„«Eu», a zis el, «sunt glasul celui ce strigă în pustie: ‘Neteziţi calea Domnului’, cum a zis proorocul Isaia.»” (Ioan 1, 23)
În pustiul fără nici o cale şi fără nici un izvor, în care se găsea atunci omenirea, iată că răsună un glas lămurit.
Omenirea auzea prima dată o înştiinţare clară, i se arăta prima dată un drum sigur, i se înfăţişase pentru prima dată – în sfârşit – un Mântuitor real!
Ioan Botezătorul, ultimul străjer, anunţă apariţia Celui îndelung aşteptat. El încheie şirul nesfârşit de străjeri care aşteptară de atâtea veacuri sosirea dimineţii şi ivirea Soarelui Dreptăţii… Sosise, în sfârşit, dimineaţa, răsărise, în sfârşit, Soarele (Mal. 4, 2).
O, de când se tot spusese că va veni! De când tot priviseră prooroci şi oameni neprihăniţi mereu cu dor şi cu nădejde să vadă ziua Lui (Luca 10, 23-24; Evrei 11, 13). De câte generaţii era mereu aşteptat să vină şi câte suflete se sfârşiseră, tânjind de dor să vadă măcar una din zilele lui Hristos – şi nu le-au văzut.
Acum venea! Robul şi vestitorul Său mergea înaintea Lui strigând: Iată-L! Iată Mielul lui Dumnezeu, vine să ridice păcatele lumii!… Pregătiţi-I calea!… Pregătiţi-I calea în inimile voastre şi cu inimile voastre!…
Dar glasul care sună pentru netezirea căilor Domnului sună mereu în pustiu. În singurătate. Şi în zadar. Pustiul este locul fără ecou. Acolo poţi striga, că nicăieri nu se aude şi nimeni nu răspunde. Un glas în pustiu nu este chiar nimic. O, ce smerenie, ce răbdare şi credinţă mare îţi trebuie ca să strigi acolo unde n-ai nădejde să te audă cineva.
Cei care duc solii lumeşti, mincinoase, hazlii, curioase sau uluitoare sunt înconjuraţi mereu de ascultători atenţi şi mulţi. Dar aceia care duc solia Evangheliei şi vestirea lui Hristos vorbesc adesea în pustiu!… În pustiul plin de fiare sălbatice, între urlete mânioase, între atacuri vrăjmaşe, între furtuni puternice şi aproape totdeauna fără ascultători care să-i creadă şi să-i urmeze!
Totuşi solul strigă, chiar dacă vede că strigă în pustiu! Chiar dacă ştie că strigă zadarnic, totuşi strigă mereu. Fiindcă nu poate să tacă, fiindcă vai de el dacă ar tăcea!
Suflete preaiubit, dacă eşti solul Domnului, strigă în pustiu! Nu vorbi încet! Nici prea domol, nici prea dulceag, ci strigă. Acolo unde vezi că este pustiu, trebuie să strigi, căci sufletele sunt depărtate de tot şi împotrivitoare. Este nevoie de curaj şi de voinţă puternică, fiindcă acolo este nepăsare, amorţire şi împotriviri neobişnuite. Acolo strigă, ca să se audă peste larma lor împotrivitoare, peste murmurele lor de nemulţumire, peste şoaptele lor bâr-fitoare…
Strigă până vor auzi toţi cei surzi, toţi cei somnoroşi, toţi cei depărtaţi şi toţi cei îmbătrâniţi în păcate sau rătăciţi de multele căi înşelătoare, câte sunt, de obicei, prin pustiu.
Strigă totdeauna cu putere, cu răbdare şi credinţă! Ceva neapărat se va face, cineva neapărat se va trezi! Dumnezeul nostru nu lasă niciodată să fie în zadar un stri-găt puternic şi sincer pentru El.
Doamne Iisuse, Te rugăm ridică soli ai Tăi plini de curaj şi de putere, al căror glas să poată pătrunde cu îndrăzneală sfântă, stră-bătând tot pustiul lumii cu vestirea Ta. Fă-i plini de curaj pentru Tine, măcar cu atâta curaj de cât este plin vrăjmaşul care răspândeşte chemările rătăcirii şi dezbinării. Împiedică, Doamne, şi acopere glasul amăgitorului, nimicindu-i puterea şi risipindu-i vasele prin care dezbină şi încurcă drumul sufletelor, ca să nu mai aibă nici un câştig de la noi, Doamne, căci ajunge tot răul şi stricăciunea câtă a făcut Bisericii Tale. Amin.
Traian Dorz, din HRISTOS – DUMNEZEUL NOSTRU