Sfântul IGNATIE BRIANCIANINOV, Fărâmiturile ospăţului
Dragostea faţă de aproapele este precedată şi însoţită de smerenie. Ura faţă de semenul nostru este precedată de critică, de denigrare, de bârfă şi de dispreţ, cu alte cuvinte, de mândria noastră.
Sfinţii călugări îşi aduc aminte mereu de cuvintele Domnului Hristos: “Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40). Ei nu se apucă să cerceteze dacă semenul lor este vrednic sau nu de stima lor; ei nu acordă nici o atenţie nenumăratelor greşeli ale acestora. Dar ei erau foarte atenţi să nu piardă din vedere că semenul nostru este chipul lui Dumnezeu, şi că Hristos însuşi este atent la ceea ce-i facem, îngerul căzut din mândrie detestă o asemenea atitudine; el face tot ce poate pentru a-l înşela fără a fi băgat în seamă. Atitudinea smerită este străină înţelepciunii trupeşti şi simţuale a naturii umane căzute, şi trebuie să avem o atenţie deosebită pentru a o păstra în memorie. Este nevoie de un efort interior susţinut şi de o colaborare cu harul divin pentru a o avea constant prezentă în minte când este vorba de relaţiile cu fraţii noştri. Dar până ce, prin mila lui Dumnezeu, ne însuşim în mod real o asemenea atitudine, ea suscită cea mai curată dragoste de oameni, aceeaşi pentru toţi fără deosebire. O asemenea dragoste are o singură cauză: Hristos, cinstit şi iubit în tot omul.
Această atitudine devine izvorul unei dulci căinţe, a unei ardente rugăciuni făcută fără osebire şi cu mare reculegere. Avva Dorotei avea obiceiul să-i spună ucenicului său, avva Dositei, de câte ori acesta se lăsa cuprins de mândrie: “Dositei, tu eşti mânios. Nu-ţi este ruşine să te mânii şi să-l superi pe fratele tău? Nu ştii tu că el este Hristos, şi că tu-l superi pe Hristos?”
Marele Sfânt, care a fost Apolos, le zicea adesea ucenicilor săi referitor la primirea fraţilor străini care veneau la el, că trebuie să-i cinsteşti cu o metanie până la pământ, pentru că nu te prosterni în faţa lor, ci în faţa lui Dumnezeu. “Ai văzut pe fratele tău? L-ai văzut pe Domnul Dumnezeul tău? spunea el. Lucrul acesta l-am primit de la Avraam (cf Facere 18). Şi că trebuie să-i primim pe fraţi şi să fim ospitalieri cu ei, am învăţat de la Lot care-i silea pe îngeri să petreacă noaptea în casa sa” (Facere 18).
Acest fel de a gândi şi de a se comporta l-au avut toţi călugării din Egipt, foarte vestiţi în întreaga lume prin asceza călugărească şi prin darurile Sfântului Duh. Aceşti călugări s-au arătat vrednici de a fi prevestiţi de dinainte de proorocul David: “oamenii rugăciunii veni-vor din Egipt” (Ps. 67, 32).
Sfântul Ioan Casian, scriitor bisericesc din veacul al IV-lea, relatează următoarele: “Din dorinţa de a cunoaşte învăţăturile bătrânilor, am pornit din părţile Siriei spre Egipt, unde ne miram noi că eram primiţi cu atâta bucurie, încât nici o rânduială de postire nu mai era respectată până la ora stabilită pentru masă aşa cum ne deprinsese la mănăstirile din Palestina. Oriunde mergeam, regula zilnică de postire era întreruptă, în afară de miercuri şi vineri. Întrebându-i pentru ce se trece la ei cu atâta uşurinţă peste posturile zilnice, unul din bătrâni ne-a răspuns: “Postul mă însoţeşte tot timpul, iar pe voi, care curând veţi pleca, nu vă voi putea ţine necontenit cu mine. Postul, deşi este folositor şi trebuincios, e totuşi o ofrandă dăruită de bună voie, pe când îndeplinirea unei lucrări a dragostei este impusă de învăţătură ca o obligaţie. Prin urmare prin voi primindu-L pe Hristos, trebuie să-L hrănesc (Matei 10,40). Iar după plecarea voastră, voi putea despăgubi omenia, ce v-am arătat-o pentru El, printr-un post mai crâncen, asupra mea”, în adevăr. “Pot oare fiii nunţii să fie trişti, câtă vreme Mirele este cu El?” (Matei 9, 15), însă după ce va fi plecat atunci vor posti în libertate” (Aşezămintele Monahale V, 24).
Dacă trăieşti într-o mânăstire cu fraţi, consideră-te pe tine singur ca păcătos, şi pe toţi fraţii, fără excepţie, ca pe nişte îngeri. Intru toate dă-le întâietate. Când este preferat aproapele tău bucură-te şi socoate lucrul acesta ca cel mai drept. Vei ajunge uşor la o asemenea stare de spirit încât vei evita întâlnirile prea dese şi familiaritatea cu ceilalţi. Dimpotrivă, dacă-ţi vei permite relaţii prea strânse şi comportări prea libere cu ei, nu vei fi niciodată vrednic a ajunge la măsura duhovnicească a sfinţilor, şi nu vei putea zice niciodată cu sinceritate Apostolului: “lisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (1 Tim. l, 15).
Datorită smereniei tale în raporturile cu ceilalţi şi datorită dragostei pentru ei, împietrirea inimii tale va slăbi încet, încet. Ea va ceda ca o piatră grea ce este rostogolită să intre într-un mormânt, şi inima va putea renaşte pentru legături duhovniceşti cu Dumnezeu, pentru care, până aici, era moartă. O nouă perspectivă se deschide ochilor duhovniceşti care vor descoperi mulţimea rănilor pricinuite de păcat întregii firi omeneşti căzute. Ea va recunoaşte starea sa jalnică în faţa lui Dumnezeu şi-i va implora mila. Inima va conlucra cu mintea prin tânguirea ei şi printr-o umilă înduioşare. Acesta este începutul rugăciunii adevărate.
Dimpotrivă, Sfântul Isaac Sirul aseamănă rugăciunea omului plin de resentimente cu seminţele aruncate pe piatră. Acelaşi lucru se poate spune despre rugăciunea celui ce-l judecă şi-l urăşte pe aproapele său. Nu numai că Dumnezeu nu primeşte rugăciunea omului orgolios şi irascibil, ci şi îngăduie Acelui ce se roagă în această stare de spirit, să suporte diferite ispite foarte umilitoare pentru ca, lovit şi încovoiat de ele, să regăsească umilinţa faţă de semenul său şi dragostea de oameni. Rugăciunea este expresia dragostei călugărului faţă de Dumnezeu (Scara XXVIII, 33).