Din cuvântul fratelui Moise Velescu, la Adunarea de Tineret pe Ţară a Oastei Domnului  7 mai 1994
Scurtă prezentare a Lucrării Oastea Domnului: originea Oastei Domnului, precum şi rolul ei în societate

Cina-cea-de-taina-31Acesta este Sângele Meu, Sângele legământului, care se varsă pentru mulţi“ (Marcu 14, 24).
„Veniţi să ne alipim de Domnul printr-un legământ veşnic, care să nu fie uitat niciodată“
(Ieremia 50, 5).

 Slăvit să fie Domnul! Într-adevăr, orice cuvânt am căuta să folosim, nu-i îndeajuns şi nu poate fi de-ajuns ca să mulţumim Celui care ne-a învrednicit să trăim asemenea zile, asemenea evenimente. Întâlnirea noastră va fi numită în istoria Oastei: O zi istorică. S-au început astfel de evenimente cu Comăneştiul. A urmat întâlnirea de la Sibiu. Aceasta este a treia, cea în care ne găsim astăzi cu ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Pentru aceste vremuri pe care ni le dăruieşte astăzi Dumnezeu, au suferit, au luptat şi s-au jertfit atât de mulţi, pe întregul parcurs al istoriei Oastei Domnului. Iar aceasta, pentru ca noi să înţelegem să fim de folos aici, în Biserica noastră şi în poporul nostru.

Aş vrea să încep prin a ne clarifica în faţa acelora care sunt curioşi să ştie ce este aceea Oastea Domnului.
Mântuitorul, în timpul activităţii Sale, în toate cuvintele, într-o adâncă smerenie şi-ntr-un fel unic în istoria lumii, am putea să spunem, a atârnat întru totul de voia lui Dumnezeu. În toate lucrurile Îl socotea pe Dumnezeu Acela al Cărui trimis era. După Înălţarea Domnului la Cer, Apostolii, în urmă, n-au făcut nimic altceva decât, în cele patru Evanghelii, să ni-L prezinte doar pe Domnul Iisus Hristos. E semnificativă această învăţătură pentru generaţia noastră şi pentru acest secol din urmă! Singura soluţie a lumii, în care păcatul a ajuns la culme, este astăzi Iisus Hristos. Spune Apostolul Pavel: „N-am avut de gând să ştiu între voi nimic altceva decât pe Iisus Hristos şi pe El răstignit“. El, Mântuitorul e programul Oastei Domnului.

La întâlnirea ultimului Congres numit al Oastei Domnului, de după război, eram de faţă când cineva, care venise acolo, ne-a pus întrebarea: Care-i programul dumneavoastră? Erau acolo fraţii Ioan Marini şi Traian Dorz. Atunci, dintr-un colţ al mulţimii aceleia, a început cântarea cu refrenul Iisus, Iisus, Iisus, Iisus. Toată mulţimea fraţilor şi surorilor din sală a preluat cântarea şi cântau cu toţii în lacrimi. Iar fraţii au putut să răspundă întrebării: Poftiţi, acesta este programul nostru!

Părintele Iosif n-a făcut altceva decât a transmis în continuare ceea ce au spus alţii. Pe parcursul istoriei, cei de după Apostoli s-au referit la cuvântul Evangheliştilor şi al Apostolilor. În Biserica noastră mereu se fac referiri la Cuvântul lui Dumnezeu, la Sfintele Evanghelii, la Sfinţii Apostoli, la Sfinţii Părinţi. Iar noi am ajuns, pe parcursul istoriei creştinismului, prin Lucrarea Oastei Domnului, să avem şi noi, în mijlocul nostru, pe cei pe care cei mai mulţi dintre noi i-am cunoscut. Iar atunci când vrem să spunem ceva despre Oastea Domnului din Biserica Ortodoxă Română, ne referim la cuvântul lor.

De aceea aş vrea să mă refer la un cuvânt al Părintelui Iosif: „În timpul din urmă, Oastea Domnului a ajuns la o răspântie. A început să se audă: Oastea e ici, Oastea e colo. Dar eu strig de pe acoperişul caselor: Oastea nu-i nici ici, nici colo. Ci Oastea e numai acolo unde se ţine cu sfinţenie legământul şi hotărârea noastră de la început: de a trăi deplin Evanghelia, declarând război tuturor patimilor şi păcatelor. Unde se ţine cu sfinţenie acest legământ, acolo este Oastea Domnului“.

Îmi amintesc de cei doi care au plătit cu propria lor viaţă legământul lor făcut cu Dumnezeu: Părintele Profesor Doctor Ilarion Felea şi fratele Valer Mândroni. Şi cred că ar trebui să ne intereseze aceasta şi pe noi, ca ostaşi, şi pe cei care vrem să lucrăm în mijlocul unui popor şi al unui neam, spre a-l ajuta să se ridice din starea de păcat în care există, la saltul despre care amintea mereu fratele Traian Dorz, la nivelul pe care îl pretinde Evanghelia de la noi, cei care ne numim creştini. Ori noi observăm – şi se observă mai ales în vremurile noastre, mult mai uşor ca altădată, când atâtea mijloace de informaţie există – ce se petrece în mijlocul unui popor cum e poporul nostru. De aceea am vrea să spunem cu apăs aici, mai ales că vă avem pe frăţiile voastre, copii ai Domnului, copii ai Oastei Domnului: în urmă cu 70 de ani era un singur fiu al Bisericii şi al poporului nostru care plângea cu lacrimi peste moştenirea rămasă de la mama lui, Psaltirea cu scoarţe de lemn, făcând un legământ. Acela era Părintele Iosif Trifa.

Mântuitorul punea problema aluatului pus în frământătură să dospească. Iată, suntem două mii şi jumătate, trei mii adunaţi aici, sub acest cort binecuvântat şi de Dumnezeu şi de părinţii noştri. Peste adunarea aceasta mii de îngeri veghează, pentru că ea a fost sprijinită cu lacrimi, cu post şi rugăciune de mulţi dintre cei ai familiilor noastre, care au strigat la Domnul pentru întâlnirea noastră. Deci dacă acest ferment a reuşit să dospească învăţătura atâtor sute de mii din mijlocul poporului şi al Bisericii noastre, ce-ar trebui să se întâmple dacă fiecare dintre noi am vrea să fim fermentul acela care, pus în frământătură, să se jertfească, aducând rod binecuvântat?

Dacă suntem lumină, să luminăm! Dacă suntem sare, să oprim stricăciunea şi să dăm gust vieţii spirituale a Neamului nostru şi a Bisericii noastre, prin felul nostru, prin legământul nostru făcut cu Dumnezeu, despre care vorbeşte Părintele Iosif astfel: „Acest legământ e puterea Oastei şi a ostaşilor. Ostaşul Domnului trebuie să fie un recabit, un nazireu care îşi ţine cu sfinţenie legământul contra păcatelor. Oastea a trecut şi trece prin multe încercări şi frământări. Şi poate până la sfârşit va avea parte de ele. Pentru că drumul biruinţei, drumul mântuirii a fost, este şi va fi, întotdeauna, drumul Crucii. Ori Oastea recabiţilor, Oastea nazireilor va rămâne până la sfârşit, prin oricâte încercări va fi să treacă.

Să luăm aminte, fraţilor ostaşi şi iubiţi fraţi ostaşi! Să ne gândim mereu la recabiţii de la Ieremia 35. După patru mii de ani ei trăiesc acum sub binecuvântarea unui legământ pe care-l ţin cu sfinţenie. Prin legământul ce l-am făcut trăieşte şi Oastea Domnului. Câtă vreme îşi va ţine cu sfinţenie acest legământ, Oastea va dăinui în ţara aceasta şi va trece din părinţi în copii, din neam în neam, din veac în veac. Ca o binecuvântare de la Dumnezeu, peste veacuri şi peste neamuri, va dăinui rămăşiţa Oastei Domnului.

La Anul Nou se împlinesc paisprezece ani – spunea Părintele Iosif – de când îmi jertfesc viaţa şi sănătatea într-o luptă grea cu alcoolul şi celelalte păcate din ţara noastră. Şi nu-mi pare rău că m-am jertfit. Când ţara aceasta va fi plină de recabiţi şi nazirei, atunci va trăi până la sfârşit şi neamul meu. Se vor stinge popoare mari şi tari, dar neamul meu va trăi. Şi prin binecuvântarea ţinerii unui legământ în contra păcatului va dăinui.

Fraţi ostaşi, să ne luptăm şi să ne jertfim înainte, în lupta cea sfântă pentru mântuirea noastră, pentru mântuirea altora, pentru mântuirea ţării şi a neamului nostru. Amin.“

Orice armată este formată din tineret. Dar tineretul, ajuns pentru prima dată în cazarmă, este dezbrăcat şi-şi lasă acolo, la magazia unităţii, şi uniforma de acasă, şi toate grijile pe care le-a avut acasă. Şi începe o nouă viaţă. Iar această nouă viaţă şi-o începe printr-un jurământ.

De aceea, prevenim pe aceia care vor intra „sub arme“ în Oastea Domnului şi vor face legământul, să ştie că pleacă pe un drum al Crucii; ei va trebui să-şi spună: Aşa vorbeşte Dumnezeu! Şi să mărturisească adevărul, orice preţ li s-ar cere. Ei nu au voie să-L trădeze. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“, a afirmat Mântuitorul.

Fratele Traian Dorz, în Istoria unei jertfe, pe data de 15 februarie1976, zice aşa: „Trebuie să se adâncească statornic în conştiinţa fiecăruia dintre noi adevărul că Lucrarea Oastei n-a renunţat niciodată la misiunea rânduită ei de Dumnezeu, de a fi o primăvară înnoitoare în viaţa Bisericii noastre şi un salt de trăire nouă şi înaltă în viaţa poporului nostru.

Un rost mai secundar şi un rol mai mic nu şi-a admis Oastea Domnului niciodatăNiciodată n-am acceptat ca Oastea Domnului să devină o căruţă izolată pe o stradă pustie. Şi nici o remorcă ataşată înapoia vreunei secte. Nici măcar ceva nou, dar izolat de Biserică şi de popor. Asta ar fi tot o sectă.

Vrem totul, vrem mântuirea întregii noastre Biserici şi ridicarea întregului nostru neam. Mai mult da, dar mai puţin nu!.

Pare că ar vrea să spună aici, aşa cum a spus Apostolul Ioan, din Apocalipsă: Cine va adăuga sau va scădea ceva din toate acestea, aceluia i se vor adăuga sau i se vor scădea… multe.

De aceea să umblăm cu băgare de seamă în Lucrarea lui Dumnezeu. Ea nu-i a noastră. Nu-i nimeni în fruntea Oastei Domnului. Ea are un Conducător Unic: pe Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Pe Iisus Biruitorul, Care stă în fruntea foii noastre.

N-are voie nimeni să se amestece în moştenirea pe care o avem lăsată, atât de limpede, atât de clar, de înaintaşii noştri. Nu ni se permite să schimbăm absolut nimic la felul cum am moştenit-o.

Când toţi câţi suntem aici, când toţi dintre frăţiile voastre, iubiţii noştri fraţi tineri, vă veţi pune pe inimă aceste lucruri şi îndemnuri scrise cu multe lacrimi şi plătite scump de fratele Traian Dorz, veţi înţelege să faceţi şi voi un astfel de legământ pentru slujirea în acest fel a lui Hristos, Domnul nostru.

Va fi atunci, ca în unităţile militare, când vin contigente după contigente, şi, împreună cu tinerii, vin părinţii şi fraţii şi colegii mai mici sau mai mari şi ascultă cum se depune jurământul…

Să ne ţinem legământul, dragii mei, cu curăţenie, până la capăt… Să nu renunţaţi la el niciodată şi nicicum!