă unde fusesem angajat – aceştia au răspuns negativ.
Apoi îndată au hotărât desfiinţarea postului meu, ca să nu-mi mai plătească nimic. Asta era între iunie şi august 1982, în timpul când avusese loc judecata şi arestarea mea.
În zilele acelea, mai întâi s-a întâmplat că, într-o duminică, chiar la începutul slujbei, în biserica parohiei noastre s-a prăbuşit dintr-o dată marele candelabru de cristal din mijlocul bisericii, cu toate lumânările aprinse, sfărâmân¬du-se de duşumea. Abia plecase de sub el cântăreţul care citise Apostolul, când, cablul gros de oţel s-a rupt dintr-o dată şi candelabrul a căzut, îngrozind pe toţi cei din biserică. Toţi au văzut în asta un semn ceresc prevestitor de rău.
La puţin timp după asta s-a stârnit o furtună puternică şi vântul a rupt în două turnul bisericii noastre din zid şi din grinzi masive de stejar. Acelaşi vânt a rupt tot atunci şi turnul bisericii din centrul Beiuşului, unde slujeau de obicei episcopul şi protopopul.
După numai câteva săptămâni de la furtună, la trei zile după arestarea mea, pe la miezul nopţii, sătenii parohiei noastre s-au trezit cu biserica în flăcări. Nimeni nu ştie nici azi din ce a izbucnit focul care a ars apoi trei zile şi trei nopţi fără să mai poată fi stins nici de pompieri şi nici de ploaia care cădea atunci. Aşa că nu s-a mai ales din toată frumuseţea bisericii nimic. Ce rămăsese de la furtună a nimicit focul. Până şi clopotele din turn s-au topit. Aşa puternic a fost focul pustiitor. N-a mai rămas decât o ruină afumată din biserica masivă, construită în 1887, de mitropolitul Miron Romanul, care fusese originar din satul nostru.
Mulţi dintre cei ce au aflat despre aceste două fapte le-au pus, îndureraţi, într-o strânsă legătură una cu alta, socotind pustiirea celor două biserici ca o pedeapsă de la Dumnezeu pentru judecata şi condamnarea mea…
Eu nu spun nici da, nici nu. Singur Domnul Dumnezeu, Care le vede şi le judecă pe toate, ştie care este adevărul. Ci le amintesc aici doar ca pe nişte întâmplări neobişnuite care poate au în ele nişte învăţăminte de care e bine să ţină cineva seama.
Ce dulce mângâiere îmi dă gândul că, în timp ce noi în temniţă ne topeam în slujba Domnului, afară toţi fraţii noştri din lumea întreagă stăteau înaintea Dumnezeului nostru cu lacrimi şi post, rugându-se pentru noi şi pentru toţi cei care mai sufăr în închisori pentru Cuvântul şi dragostea Domnului nostru Iisus Hristos!
Aceasta nu este numai pentru noi un prilej de mângâiere, ci şi unul de mare bucurie pentru Dumnezeu, Tatăl nostru Cel Ceresc. În multe privinţe sunt dezbinaţi azi toţi copiii lui Dumnezeu din lume, dar, dacă măcar în privinţa rugăciunii pentru cei închişi ei sunt uniţi, atunci aceasta este o mare bucurie pentru Domnul şi pentru îngerii Lui. Iată un adevăr care ne face să binecuvântăm Numele Domnului şi să-I mulţumim pentru asta şi să ne rugăm pentru unirea tuturor fraţilor şi în toate celelalte privinţe în care încă nu suntem uniţi. Cine îţi poate apropia genunchii îţi va putea apropia şi inima de fraţi. Calea unirii în rugăciune este singura cale şi înspre unirea în credinţă şi în dragoste. O, dacă am folosi mai mult rugăciunea împreună cu fraţii, ce repede şi dulce s-ar putea ajunge şi la părtăşia armonioasă cu ei!
Scumpii noştri fraţi şi surori din toate adunările, din toate limbile şi din toate ţările, care ştim că aţi luat parte la rugăciunile, la ostenelile şi la jertfele pentru noi, vă mulţumim în numele şi în dragostea Domnului nostru Iisus Hristos. Prin rugăciunile şi prin jertfele voastre, Dumnezeu ne-a ajutat şi ne-a izbăvit atât de minunat! Datorită acestor rugăciuni şi jertfe am fost salvaţi de la moartea sigură care ne era pregătită. Suntem deplin încredinţaţi de asta, mai ales eu, cel bătrân şi bolnav, care n-aş fi putut rezista până la împlinirea termenului ce-mi era pus.
Am văzut-o şi mai bine asta când laţul s-a rupt şi noi am scăpat, în regretul neputincios al celor de la care scăpasem, că planul lor nu le reuşise… şi în ameninţarea lor că data viitoare nu va mai fi aşa! O dată viitoare, dacă va mai veni, va fi şi ea tot în mâinile puternice ale lui Dumnezeu. În aceste mâini sunt şi ei, cei care cred că noi suntem în mâinile lor.
Bucurându-ne cu toţii că Dumnezeu ne-a împlinit şi de data aceasta rugăciunile noastre, ale celor de-o parte şi de cealaltă a zidurilor, să-I mulţumim neîncetat Lui, Care ne-a ascultat. Şi să nu încetăm a ne ruga şi mai departe pentru cei care încă n-au ieşit la lumina libertăţii, ajutându-i cu tot ce putem, simţind cu ei, ca şi cum noi înşine am fi acolo. Dacă suferim împreună cu Hristos şi cu ai Lui, vom şi împărăţi cândva împreună cu El şi cu ei.
O, ce adevăr strălucit şi minunat este acesta! Slăvit să fie Domnul, Cel Care nu v-a lăsat pe voi să fiţi nepăsători faţă de noi! El să nu ne lase să fim nici noi nepăsători niciodată faţă de alţii.
Poate că este ceva cam îngust şi cam firesc în o altă bucurie pe care iarăşi o simt şi anume în aceea că numele familiei mele duhovniceşti, numele Oastei Domnului, este acum vestit în lumea întreagă din pricina suferinţelor noastre, a unora dintre fiii ei, pentru Numele şi Cuvântul Domnului nostru iubit. Fiind privită acum de toată mulţimea mondială a creştinilor cu dragoste şi respect ca o lucrare vie şi rodnică ce poate aduce o jertfă plăcută şi bucuroasă lui Dumnezeu. Bucuria noastră este recunoscătoare Domnului că, dacă numele acestei sfinte Lucrări a fost pe nedrept hulit din pricina faptelor nedemne ale unora dintre cei neascultători din sânul ei, acum ea este totuşi cinstită prin alţii. Mulţumim Domnului şi Mântuitorului nostru că El îi face astfel dreptate memoriei părintelui nostru sufletesc, Iosif Trifa, care ne-a învăţat şi ne-a crescut în acest duh de jertfă şi de dăruire pentru Hristos. El ne-a învăţat aceasta prin toată pilda şi jertfa vieţii lui pentru Iisus.
Te rugăm, Doamne Iisuse, răsplăteşte-i în Ziua Ta şi pe cei care ne-au apărat prin radio şi ziare pe noi şi Lucrarea Oastei Tale.
Dar, la mai puţin de o lună după eliberarea noastră, alte veşti grele primeam din diferite părţi despre înteţirea prigoanelor şi ameninţărilor împotriva frăţietăţii noastre. Unor fraţi li s-au făcut percheziţii, luându-li-se tot ce se afla la ei: cărţile de cântări, casetofoane, benzi, unelte de scris.
Alţii, găsiţi la adunare, erau amendaţi la rând cu sume mari şi foarte mari. Chiar şi cei care erau doi-patru dintr-o casă erau amendaţi fiecare (cum a fost la Bogdăneşti) şi tot ce s-a aflat asupra lor s-a confiscat: Biblii, cărţi de cântări, caiete scrise de mână, tot.
Alţii au fost chemaţi la autorităţi şi puşi să dea declaraţie scrisă că nu se vor mai aduna să se roage… cum a fost la Rediu şi la Malu Alb. În alte locuri, unii fraţi au fost luaţi şi bătuţi, cum a fost la Ogeşti, Săucani, Cârpeşti etc.
Pe ziua de 3 februarie, ziarul central din Bucureşti, «Scânteia Tineretului», unul dintre cele trei mai mari şi mai importante ziare din ţară, publica împotriva noastră cel mai furios şi mai neadevărat dintre toate articolele anticreştine din campania susţinută – care acum este dusă împotriva lui Dumnezeu. Redăm mai jos în întregime acest articol, pentru a rămâne pe totdeauna ca o dovadă a urii cu care suntem priviţi din partea lumii. Şi cu câtă nedreptate şi minciună se luptă împotriva noastră…
Cuvântul acestui ziar este inspirat de conducerea centrală şi prin el se vede limpede că noi suntem priviţi cu o ură mai mare decât oricare dintre ceilalţi credincioşi din ţară împotriva cărora au mai scris aceste ziare. Dar faţă de nici unii nu s-au exprimat în termeni chiar atât de veninoşi.
Iată textul articolului amintit, din ziarul «Scânteia Tineretului» din 3 februarie 1983:
„PROCESUL ÎNTUNERICULUI
Mercenarii fanatismului
Nu de mult un post de radio occidental cu pretenţii de seriozitate şi respect faţă de calitatea informaţiei a făcut mare tapaj pe tema „persecuţiilor religioase din România“ la care este supus un oarecare Traian Dorz, cunoscut „preot religios“ (probabil poet! – n.n.) care, vezi doamne! este maltratat de autorităţi „împreună cu alţi membri ai grupării (sic!) Oastea Domnului“. La rândul ei, publicaţia «Service Ortodoxe de Presse» îşi informa în luna noiembrie ’82 cititorii că – auziţi! – „credincioşii români, membri ai mişcării evanghelice ortodoxe Oastea Domnului (?!?) au fost arestaţi şi condamnaţi“. Normal, de ambele dăţi nu s-a ezitat să se citeze, cu surle şi tobe, „încălcarea drepturilor şi libertăţilor de credinţă de către regimul de la Bucureşti“. Ceea ce au fost însă silite să recunoască ambele surse au fost motivele pentru care Traian Dorz, împreună cu alţi ciraci ai săi, au fost chipurile „persecutaţi“ şi anume pentru „distribuire de literatură religioasă în scopuri diversioniste“, literatură care face apologia ideologiei fasciste, înscriindu-se într-o strategie mai amplă a unor cercuri ultrareacţionare capitaliste de infiltrare şi de propagare şi în ţara noastră a unor orientări politice şi sociale antiumaniste şi antisocialiste. În fine, sursele menţionate „uită“ să facă o precizare de fond: anume că, prin trecutul ei jalnic, degradant, secta autointitulată „Oastea Domnului“ s-a scos singură în afara legilor noastre şi că ea încalcă în mod flagrant principiile fundamentale care reglementează libertatea de credinţă în România socialistă.
Dar pentru a fi mai bine înţeleşi, va trebui să precizăm de la bun început care este istoria, care sunt obiectivele, care sunt tendinţele acestei mişcări autointitulate ca religioasă, dar care nu are mai nimic comun cu pretinsa cuvioşenie, cumpătare şi cinste pe care le proclamă zgomotos?
E bine astfel de ştiut – sau de reamintit – faptul că „Oastea Domnului“ a fost înfiinţată în anul 1923 în Transilvania de preotul ortodox Viorel (alias Valerian), Iosif Trifa, unchi al insului de trist renume care este Viorel Trifa expulzat din SUA în 1982, deoarece a ascuns autorităţilor de acolo trecutul său fascist infamant (de unde se vede că aşchia nu sare niciodată departe de… unchi!). Intenţia iniţială a fost propagarea înnoirilor religioase în această parte a ţării. Curând, însă, mişcarea s-a îndepărtat de la scopurile iniţiale şi a intrat în con¬flict deschis cu ierarhia ortodoxă română. Însuşi unul dintre întemeietorii grupării, fostul mitropolit al Sibiului, Nicolae Bălan, se simte obligat să demaşte tendinţele anarhiste şi fanatice ale „Oastei Domnului“ şi astfel are loc o sciziune de pe urma căreia Iosif Trifa şi adepţii săi se îndreaptă făţiş spre legionarism, aspect reflectat în primul rând prin practicile de cult tot mai evident obscurantiste şi antiumaniste. Ulterior, după 1944, când I. Trifa era deja mort şi Traian Dorz îşi asumase sarcina de a fi mentor spiritual al grupării, ideologiei legionarizante i se adaugă un anticomunism virulent, iar Dorz împreună cu alţi fanatici, precum Nicolae Moldovan, Alexandru Popa şi alţii, încearcă să dea o nouă orientare unor teze din doctrina religioasă ortodoxă, ceea ce face ca prin Decizia nr. 98/1949 Biserica Ortodoxă Română să scoată „Oastea Domnului“ în afara legilor canonice şi să interzică preoţilor ortodocşi să oblăduiască în biserici activităţi specifice acestei grupări. În urma acestei măsuri şi datorită faptului că Legea Cultelor nu acordase grupării statut legal de fiinţare, adepţii fanatici ai „Oastei Domnului“ au căutat să-şi continue în mod clandestin activitatea nocivă, secta devenind în acelaşi timp „un loc de refugiu“ pentru fel de fel de elemente declasate.
Iată deci că Traian Dorz şi acoliţii lui sunt departe de a fi nişte victime nevinovate, aşa cum pretind oficinele de propagandă duşmănoasă menţionate, întreaga lor activitate recomandându-i ca pe nişte mercenari în slujba unor cauze compromise deplin şi definitiv.
Pentru a înlătura eventualele dubii sau observaţia că ne referim la vremuri revolute, să vedem cum se prezintă în zilele noastre cei care cu emfază şi insolenţă se proclamă „ostaşii Domnului“.
Să notăm mai întâi că în încercările lor făţişe tot mai insistente în ultimul timp, de a produce o diversiune politico-ideologică în ţările socialiste, cercurile ultrareacţionare din Occident mizează tocmai pe existenţa unor elemente cu profil moral descompus, de teapa „ostaşii Domnului“, pe care se străduiesc să le angajeze în activităţi îndreptate împotriva autorităţii statului şi a legilor. La rândul lor, astfel de elemente se văd încurajate într-un mod nesperat de atenţia rău intenţionată ce li se acordă în străinătate şi încearcă să urmeze întocmai sfaturile ce li se dau mai ales prin intermediul unui anumit post de radio, folosindu-se de sprijinul moral şi material pe care îl primesc în acest scop.
Nutrind visuri deşarte, Traian Dorz şi alţi fanatici din gruparea „Oastea Domnului“ s au angajat în jocul perfid pus la cale de oficine specializate în diversiune din străinătate. În timpul unei vizite în străinătate, Traian Dorz stabileşte legături cu un oarecare Sergiu Grosu – un fascist fanatic pripăşit în Franţa unde trăieşte din calomniile şi invectivele la adresa ţării noastre, pe care le vinde cu toptanul celor interesaţi – legături care ulterior s-au permanentizat.
Mai mult, vizitat fiind în ţară de finul său Gheorghe Barbu, zis Gheţi, individ fără căpătâi pripăşit prin RFG, ca şi Cornel Iavlov, alt transfug, Traian Dorz a asigurat contactul acestora cu elemente din cadrul „Oastei Domnului“ cu care prilej s-au dat directive clare de către emisarii occiden¬tali asupra modului în care să se intensifice acţiunile sectei, punându-li-se la dispoziţie literatură mistică, benzi magnetice, casetofoane, care să servească îndeosebi activităţii de prozelitism mai ales printre tineri şi copii. La plecare, emisarii din RFG au scos în mod ilegal din ţară manuscrise care conţineau „opera“ celui care îşi arogă fără pic de jenă titlul pompos de „conducător spiritual pe ţară al Oastei Domnului“.
Să fie o simplă întâmplare faptul că în RFG a fost tipărită în două volume imunda producţie a lui Dorz, Istoria „Oastei Domnului“ subintitulată pompos şi insolent „Istoria unei jertfe“?
Sigur că nu de vreme ce cheltuielile de tipărire au aparţinut nici mai mult, nici mai puţin decât vechii noastre cunoştinţe, domnul Moritz Richard Wurmbrand. De altfel, Dorz şi-a manifestat deschis în dese rânduri simpatia şi admiraţia faţă de acest individ fără pic de scrupule, asupra căruia ne-am oprit atenţia în numerele trecute. Ce să mai spunem: – cine se aseamănă se adună…
Nu-i mai puţin adevărat că Dorz a avut legături sistematice într-o perioadă şi cu pseudo-pastorul baptist, Iosif Ţon, actualmente pripăşit şi el pe meleaguri străine, unde s-a făcut cunoscut pentru acţiunile sale duşmănoase la adresa patriei şi poporului nostru (vezi şi articolul „Între amvon şi un anume microfon“, apărut în ziarul «Scânteia» din 6-VII- 1982).
Ca să fim însă sinceri, până la capăt, nici soarta lui Dorz nu-i, acum, la anii bătrâneţii, prea senină. Uite, nu mai departe decât „fratele“ Nicolae Moldovan, aspiră şi unelteşte ca să-i ia locul, deşi, pătruns brusc de un fior al adevărului şi cinstei pe care nu le-ai putea bănui la prima vedere, „fratele“ Dorz spune răspicat că-i supărat pe N. M. pentru că „se pretinde un iluminat“ (titlu pe care numai Dorz şi-l poate aroga) şi că are nesăbuite pretenţii să întemeieze o… doctrină universalistă (ceea ce, iarăşi, i s-ar putea întâmpla numai lui T. D.).
Mă rog, zarvă mare acum, între „oştenii“ de peste graniţă, alertă, regie, lacrimi şi ameninţări, sudălmi şi blasfemii, adică toată recuzita care nu reuşeşte să ascundă adevărul limpede ca lumina zilei – şi anume că „Oastea Domnului“ e pur şi simplu o adunătură de mercenari ai întunericului care nu mai au de mult nici obraz, nici caracter, nici ruşine şi nici ţară, mercenari în slujba intereselor unor cercuri neofasciste, ultrareacţionare, care şi-au pierdut deplin şi definitiv calitatea de om.
Pagină realizată de Şerban Cionof
Am rămas cu toţii adânc îndureraţi şi uimiţi de ura cu care se minţea despre noi atât de îndrăzneţ şi de cinic. Fără a se dovedi concret nimic din cele scrise – iată că suntem scoşi în afara legii, tăgăduindu-ni-se până şi calitatea de om.
Prin urmare, nici oameni nu mai suntem consideraţi a fi. Atunci ce suntem? Fiare, animale, – ce? Putem fi deci scoşi afară din cetate şi ucişi cu pietre de către oricine, fără să li se întâmple nimic. Ce instigaţie oficială la orice crimă împotriva noastră! – dacă, într-adevăr, nu mai suntem consideraţi nici oameni… Şi aceasta se scrie în văzul lumii întregi, în secolul culturii şi al civilizaţiei şi într-o ţară care se laudă că are un popor vestit în lumea întreagă pentru omenia lui!
Dar slăvit să fie Domnul şi pentru asta! Iată ce cutremurător se adevereşte faţă de noi şi cuvântul Evangheliei: „Va veni vremea când oricine vă va ucide să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu“ (In 16, 2).
De fapt, de câţiva ani se scriu din ce în ce mai multe cărţi, broşuri, articole şi alte felurite atacuri împotriva noastră, a credinţei şi a credincioşilor din ţara noastră. Dar un ton atât de otrăvit şi de dur încă n-a mai fost folosit împotriva nimănui. Tocmai pentru aceasta, toţi acei care l-au citit, chiar şi cei străini de Oastea Domnului şi care ne cunosc bine (fiindcă Lucrarea aceasta este atât de cunoscută şi preţuită de tot poporul nostru), au putut vedea şi judeca limpede cât de nedrepte sunt acuzele şi cât de neadevărate sunt afirmaţiile bietului neştiutor care le semnează şi care cred că este singurul om din ţara asta total necunoscător al lucrurilor despre care scrie cu atâta lipsă de respect faţă de propriul său scris.
Dumnezeul Dreptăţii şi al Adevărului să aibă milă atât de cel care scrie aceste calomnii, cât şi de acei care l-au inspirat şi i-au poruncit să scrie! Să le deschidă şi lor ochii minţii şi să le lumineze întunericul inimii, spre a se îngrozi şi a se ruşina de faptele lor. Şi spre a se întoarce cu pocăinţă la Hristos, ca să li se ierte fărădelegea şi să le fie mântuit sufletul, ca să nu moară cu acest păcat neiertat asupra conştiinţei lor.
Iar nouă să ne ajute să-i putem înţelege, ierta şi iubi până la capăt pe toţi, cum i-a iubit şi Mântuitorul nostru Iisus. Şi să ne putem ruga cu toată sinceritatea şi curăţia inimii pentru batjocoritorii noştri, cum a făcut şi cum ne-a învăţat El.
Un singur lucru ne-a bucurat din tot ce s-a scris acolo, şi anume, acela că cineva a tipărit undeva primele două volume din Istoria Oastei Domnului. Slăvit să fie Domnul pentru această mare bucurie şi biruinţă pe care ne-a dat-o! Deci dacă istoria aceasta a apărut, ea tot va ajunge odată şi odată la cei care doresc sincer să cunoască adevărul despre această Lucrare sfântă. Şi din cuprinsul dovedit cu acte şi documente al acestei istorii se vor putea convinge toţi despre adevărul ei ca şi despre minciuna celor care ne urăsc. Inclusiv Şerban Cionof şi superiorii săi.
Eu îi doresc din toată inima scriitorului acestui articol să ajungă să citească şi el această istorie, spre a cunoaşte măcar acum, la urmă, ce adevăr a batjocorit şi ce jertfă sfântă a călcat în picioare. Sunt convins că, dacă le-ar fi cunoscut mai înainte, el şi-ar fi tăiat mai degrabă mâna dreaptă decât să fi păcătuit cu ea scriind ce a scris.
În ce mă priveşte pe mine, de acum pot fie să trăiesc, fie să mor liniştit, oriunde şi oricând. Lucrarea Oastei Domnului – şi apărarea Cauzei ei – pentru care am trăit şi am suferit de când mă ştiu în ea este pe deplin şi puternic cunoscută în lumea întreagă. Sunt fericit că mi-am putut îndeplini legământul pe care l-am pus înaintea Domnului meu Iisus Hristos, în ziua naşterii mele duhovniceşti. Şi înaintea părintelui meu, Iosif Trifa, în ziua morţii lui trupeşti. Cauza şi adevărul Lucrării Oastei Domnului se găsesc temeinic încredinţate în mâinile puternice şi iubitoare ale Marelui ei Conducător şi Mântuitorul nostru cel dulce şi Viu – Iisus Hristos. Numele Lui cel Sfânt Îl poartă ea în numele ei – şi din pricina acestui Nume Sfânt al Lui, Care este peste ea, El o va ocroti şi o va îndruma cu putere şi cu măreţie şi mai departe, până la Biruinţa Lui totală şi eternă, cum a făcut-o şi până azi…
Slavă veşnică Ţie, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Care ai purtat în trecut o atât de scumpă grijă Lucrării Oastei Tale şi Care îi vei purta la fel şi în viitor!
Mulţumindu-Ţi pentru Trecut şi rugându-Te pentru Prezent, noi Îţi promitem pentru Viitor toată dragostea, alipirea şi ascultarea statornică a sufletelor noastre. Pecetluieşte-le toate acestea cu Harul Tău, cu ajutorul şi sprijinul Tău, pentru împlinirea lor desăvârşită. Amin.
Slăvit să fie Domnul!