Du-te acolo… în locul meu… frate Traian…

Traian DORZ, din ISTORIA UNEI  JERTFE

Era 20 ianuarie [1947] când am ajuns la Sibiu. L-am găsit pe fratele Marini, într adevăr, foarte grav.
Dar abia am ajuns lângă el, până am şi aflat o altă veste dureroasă: mama lui, Ana, de la Săsciori, trecuse la Domnul… Ne-a fost destul de greu să-i spunem vestea aceasta. Dar ştiam că sufletul lui, care suferise atât de mult şi care era atât de alipit de Domnul, va suporta orice.
Am stat o zi şi o noapte împreună cu ceilalţi fraţi lângă el. […]
În ziua următoare, 21 ianuarie, stăteam lângă căpătâiul lui. Părea că dormitează. Dar ştia că sunt acolo.
Şi-a deschis ochii limpezi şi s-a uitat la mine cu o privire în care regăseam toată dragostea şi încrederea adâncă dintre noi. Mi-a şoptit rar:
– Mâine va fi înmormântarea mamei mele… Eu nu pot fi acolo. Du-te în locul meu… Şi spune tu în locul meu
N-a mai putut continua… Plângea adânc…
I-am dat un creion şi o hârtie:
– Scrie măcar câteva cuvinte pe care ai vrea să le spun!
Cu o mânuţă subţire şi albă ca o rază de soare a început să scrie, pe hârtia albă, fără şir, odihnind greu ca după o muncă peste puteri, câteva rânduri răsucite şi întrerupte din care am descifrat câteva cuvinte, la început clare, după aceea doar bănuite:
„Mamă… cel mai dulce nume care se rosteşte de limba omenească… | Continuare »

Traian Dorz, «Întâi să fim»

nasterea-maicii-domnuluiCredinţa părinţilor noştri a cinstit dintotdeauna însemnătatea, numele şi fiinţa Sfintei Fecioare Maria, Maica Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Şi orice cuget evlavios de creştin adevărat se va uni totdeauna, cu toată fiinţa sa, întru această cinstire.

Din marea şi eterna clipă a Bunei-Vestiri, când slăvitul arhanghel Gavril – îngerul care stă chiar în faţa lui Dumnezeu, cum a spus el însuşi –, a fost trimes să ducă preafericitei Fecioare Maria vestea cea strălucită, ea a fost acea taină şi minune prin care s-a început lucrarea mântuirii noastre.
Această fiinţă unic de mare şi de aleasă a căpătat o slavă eternă, atât în faţa cerurilor, cât şi a pământului. Asupra ei s-a coborât atunci tot harul Dumnezeirii.

Arătarea prezenţei Sfintei Treimi şi împreună-lucrarea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh s-a arătat pentru prima dată clar în istoria omenirii şi în scrierile Sfintelor Scripturi nu la Botezul Domnului, în Iordan – cum de obicei se spune –, ci S-a arătat pentru prima dată prin vestirea marelui arhanghel Gavril către Sfânta Fecioară Maria. Sfântul arhanghel îi spune uimitoarele cuvinte – unice de la o fiinţă cerească atât de strălucită spre o fiinţă pământească –, zicându-i: Plecăciune ţie, căreia ţi s-a făcut mare har! Puterea Tatălui te va umbri, Duhul Sfânt Se va coborî peste tine şi Fiul lui Dumnezeu Se va naşte din fiinţa ta… (Lc 1, 35).

Iată, toată strălucita Prezenţă a Sfintei Treimi!… Iată începutul şi mijlocul minunat al marii şi veşnicei noastre mântuiri. Iată fiinţa care şi-a unit jertfa şi suferinţa ei împreună cu Fiul lui Dumnezeu, cu Jertfa şi suferinţa Lui. Pentru că lucrarea Fiului Sfânt totdeauna cuprinde în ea şi ceva din lucrarea şi jertfa Mamei Lui sfinte.

În poporul nostru şi în Biserica noastră, cinstirea biblică a Maicii Sfinte are o tradiţie de veacuri, chiar de la naşterea noastră ca popor în istoria acestei lumi.
Şi trebuie să aibă o astfel de cinstire, pentru că ea este potrivită cu Cuvântul lui Dumnezeu, care spune: „… toate neamurile mă vor numi fericită” (Lc 1, 48).

Maica Domnului a fost fiinţa cea mai aleasă de pe pământ, investită cu cel mai mare har, acela de a fi împreună-lucrătoare cu Sfânta Treime, în cel mai gingaş şi mai minunat fel, la mântuirea lumii din păcat şi la împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu făcută primilor oameni ca singura lor salvare din osânda păcatului şi a morţii. | Continuare »

„După aceea, S-a pogorât la Capernaum, împreună cu Mama, fraţii şi ucenicii Lui; şi acolo n-au rămas multe zile.“ (Ioan 2, 12)

Într-o vreme şi într-o împrejurare în Familia Sa, Mântuitorul a venit să locuiască în Capernaum (Mat. 4, 13). S-a mutat din Nazaret împreună cu Mama Sa, desigur, după moartea dreptului Iosif, în Capernaum, la ruda Mamei Lui, Maria lui Cleopa (Ioan 19, 25). Neavând cu cine să o lase pe Mama Sa, iar El trebuind să înceapă lucrarea pe care venise să o facă, au venit să locuiască în familia acestei apropiate rudenii, devenind membri ai acestei familii care avea fii şi fiice.

Faptul că cei din Nazaret se întreabă: «Nu este Acesta tâmplarul, fiul Mariei?» – arată că toţi Îl cunoşteau pe Domnul Iisus numai ca «fiul Mariei»; dreptul Iosif nemaifiind de mult, iar fiii ceilalţi ai familiei, la care se duseseră Iisus cu Mama Sa, se împrăştiaseră prin căsătorii până şi în Nazaret (Marcu 6, 3) şi erau socotiţi de-acum ca fraţii lui Iisus, din pricina timpului îndelungat de când locuiau laolaltă. Ca o singură familie.
Din felul cum s-au purtat faţă de Domnul foştii Lui concetăţeni, când, mai târziu, chemat poate chiar de rudele Mamei Sale, S-a dus într-un Sabat în sinagoga din Nazaret ca să le propovăduiască Evanghelia, se vede limpede ce suflete de oameni răi trăiau şi acolo. Poate chiar din pricina multor necazuri şi greutăţi care le va fi avut din partea lor, a fost nevoit Iisus şi Mama Sa ca să părăsească Nazaretul, mutându-Se în familia lui Cleopa, care avea o inimă credincioasă şi iubea pe Dumnezeu (Luca 24, 18). | Continuare »

Traian Dorz, «HRISTOS – DUMNEZEUL NOSTRU» cap.1

image-22„A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan.“
Orice neam de oameni şi orice epocă din viaţa omenirii şi-au avut oamenii mari, oamenii trimişi de Dumnezeu, care să le aducă soliile alese, să le aducă binefacerile mari şi să le arate căile adevărate. Dar, în împrejurări cu totul deosebite, Dumnezeu a trimis omeni­rii oameni unici, cu solii unice.
Ioan Botezătorul a fost trimis cu o solie unică.

Vorbind într-un fel deosebit decât toţi ceilalţi înaintaşi ai săi prooroci, Ioan Botezătorul a produs în poporul în care urma să Se arate Hristos o mişcare unică. Pregătind astfel calea şi arătarea Domnului Iisus Hristos într-o atmosferă pre-gătită şi gata să-I audă Evanghelia Sa. De aceea şi numărul celor care L-au urmat de la început pe Mântuitorul şi interesul cu care Îl ascultau era atât de mare.
Trimis cu singura misiune să pregătească inimile oamenilor pentru aşteptarea şi ascultarea soliei lui Hristos, Ioan şi-a făcut cu prisosinţă datoria, murind ca un slujitor vrednic, după împlinirea frumoasă a frumoasei sale însărcinări.

Binecuvântat să fie solul sfânt care L-a arătat prima dată oamenilor pe Iisus Hristos, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii! Dintre toţi cei care s-au născut din femeie, nimeni n-a fost mai mare decât el (Mat. 11, 11).

De atunci şi până în veac, oricine Îl arată puternic prin cuvinte şi fapte pe Iisus Hristos, ca pe Mielul care ridică păcatul lumii, este un om al lui Dumnezeu.
Cât de puţin a fost în vremea sa preţuit şi înţeles Ioan! Acest mare sol şi trimis al lui Dumnezeu!

Cât de puţini au fost înţeleşi şi preţuiţi toţi marii trimişi ai lui Dumnezeu în neamul şi în vremea lor, până astăzi, de către oamenii cei la care duceau ei solia lor aleasă şi mare!
Marii trimişi ai lui Dumnezeu, fiecare la vremea lui, s-au „bucurat“ mereu tot de o astfel de primire de la cea mai mare parte a poporului lor!
Isaia, Ieremia, Pavel, Ioan Gură de Aur sau părintele Iosif  şi toţi cei ca ei au avut mereu şi vor avea mereu pe pământ o asemenea primire şi o asemenea răsplată!

Toţi marii binefăcători ai omenirii,
tot lungul şir de trimişi ai Domnului au fost răsplătiţi la fel
şi au avut aceeaşi soartă printre fiii oamenilor! | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

…Fraţii mei scumpi şi aleşi, şi surorile mele, fiţi cu cea mai mare băgare seamă la orice şoaptă a lui Satan: nu vă socotiţi mai înţelepţi decât fraţii voştri. Nu vă consideraţi mai buni, nu vă priviţi mai presus, nu vă arătaţi mai vrednici. Aceasta este o ispită diavolească şi oricine a căzut în ea a fost pierdut.

Frate ales şi deosebit, te rog cu lacrimi, nu te socoti pe tine mai presus ca fraţii tăi cei ostenitori în Lucrarea lui Hristos. Chiar dacă eşti cel mai bătrân dintre ei. Chiar dacă eşti cel mai talentat dintre ei. Chiar dacă eşti cel mai vrednic dintre ei. Chiar dacă ai suferit sau ai lucrat sau ai luptat cel mai mult dintre ei… Nu te socoti pe tine niciodată mai presus, nici faţă de cel din urmă dintre fraţii tăi. Ci socoteşte-te totdeauna mai prejos, pentru ca să poţi primi dacă îţi va veni un sfat şi chiar o mustrare de la oricare dintre ei, chiar dacă, după părerea ta, n-ai merita-o. Aceasta te va înălţa în ochii Domnului tău, iar El va face să fii înălţat nespus şi în faţa fraţilor tăi.

Oricine se ridică mai presus de ascultarea frăţească, totdeauna cade în ispita diavolului şi ajunge prilej de dezbinare în Lucrarea lui Dumnezeu şi făcător de rătăciri printre fraţi.
Toate sectele şi rătăcirile prin astfel de oameni au început. Toate răstălmăcirile biblice, toate certurile dintre fraţi, toate relele lăuntrice şi mari ale Bisericii adevărate a lui Hristos au luat naştere şi întindere de la astfel de lucrători răi, de care fraţii n-au ştiut să se păzească, să se ferească şi să se depărteze la timp (Romani 16, 17; Fapte 20, 29-31; Tit 3, 10-11). Nici unul dintre aceştia nu s-a mai întors înapoi.

Nici unul dintre ei nu şi-a mai recunoscut greşeala. Nici unul nu s-a mai îndreptat din rătăcirea lui, fiindcă demonul mândriei, care a pus stăpânire pe el în chiar clipa când s-a ridicat peste fraţii lui şi contra lor, nu l-a mai lăsat din ghearele sale…

Traian DORZ

Numai Cuvântul Tău mă face
să-mi pot vedea păcatul meu,
ca să-mi ’nnoiesc mărturisirea
şi pocăinţa mea mereu.

Numai Cuvântul Tău mă poate
sub Cruce-ngenunchea plângând,
să-mi pot afla despovărarea
şi pacea inimii-ascultând.

Numai Cuvântul Tău mă creşte
senin, puternic şi smerit,
de-orice păcat şi neascultare
şi de-orice rătăciri ferit.

Numai Cuvântul Tău mă poartă
curat prin orişice noroi,
dând luptei mele spre sfinţire
mereu puteri şi trepte noi. | Continuare »

Vindecarea_10_leprosi-3Orice rugăciune împlinită spre noi din partea Domnului, trebuie neapărat să fie urmată de o mulţumire recunoscătoare din partea noastră spre El. Ce sfântă este totuşi şi ce duioasă dorinţa Domnului după mulţumire din partea noastră! Cuvântul Lui parcă ne roagă: „…şi fiţi recunoscători!” (Col 3, 15).
Când din cei zece leproşi vindecaţi, doar unul s-a întors să mulţumească, Mântuitorul Bun S-a întrebat cu tristeţe: „…De ce numai străinul acesta s-a întors să mulţumească lui Dumnezeu?” (Lc 17,18). Abia al zecelea şi-a adus aminte de prima datorie care este a fiecăruia dintre noi! Dar oare acum al câtelea se mai află un recunoscător pentru câte binefaceri primim?
„…Nu uita nici una din binefacerile Domnului” este una dintre cele mai duioase şi mai triste porunci ale Cuvântului Sfânt (Ps 103, 2). Duioasă, pentru că vorbeşte despre cea mai dulce datorie a noastră. Şi tristă, pentru că o împlinim atât de puţini şi atât de puţin…
Cât de minunat este când rugăciunile noastre de cerere sunt urmate în aceeaşi măsură de rugăciunile noastre de mulţumire! Nimic nu poate echilibra mai frumos relaţiile de dare şi de primire, de binefacere şi de recunoştinţă, de adus şi de dus – dintre noi şi Dumnezeu – ca rugăciunile noastre de mulţumire.
Dacă ne-am unit soarta noastră cu a lui Hristos şi cu a Evangheliei Sale, – nici noi nu putem avea parte în lumea aceasta de o altfel de soartă de cum a fost a Lui… Dar dacă am înţeles cu adevărat voia şi lucrarea cea nespus de înţeleaptă a lui Dumnezeu, Îi vom mulţumi totdeauna Lui pentru toate lucrurile (Ef 5, 20). Nu numai pentru că aceasta este voia Lui cu privire la noi, ci şi pentru că tocmai acestea sunt spre cel mai mare bine al nostru (Rom 8, 28). | Continuare »

Traian Dorz, CIREŞUL ÎNFLORIT

Când auzi despre ceva nou şi bun, nu întreba mai întâi pe cel care-ţi spune: „De unde ştii asta?”
Ci mai întâi gândeşte-te dacă ceea ce auzi este folositor şi adevărat sau nu. Şi numai după aceea vezi cine ţi-l spune. Un adevăr folositor şi bun nu poate să fi ieşit la început decât dintr-o gură binecuvântată, chiar dacă el a ajuns apoi până la tine şi dintr-o gură mai nevrednică.

Adevărul curat este ca şi aurul curat. El are valoarea lui în sine însuşi şi îşi păstrează veşnic această valoare, chiar dacă îl primeşti dintr-o gură murdară. De aceea, să nu mă întrebaţi nici voi pe mine de unde ştiu aceste povestiri pe care vi le spun. Şi dacă vedeţi că ele conţin nişte adevăruri frumoase, preţuiţi-le şi strângeţi-le în sufletul vostru, căci ele vă vor fi de cel mai mare ajutor, poate chiar în cea mai grea zi din via­ţa voastră. Ele sunt frumoase şi adevărate, fiecare prin el însuşi. Aceste adevăruri tocmai pentru aceasta vă sunt şi spuse. Dacă le veţi asculta şi le veţi împlini, ele vă vor ajuta şi vă vor ferici. Dacă le veţi nesocoti şi le veţi călca, ele vă vor osândi şi pe pământ, şi sub el.

Pe când poporul lui Israel era încă în robia egiptenilor, iar faraonul de atunci se purta tot mai aspru şi mai crud faţă de poporul acesta ajuns rob sub stăpânirea lui, între cei asupriţi erau şi mulţi oameni ticăloşi şi vânzători de fraţii lor. Pentru ca ei să mănânce o pâine mai bună şi să aibă un loc mai comod şi mai uşor, aceşti oameni se dăduseră de partea asupritorului, devenind iscoade şi pârâtori ai fraţilor lor. | Continuare »

Traian DORZ

Fiecare boală-şi are începutu-ntr-un păcat,
trupul nu se-mbolnăveşte cât e sufletul curat.
Numai după ce păcatul intră-n suflet, doar apoi,
întinându-se şi trupul, vin al boalelor convoi.

Nu-L rugaţi întâi pe Domnul să vă vindece vreun trup,
câtă vreme-n al lui suflet stau păcatele ca-n stup,
ci rugaţi-vă ’nainte şi-L chemaţi pe Dumnezeu,
ca să-i poată fi dat harul şi iertat păcatul greu.

Poate poţi (prin stăruinţe vinovat de îndelungi)
la vreo slabă vindecare a vreunui trup s-ajungi,
dar când boala sufletească n-a fost vindecată-ntâi,
numai cu o vindecare-nşelătoare-ai să rămâi.

Mulţi, când suferă cu trupul, au un suflet credincios,
dar, cum au scăpat de boală, Îl şi uită pe Hristos.
Dumnezeu le dase boala că să-L afle-n acest fel,
dar când le-a luat durerea s-au şi despărţit de El.

Nu doriţi întâi să scape nimenea de-o boală grea,
ci să lase-ntâi păcatul, că din cauza lui e ea.
Dacă-i vindeci al lui suflet, poţi să-i scapi şi trupul său,
dar când sufletul se pierde, vindecarea-n trup e-un rău.

Traian Dorz, PORŢILE VEŞNICIEIcap. Vrăjmaşii şi prietenii

… În mod obişnuit, rugăciunea nu se strigă, ci se şopteşte sau se plânge, se murmură sau se cântă, se gândeşte sau se suspină. Dar când se strigă, înseamnă că sufletul se află în ceas de cumpănă grea şi că este o vreme de primejdie mare, şi că este o stare de alarmă şi de groază. În astfel de vremuri, răspunsul nu poate întârzia, numai înţelegerea lui poate.
Atunci când omul strigă, înseamnă că ameninţarea este chiar lângă el. Iar el se vede chiar fără nici o putere de a o birui şi fără chiar nici o putinţă de a o înconjura.
Nu are importanţă cum privesc cei răi şi necredincioşi forma în care izbăveşte Dumnezeu din mâinile lor pe credinciosul Său care strigă către El pentru ajutor. Important lucru este că îl scapă!
Felul în care vine salvarea lui Dumnezeu este mereu nou şi neaşteptat. Şi este dovada că Dumnezeu este prezent totdeauna şi veghetor asupra alor Lui. O, câte rugăciuni strigate în durere şi în primejdie, în groază sau în bucurie ne-a ascultat şi ne-a împlinit îndată Dumnezeu! Să nu uităm mulţumirea pentru ascultarea lor!
Acei care au fost în cele mai grele stări şi au strigat către Domnul ştiu bine că cele scrise aici sunt întru totul adevărate. Dumnezeu i-a auzit şi i-a izbăvit îndată, pe ei sau pe cei pentru care se rugau strigând. Şi totdeauna îşi vor aduce aminte că nu un „concurs de împrejurări” i-a salvat. Ci numai puterea lui Dumnezeu.
Dar, vai, sunt mulţi care, după ce totul a trecut şi furtuna lor s-a liniştit, uită să-I mulţumească lui Dumnezeu! Ca cei nouă leproşi vindecaţi…

Traian Dorz, LEAGĂNUL DE AUR

Omul este pedepsit chiar prin ceea ce păcătuieşte.
Dumnezeu, Care ne vede şi ne aude pe toţi, are o îndelungă răbdare pentru noi şi doreşte ca nimeni să nu fie pedepsit, ci să vadă fiecare că face rău şi să se întoarcă, cerându-şi iertare şi îndreptându-se, ca să fie mântuit. Dar dacă cineva nu vrea şi nu vrea să asculte şi să se îndrepte, odată vine pedeapsa. Atunci Dumnezeu îl lasă pe om să se pedepsească el singur, cum nu l-ar putea pedepsi nimeni altcineva.
Aşa s-a pedepsit Gheorghiţă.
Ştiţi cine este Gheorghiţă şi ce a păţit el? Gheorghiţă era unul dintre cei mai neastâmpăraţi şi mai neascultători copii.

Erau rele picioarele lui, căci numai unde nu trebuia alergau. Erau rele mâinile lui, căci numai de rele se ţineau. Dar cel mai rău dintre toate mădularele lui era limba.
Fuseseră pedepsite, adesea, şi picioarele, şi mâinile lui, cu înţepături, cu zgârieturi şi cu lovituri… Fuseseră pedepsite şi urechile lui pentru multele neascultări. Dar limba lui trebuia pedepsită şi mai aspru, căci cu ea făcea el răul cel mai mare. Tot ce spunea cu limba lui era minciună. Cu fiecare vorbă înjura, vorbea urât şi obraznic sau scotea limba aia rea la oameni neruşinat şi îndrăzneţ.
În zadar mama lui îl sfătuia bine, în zadar îl certa, în zadar îl pedepsea… Când era să-l pedepsească, fugea. Iar de departe scotea limba lui cea blestemată şi râdea. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – SOLIA BIBLIEI

În lunga peregrinare pe pământ, poporul lui Dumnezeu şi ucenicul lui Hristos au de ajuns în multe stări grele şi la multe răscruci primejdioase trebuie să stea. Nu tot drumul vieţii unui popor sau al unui ucenic ascultător de Hristos este furtunos. Dar cea mai mare parte din drumul lor aşa este. Fiindcă aşa este scris că va fi. Şi aşa a fost însăşi calea vieţii pământeşti a Căpeteniei Bisericii şi a Mirelui ei, Iisus Hristos.

Dar mai dinainte de a fi noi poporul lui Dumnezeu, mai dinainte de a fi noi ucenici ai lui Iisus Hristos, mai dinainte de a cunoaşte lupta şi vrăjmaşul pe care va trebui să-l înfruntăm, mai dinainte de a ajunge în primejdiile şi în valurile prin care va trebui să trecem ca nişte biruitori, nouă, Hristos ne-a lăsat cuvântul Său puternic: «Nu vă temeţi!». Şi făgăduinţa Sa cea tare: «Căci Eu sunt cu voi.».
Cât de siguri ar trebui să fim noi de aceste adevăruri! Cât de puternică încredere ar trebui să avem neîncetat şi fiecare din noi în sprijinul pe care ni l-a făgăduit Dumnezeu. Şi cât de liniştiţi am străbate noi prin toate, dacă nu ne-am îndoi câtuşi de puţin că aceasta este chiar aşa. Şi că făgăduinţele Lui sunt întregi adevărate.
…Nu te uita cu îngrijorare, căci Eu, Dumnezeul tău, sunt cu tine – zice El. Eu te întăresc, ca să nu fii învins. Eu îţi vin în ajutor când eşti gata să fii doborât. Şi Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare, să ieşi din toate şi tu biruitor.

Frate, crezi tu aceste cuvinte adevărate ale lui Dumnezeu?
Te bizuieşti tu cu adevărat pe aceste cuvinte ca pe nişte biruinţe sigure?
Sunt ele pentru tine o pace dulce, un curaj sfânt, o temelie nezdruncinată, o călăuzire sigură?
Dacă într-adevăr sunt, atunci nimic nu te va birui niciodată!
Dacă într-adevăr nu sunt încă, roagă-te, crede şi încre-de-te stăruitor în ele, pentru ca să ajungă să fie pentru tine nişte adevărate şi nezdruncinate temelii veşnice. | Continuare »