Omul cel vechi

Traian DORZ, din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 29-a după Rusalii

„Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă, după Chipul Celui ce l-a făcut.“ (Coloseni 3, 9-10)

Oglinda-inimii-omului-05Nu vă minţiţi unii pe alţii, spune acest sfânt verset, întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, cu poftele lui…
Minciuna, ca şi celelalte păcate dinaintea ei, osândite în versetul de care am vorbit mai înainte, este şi ea unul din lanţurile de care se mai ţin încă multe suflete pe care satan le atrage astfel din nou spre iadul din care le eliberase Mântuitorul Hristos.
Minciuna „mică“, minciuna „nevinovată“, minciuna „de scăpare“, minciuna „de circumstanţă“, „de ocazie“, este un lanţ de care mulţi nu se mai pot lăsa nicidecum, până ce ajung la iad cu ea.
Pe mulţi îi prinzi cu ea în mână şi tot nu o lasă, deşi cunosc bine cuvântul că în Ierusalimul Ceresc nu va intra nici unul din cei care trăiesc în spurcăciune şi în minciună. În spurcăciune, înlăuntru şi în minciună, în afară… În orice fel de minciună. Şi de orice mărime a ei.

Iată una din minciunile din afară:
Era un „credincios“ care propovăduia în adunări mereu despre înfrânarea de la băutură, dar el acasă nu se lăsase de tot de pahar.
Într-o duminică după-masă, a vorbit la adunare foarte frumos despre dărnicia creştină, spunând cuvintele Mântuitorului: Cine are două haine să dea una celui ce nu are şi cine are mâncare să facă la fel (Lc 3, 11).
În ziua următoare, a venit la casa lui un frate sărac, iar sora, nevastă-sa, văzându-l cu haina zdrenţuită şi urmând îndemnul din predica soţului ei de ieri, a luat unul din costumele lui de haine şi i l-a dat fratelui lipsit.
Peste două zile, soţul i-a zis soţiei sale:
– Adu-mi costumul cutare, ca să mă îmbrac; trebuie să merg undeva.
Soţia i-a adus altul, nu pe cel pe care îl ceruse el. | Continuare »

Meditaţii la Apostolul din Duminica a 14-a după Rusalii

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

… În vremea când Mântuitorul era judecat şi osândit la moarte, nu toţi cei care fuseseră de faţă atunci au strigat: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!“.
Au fost şi mulţi care n-au strigat, care au tăcut… Care au tăcut vinovat cânt trebuia să strige: Nu! Nu-L răstigni! Nu-i vinovat acest Om de nici una dintre crimele de care este învinuit şi de acuzele ce se aduc împotriva Lui. Toţi aceşti martori mincinoşi şi murdari spun neadevăruri. Omul acesta n-a fost în stare să facă aşa ceva niciodată. Acei care spun despre El aceste calomnii să dovedească, să arate ce spun! Nu osândiţi pe un Nevinovat, căci vă va osândi Dumnezeu!
Dar toţi au tăcut. Au tăcut orbii cărora El le dăduse vederea… Au tăcut cei înfometaţi pe care El îi dusese să se ospăteze, care se îngrăşaseră acum, care aveau case la oraş, mobile luxoase, haine la modă, cei care se îmbuibau cu mâncăruri şi băuturi, în timp ce El flămânzea, suferea, plângea, Se ruga şi tăcea… Au tăcut toţi cei pe care El îi ridicase din mizerie, din neştiinţă, din anonimat.
[…] Aşa se săvârşeşte crima cu ajutorul celor care tac. Cu ajutorul „fraţilor“ înţelepţi, care nu-şi pun ei în primejdie situaţia lor, spre a apăra pe un om chiar nevinovat, dar care acum nu le mai poate procura nici un avantaj direct, însă dacă l-ar apăra le-ar putea pricinui vreo neplăcere. Că a fost el un binefăcător cândva şi pentru ei, poate. Dar dacă acum nu le mai poate face nimic… „Mai bine să nu ne băgăm. Nu ne mai interesează problema.“
Aceştia sunt martorii nepăsători, martorii vinovaţi, martorii criminali, care, îngăduind nelegiuirea prin tăcerea lor, se fac părtaşi cu făptaşul ei la osânda lui.
Şi să şi fie şi acum şi în vecii vecilor!