Părintele Iosif Trifa

Peste tot, cultul Maicii Domnului îşi are temeiul lui în Biblie. Greşesc sectarii care resping cultul Maicii Domnului, spunând că nu-şi are temeiul în Sfânta Scriptură.
Dar greşesc, de altă parte, şi cei care umblă să apere acest cult cu fel de fel de istorisiri şi ocoşeli omeneşti – care nu-şi pot avea temeiul lor sprijinit de Biblie.
Cultul Maicii Domnului este arătat lămurit în Sfânta Scriptură în multe locuri, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, şi se poate oricând apăra şi susţine prin Cuvântul cel Sfânt al lui Dumnezeu. Însăşi Preacurata arată acest cult prin cuvintele ei din Evanghelia de la Luca 1, 48, când spune: „Iată că de acum mă vor ferici toate neamurile…“
Ce păcat neiertat vor avea acei nesocotiţi (sectari) care n au decât cuvinte de hulă pentru cel mai curat şi mai desăvârşit vas din lume, pe care cerul l-a ales şi l-a folosit în lucrarea cea mare a mântuirii neamului omenesc, adică Sfânta Fecioară, Maica Domnului nostru Iisus Hristos.
Biserica noastră învaţă că Maica Domnului mijloceşte şi ea la Fiul său, Mântuitorul nostru, pentru noi, prin rugăciunile ei. Şi noi vedem limpede acest lucru mai ales din mijlocirea de la Nunta din Cana pentru cei ce se găseau atunci în mare strâmtorare… (Ioan 1, 3). Iar Mântuitorul a ascultat-o.
Taina Întrupării Mântuitorului nostru, Fiul lui Dumnezeu, este o taină care trebuie să ne umple de evlavie şi de recunoştinţă faţă de Sfânta Fecioară, Maica Domnului, care a fost aleasă de Însuşi Tatăl Ceresc şi sfinţită de Însuşi Duhul Sfânt pentru această mare şi veşnică lucrare a mântuirii noastre.
Oricine vorbeşte în chip necuviincios despre Sfânta Fecioară şi Maică a Domnului va fi vinovat de un păcat veşnic împotriva Tatălui Care a ales-o, împotriva Fiului Care a sfinţit-o şi împotriva Duhului Sfânt Care a umbrit-o.
Noi, ostaşii Domnului, spunem, potrivit Sfintei Scripturi, şi cântăm cu evlavie: «Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu…»
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, roagă-te Fiului tău pentru noi păcătoşii.

«Oastea Domnului», nr. 14/1930 şi «Isus Biruitorul», nr. 20/1935

Iisus Mântuitorul e alungat cu pietre din patria Lui

Evanghelia de duminică, de după Botez, e puţin cunoscută şi ar trebui să o cunoască tot omul, căci cuprinde o adâncă învăţătură sufletească.
Evanghelia aceasta ne spune numai pe scurt că a ieşit Iisus din Nazaret, patria Lui, dar nu spune de ce şi cum a ieşit. Aceste amănunte le aflăm dintr-o altă Evanghelie, de la Luca; (citiţi această Evanghelie la Luca, în cap. 4, vers. 16-32). În această Evanghelie se spune pe larg cum a început Iisus să înveţe şi în ţara Lui şi „toţi Îl mărturiseau pe El şi se mirau de cuvintele darului care ieşeau din gura Lui“, dar când a început a-i mustra pentru păcate „s-au umplut toţi de mânie şi, sculându-se, L-au scos pe El afară din cetate“.
Să luăm aminte că această Evanghelie se petrece şi azi printre noi şi sub ochii noştri. Noi ne mirăm de nazarinenii cei nebuni care L-au scos pe Iisus din cetatea lor şi L-au alungat cu pietre, dar tot aşa facem şi noi când, cu păcatele şi fărădelegile noastre, Îl alungăm pe Iisus dintre noi şi din hotarele vieţii noastre. Iisus Mântuitorul rămâne şi locuieşte numai acolo unde este iubire, pace şi viaţă curată între oameni şi prin casele lor. Când noi stăruim în păcate şi fărădelegi, Îl alungăm pe Mântuitorul din cetatea vieţii noastre. În multe locuri şi în multe feluri şi chipuri se poate vedea şi azi Evanghelia de mai sus. Eu am văzut-o şi ieri în piaţa Sibiului. Era marţi, zi de târg, şi un om beat striga şi înjura de cele sfinte, de te luau fiorii. Mi s-a părut atunci că înaintea acestui om mergea Mântuitorul şi el Îl alunga cu pietre, aşa cum se vede în imaginea de mai sus. | Continuare »

Traian Dorz, «Întâi să fim»

nasterea-maicii-domnuluiCredinţa părinţilor noştri a cinstit dintotdeauna însemnătatea, numele şi fiinţa Sfintei Fecioare Maria, Maica Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Şi orice cuget evlavios de creştin adevărat se va uni totdeauna, cu toată fiinţa sa, întru această cinstire.

Din marea şi eterna clipă a Bunei-Vestiri, când slăvitul arhanghel Gavril – îngerul care stă chiar în faţa lui Dumnezeu, cum a spus el însuşi –, a fost trimes să ducă preafericitei Fecioare Maria vestea cea strălucită, ea a fost acea taină şi minune prin care s-a început lucrarea mântuirii noastre.
Această fiinţă unic de mare şi de aleasă a căpătat o slavă eternă, atât în faţa cerurilor, cât şi a pământului. Asupra ei s-a coborât atunci tot harul Dumnezeirii.

Arătarea prezenţei Sfintei Treimi şi împreună-lucrarea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh s-a arătat pentru prima dată clar în istoria omenirii şi în scrierile Sfintelor Scripturi nu la Botezul Domnului, în Iordan – cum de obicei se spune –, ci S-a arătat pentru prima dată prin vestirea marelui arhanghel Gavril către Sfânta Fecioară Maria. Sfântul arhanghel îi spune uimitoarele cuvinte – unice de la o fiinţă cerească atât de strălucită spre o fiinţă pământească –, zicându-i: Plecăciune ţie, căreia ţi s-a făcut mare har! Puterea Tatălui te va umbri, Duhul Sfânt Se va coborî peste tine şi Fiul lui Dumnezeu Se va naşte din fiinţa ta… (Lc 1, 35).

Iată, toată strălucita Prezenţă a Sfintei Treimi!… Iată începutul şi mijlocul minunat al marii şi veşnicei noastre mântuiri. Iată fiinţa care şi-a unit jertfa şi suferinţa ei împreună cu Fiul lui Dumnezeu, cu Jertfa şi suferinţa Lui. Pentru că lucrarea Fiului Sfânt totdeauna cuprinde în ea şi ceva din lucrarea şi jertfa Mamei Lui sfinte.

În poporul nostru şi în Biserica noastră, cinstirea biblică a Maicii Sfinte are o tradiţie de veacuri, chiar de la naşterea noastră ca popor în istoria acestei lumi.
Şi trebuie să aibă o astfel de cinstire, pentru că ea este potrivită cu Cuvântul lui Dumnezeu, care spune: „… toate neamurile mă vor numi fericită” (Lc 1, 48).

Maica Domnului a fost fiinţa cea mai aleasă de pe pământ, investită cu cel mai mare har, acela de a fi împreună-lucrătoare cu Sfânta Treime, în cel mai gingaş şi mai minunat fel, la mântuirea lumii din păcat şi la împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu făcută primilor oameni ca singura lor salvare din osânda păcatului şi a morţii. | Continuare »

Ioan Marini («Viaţa Creştină» nr. 14, din 2 apr. 1939)

Intrăm din nou în Săptămâna sfintelor Patimi. În fiecare an, această săptămână se aşază înaintea vieţii noastre chemându-ne să ne apropiem de taina crucii de pe Golgota şi să sorbim din jertfa cea sfântă a Domnului iertare, dar şi putere, ca să trăim o viaţă nouă.
O, ce dar mare ne este nouă jertfa crucii de pe Golgota! Şi cum nu cunoaşte lumea acest dar nespus de scump şi măreţ!
Cei care cunosc şi au gustat din jertfa Domnului Iisus sunt îmbătaţi de dragostea Lui; nu le mai trebui e lume şi plăceri. Ei au descoperit raiul şi fericirea care-I mulţumeşte pe deplin.

Vrei să cunoşti iubite cititorule, dragostea lui Dumnezeu? Vino la Golgota şi vei vedea că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea – şi pe tine – încât a dat p e Fiul Său, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (In 3, 16).
Vrei să vezi cât te-a iubit Domnul Iisus pe tine şi pe toţi păcătoşii?
Vino la Golgota şi vei cunoaşte dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi toţi (I In 3, 16); că, fiind noi încă păcătoşi şi vrăjmaşi ai Lui, El totuşi ne-a iubit şi a murit ca să ne mântuiască (Rom 5, 6-8). | Continuare »

Traian Dorz, «HRISTOS – DUMNEZEUL NOSTRU» cap.1

image-22„A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan.“
Orice neam de oameni şi orice epocă din viaţa omenirii şi-au avut oamenii mari, oamenii trimişi de Dumnezeu, care să le aducă soliile alese, să le aducă binefacerile mari şi să le arate căile adevărate. Dar, în împrejurări cu totul deosebite, Dumnezeu a trimis omeni­rii oameni unici, cu solii unice.
Ioan Botezătorul a fost trimis cu o solie unică.

Vorbind într-un fel deosebit decât toţi ceilalţi înaintaşi ai săi prooroci, Ioan Botezătorul a produs în poporul în care urma să Se arate Hristos o mişcare unică. Pregătind astfel calea şi arătarea Domnului Iisus Hristos într-o atmosferă pre-gătită şi gata să-I audă Evanghelia Sa. De aceea şi numărul celor care L-au urmat de la început pe Mântuitorul şi interesul cu care Îl ascultau era atât de mare.
Trimis cu singura misiune să pregătească inimile oamenilor pentru aşteptarea şi ascultarea soliei lui Hristos, Ioan şi-a făcut cu prisosinţă datoria, murind ca un slujitor vrednic, după împlinirea frumoasă a frumoasei sale însărcinări.

Binecuvântat să fie solul sfânt care L-a arătat prima dată oamenilor pe Iisus Hristos, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii! Dintre toţi cei care s-au născut din femeie, nimeni n-a fost mai mare decât el (Mat. 11, 11).

De atunci şi până în veac, oricine Îl arată puternic prin cuvinte şi fapte pe Iisus Hristos, ca pe Mielul care ridică păcatul lumii, este un om al lui Dumnezeu.
Cât de puţin a fost în vremea sa preţuit şi înţeles Ioan! Acest mare sol şi trimis al lui Dumnezeu!

Cât de puţini au fost înţeleşi şi preţuiţi toţi marii trimişi ai lui Dumnezeu în neamul şi în vremea lor, până astăzi, de către oamenii cei la care duceau ei solia lor aleasă şi mare!
Marii trimişi ai lui Dumnezeu, fiecare la vremea lui, s-au „bucurat“ mereu tot de o astfel de primire de la cea mai mare parte a poporului lor!
Isaia, Ieremia, Pavel, Ioan Gură de Aur sau părintele Iosif  şi toţi cei ca ei au avut mereu şi vor avea mereu pe pământ o asemenea primire şi o asemenea răsplată!

Toţi marii binefăcători ai omenirii,
tot lungul şir de trimişi ai Domnului au fost răsplătiţi la fel
şi au avut aceeaşi soartă printre fiii oamenilor! | Continuare »

Traian Dorz, LEAGĂNUL DE AUR

Omul este pedepsit chiar prin ceea ce păcătuieşte.
Dumnezeu, Care ne vede şi ne aude pe toţi, are o îndelungă răbdare pentru noi şi doreşte ca nimeni să nu fie pedepsit, ci să vadă fiecare că face rău şi să se întoarcă, cerându-şi iertare şi îndreptându-se, ca să fie mântuit. Dar dacă cineva nu vrea şi nu vrea să asculte şi să se îndrepte, odată vine pedeapsa. Atunci Dumnezeu îl lasă pe om să se pedepsească el singur, cum nu l-ar putea pedepsi nimeni altcineva.
Aşa s-a pedepsit Gheorghiţă.
Ştiţi cine este Gheorghiţă şi ce a păţit el? Gheorghiţă era unul dintre cei mai neastâmpăraţi şi mai neascultători copii.

Erau rele picioarele lui, căci numai unde nu trebuia alergau. Erau rele mâinile lui, căci numai de rele se ţineau. Dar cel mai rău dintre toate mădularele lui era limba.
Fuseseră pedepsite, adesea, şi picioarele, şi mâinile lui, cu înţepături, cu zgârieturi şi cu lovituri… Fuseseră pedepsite şi urechile lui pentru multele neascultări. Dar limba lui trebuia pedepsită şi mai aspru, căci cu ea făcea el răul cel mai mare. Tot ce spunea cu limba lui era minciună. Cu fiecare vorbă înjura, vorbea urât şi obraznic sau scotea limba aia rea la oameni neruşinat şi îndrăzneţ.
În zadar mama lui îl sfătuia bine, în zadar îl certa, în zadar îl pedepsea… Când era să-l pedepsească, fugea. Iar de departe scotea limba lui cea blestemată şi râdea. | Continuare »

„Şi a văzut doi îngeri în alb şezând în locul unde fusese culcat trupul lui Iisus: unul la cap şi altul la picioare.“ (Ioan 20, 12)

Nenorocirea de a-L pierde pe Iisus se întâmplă de multe ori şi multor credincioşi ai Lui în viaţa şi în lumea aceasta.
Vrăjmaşul sufletelor noastre caută neîncetat – prin tot felul de ispite, de necazuri, şi de primejdii urzite de el – să ne facă să-L pierdem pe Hristos.
Iar firea noastră pământească, unindu-se cu răul, aduce de multe ori peste ochii noştri duhovniceşti somnul leneviei, peste priceperea noastră, ceaţa amăgirilor, a străinelor încredinţări, deosebite de ale fraţilor noştri, iar peste inima iubirii noastre, răcirea şi rătăcirea…

Unii ne trezim mai curând, alţii mai târziu, alţii niciodată.
Unii Îl aflăm din nou, cu mai multă bucurie, fiindcă plângem amar şi-L căutăm cu stăruinţă.
Alţii Îl află mai târziu şi mai cu multă durere, pentru că plâng prea puţin şi-L caută prea încet.
Iar alţii nu-L mai află niciodată, fiindcă nu mai pot nici plânge şi nu mai doresc nici să-L caute, îngâmfându-se că L-au aflat altundeva.
Sunt şi stări când, chiar dacă n-ai păcătuit împotriva dragostei şi curăţiei lui Hristos, ca să-L pierzi, totuşi nu-I mai simţi puternic toată strălucirea Prezenţei Sale pe cerul vieţii tale. Faţa Lui pare învăluită în nori ca uneori faţa soarelui. | Continuare »