Părintele Iosif Trifa

Peste tot, cultul Maicii Domnului îşi are temeiul lui în Biblie. Greşesc sectarii care resping cultul Maicii Domnului, spunând că nu-şi are temeiul în Sfânta Scriptură.
Dar greşesc, de altă parte, şi cei care umblă să apere acest cult cu fel de fel de istorisiri şi ocoşeli omeneşti – care nu-şi pot avea temeiul lor sprijinit de Biblie.
Cultul Maicii Domnului este arătat lămurit în Sfânta Scriptură în multe locuri, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, şi se poate oricând apăra şi susţine prin Cuvântul cel Sfânt al lui Dumnezeu. Însăşi Preacurata arată acest cult prin cuvintele ei din Evanghelia de la Luca 1, 48, când spune: „Iată că de acum mă vor ferici toate neamurile…“
Ce păcat neiertat vor avea acei nesocotiţi (sectari) care n au decât cuvinte de hulă pentru cel mai curat şi mai desăvârşit vas din lume, pe care cerul l-a ales şi l-a folosit în lucrarea cea mare a mântuirii neamului omenesc, adică Sfânta Fecioară, Maica Domnului nostru Iisus Hristos.
Biserica noastră învaţă că Maica Domnului mijloceşte şi ea la Fiul său, Mântuitorul nostru, pentru noi, prin rugăciunile ei. Şi noi vedem limpede acest lucru mai ales din mijlocirea de la Nunta din Cana pentru cei ce se găseau atunci în mare strâmtorare… (Ioan 1, 3). Iar Mântuitorul a ascultat-o.
Taina Întrupării Mântuitorului nostru, Fiul lui Dumnezeu, este o taină care trebuie să ne umple de evlavie şi de recunoştinţă faţă de Sfânta Fecioară, Maica Domnului, care a fost aleasă de Însuşi Tatăl Ceresc şi sfinţită de Însuşi Duhul Sfânt pentru această mare şi veşnică lucrare a mântuirii noastre.
Oricine vorbeşte în chip necuviincios despre Sfânta Fecioară şi Maică a Domnului va fi vinovat de un păcat veşnic împotriva Tatălui Care a ales-o, împotriva Fiului Care a sfinţit-o şi împotriva Duhului Sfânt Care a umbrit-o.
Noi, ostaşii Domnului, spunem, potrivit Sfintei Scripturi, şi cântăm cu evlavie: «Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu…»
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, roagă-te Fiului tău pentru noi păcătoşii.

«Oastea Domnului», nr. 14/1930 şi «Isus Biruitorul», nr. 20/1935

Pilda datornicului neiertător

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

Evanghelia din duminica aceasta cuprinde o pildă tâlcuită şi explicată de Însuşi Mântuitorul. Omul Împărat din pildă este Tatăl Ceresc, Care ne iartă atâtea şi atâtea „datorii“ de păcate grele şi multe, iar datornicul suntem noi, oamenii, care sărim în capul de-aproapelui pentru toate nimicurile şi greşelile. Să luăm aminte că evanghelia asta este pusă şi în «Tatăl nostru», când zicem: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri“. Vedeţi ce mare apăs se pune pe iertarea de-aproapelui nostru?! Domnul Iisus ne spune apriat că Tatăl Ceresc ne iartă greşelile numai condiţionat, adică dacă şi noi iertăm pe cele ale semenilor noştri. Dacă nu facem acest lucru, e o minciună toată rugăciunea noastră şi tot numele nostru de creştini. Iubirea şi iertarea sunt semnele cele mai bune că cineva este un creştin adevărat; şi cine nu le are n a primit cu adevărat pe Mântuitorul şi Evanghelia Lui.
Când eram preot la ţară, mi-aduc aminte că, în scaunul mărturisirii, la îndemnurile mele, de a se împăca cei sfădiţi şi de a se ierta, cei mai mulţi răspundeau: „Asta una n o pot face, părinte, nu mă lasă inima să iert!“. „Ba, diavolul nu te lasă!“ – răspundeam eu. El te opreşte, nu mânia, ca să nu-ţi dai seama de bunătatea lui Dumnezeu care te-a iertat prin Jertfa Fiului Său şi tu nu vrei să ierţi. Diavolul te opreşte să nu-ţi dai seama că tu ai stat de faţă la o judecătorie care te-a condamnat la moarte şi pieire veşnică în numele „paragrafului de lege“ care zice răspicat: „Plata păcatului este moartea“ (Rom. 6, 23). Din această osândă te-a scăpat Iisus Hristos, Care a murit în locul tău, te-a scăpat prin Jertfa Lui, prin bunătatea şi mila Lui; şi tu nu poţi să ierţi o nimica toată ce se cere de la tine? | Continuare »

Ioan Marini («Viaţa Creştină» nr. 14, din 2 apr. 1939)

Intrăm din nou în Săptămâna sfintelor Patimi. În fiecare an, această săptămână se aşază înaintea vieţii noastre chemându-ne să ne apropiem de taina crucii de pe Golgota şi să sorbim din jertfa cea sfântă a Domnului iertare, dar şi putere, ca să trăim o viaţă nouă.
O, ce dar mare ne este nouă jertfa crucii de pe Golgota! Şi cum nu cunoaşte lumea acest dar nespus de scump şi măreţ!
Cei care cunosc şi au gustat din jertfa Domnului Iisus sunt îmbătaţi de dragostea Lui; nu le mai trebui e lume şi plăceri. Ei au descoperit raiul şi fericirea care-I mulţumeşte pe deplin.

Vrei să cunoşti iubite cititorule, dragostea lui Dumnezeu? Vino la Golgota şi vei vedea că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea – şi pe tine – încât a dat p e Fiul Său, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (In 3, 16).
Vrei să vezi cât te-a iubit Domnul Iisus pe tine şi pe toţi păcătoşii?
Vino la Golgota şi vei cunoaşte dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi toţi (I In 3, 16); că, fiind noi încă păcătoşi şi vrăjmaşi ai Lui, El totuşi ne-a iubit şi a murit ca să ne mântuiască (Rom 5, 6-8). | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – SOLIA BIBLIEI

În lunga peregrinare pe pământ, poporul lui Dumnezeu şi ucenicul lui Hristos au de ajuns în multe stări grele şi la multe răscruci primejdioase trebuie să stea. Nu tot drumul vieţii unui popor sau al unui ucenic ascultător de Hristos este furtunos. Dar cea mai mare parte din drumul lor aşa este. Fiindcă aşa este scris că va fi. Şi aşa a fost însăşi calea vieţii pământeşti a Căpeteniei Bisericii şi a Mirelui ei, Iisus Hristos.

Dar mai dinainte de a fi noi poporul lui Dumnezeu, mai dinainte de a fi noi ucenici ai lui Iisus Hristos, mai dinainte de a cunoaşte lupta şi vrăjmaşul pe care va trebui să-l înfruntăm, mai dinainte de a ajunge în primejdiile şi în valurile prin care va trebui să trecem ca nişte biruitori, nouă, Hristos ne-a lăsat cuvântul Său puternic: «Nu vă temeţi!». Şi făgăduinţa Sa cea tare: «Căci Eu sunt cu voi.».
Cât de siguri ar trebui să fim noi de aceste adevăruri! Cât de puternică încredere ar trebui să avem neîncetat şi fiecare din noi în sprijinul pe care ni l-a făgăduit Dumnezeu. Şi cât de liniştiţi am străbate noi prin toate, dacă nu ne-am îndoi câtuşi de puţin că aceasta este chiar aşa. Şi că făgăduinţele Lui sunt întregi adevărate.
…Nu te uita cu îngrijorare, căci Eu, Dumnezeul tău, sunt cu tine – zice El. Eu te întăresc, ca să nu fii învins. Eu îţi vin în ajutor când eşti gata să fii doborât. Şi Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare, să ieşi din toate şi tu biruitor.

Frate, crezi tu aceste cuvinte adevărate ale lui Dumnezeu?
Te bizuieşti tu cu adevărat pe aceste cuvinte ca pe nişte biruinţe sigure?
Sunt ele pentru tine o pace dulce, un curaj sfânt, o temelie nezdruncinată, o călăuzire sigură?
Dacă într-adevăr sunt, atunci nimic nu te va birui niciodată!
Dacă într-adevăr nu sunt încă, roagă-te, crede şi încre-de-te stăruitor în ele, pentru ca să ajungă să fie pentru tine nişte adevărate şi nezdruncinate temelii veşnice. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

…Fraţii mei scumpi şi aleşi, şi surorile mele, fiţi cu cea mai mare băgare seamă la orice şoaptă a lui Satan: nu vă socotiţi mai înţelepţi decât fraţii voştri. Nu vă consideraţi mai buni, nu vă priviţi mai presus, nu vă arătaţi mai vrednici. Aceasta este o ispită diavolească şi oricine a căzut în ea a fost pierdut.

Frate ales şi deosebit, te rog cu lacrimi, nu te socoti pe tine mai presus ca fraţii tăi cei ostenitori în Lucrarea lui Hristos. Chiar dacă eşti cel mai bătrân dintre ei. Chiar dacă eşti cel mai talentat dintre ei. Chiar dacă eşti cel mai vrednic dintre ei. Chiar dacă ai suferit sau ai lucrat sau ai luptat cel mai mult dintre ei… Nu te socoti pe tine niciodată mai presus, nici faţă de cel din urmă dintre fraţii tăi. Ci socoteşte-te totdeauna mai prejos, pentru ca să poţi primi dacă îţi va veni un sfat şi chiar o mustrare de la oricare dintre ei, chiar dacă, după părerea ta, n-ai merita-o. Aceasta te va înălţa în ochii Domnului tău, iar El va face să fii înălţat nespus şi în faţa fraţilor tăi.

Oricine se ridică mai presus de ascultarea frăţească, totdeauna cade în ispita diavolului şi ajunge prilej de dezbinare în Lucrarea lui Dumnezeu şi făcător de rătăciri printre fraţi.
Toate sectele şi rătăcirile prin astfel de oameni au început. Toate răstălmăcirile biblice, toate certurile dintre fraţi, toate relele lăuntrice şi mari ale Bisericii adevărate a lui Hristos au luat naştere şi întindere de la astfel de lucrători răi, de care fraţii n-au ştiut să se păzească, să se ferească şi să se depărteze la timp (Romani 16, 17; Fapte 20, 29-31; Tit 3, 10-11). Nici unul dintre aceştia nu s-a mai întors înapoi.

Nici unul dintre ei nu şi-a mai recunoscut greşeala. Nici unul nu s-a mai îndreptat din rătăcirea lui, fiindcă demonul mândriei, care a pus stăpânire pe el în chiar clipa când s-a ridicat peste fraţii lui şi contra lor, nu l-a mai lăsat din ghearele sale…

Părintele Iosif Trifa, fragmente din cartea Ca o oaie fără de glas

„Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii“ (Ioan 1, 29). „Hristos ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi“ (Efes. 5, 2).

Faţă de batjocoritorii lui, Domnul a fost plin de răbdare şi iubire. Tot aşa, şi faţă de noi, Mântuitorul este nespus de bun şi răbdător. Şi noi suntem în rândul batjocoritorilor Lui. El ar putea să ne răspundă şi nouă cu vorbe şi judecăţi aspre.
Dar El rabdă. El pune în faţa noastră dragostea şi răbdarea Lui.
Trebuie să ne dăm seama că, de pe crucea Golgotei, Domnul a văzut şi timpurile viitoare.
I-a văzut pe toţi oamenii din toate timpurile. El a văzut şi nepăsarea noastră, nesimţirea noastră şi josnica necredinţă şi ne-ar fi putut lăsa ca moştenire cuvinte cam ca acestea: „Eu sufăr pentru aceia care sunt cu totul nevrednici de dragostea pe care am avut-o faţă de ei. Dragostea lor va fi numai un răspuns slab la dragostea Mea faţă de ei. Chiar dacă Eu acum Mi-aş da întreagă inima Mea pentru ei, totuşi dragostea lor faţă de Mine este numai căldicică. Ei s-au scârbit de Mine şi pe Mine Mă doare că Mi-am dat sângele inimii Mele pentru un neam aşa de ticălos, cum este poporul Meu“.
Însă Domnul nu ne-a lăsat acest testament. Nu. Precum i-a iubit atunci pe ai Săi, care erau în lume, aşa îi iubeşte pe toţi până la sfârşitul veacului. El n-a murmurat, pentru că a suferit de dragul oamenilor. Nici un cuvânt jignitor faţă de duşmanii de atunci şi nici faţă de noi, cei de astăzi, nici un cuvânt faţă de Tatăl Său şi nici cea mai mică nemulţumire faţă de pedeapsa aspră pe care a suferit-o de bună-voie pentru noi.
Voi şi eu am murmurat când a trebuit să trecem vreo suferinţă cu mult mai uşoară decât a Lui şi ne-am crezut prea aspru trataţi. | Continuare »

Sf. Ioan de Kronstadt «VIAŢA MEA ÎN HRISTOS»

Cât de sfântă trebuie să fie, atunci, Stăpâna noastră, Maica Domnului, cu care Dumnezeu-Cuvântul – Lumina veşnică, „lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume” (In 1, 9) – s-a unit intim, ea, asupra căreia Duhul Sfânt S-a coborât şi puterea Celui Preaînalt a umbrit-o (cf. Lc 1, 35). Cât de sfântă şi prea sfântă trebuie să fie Stăpâna noastră, Maica Domnului, care a devenit templu (nefăcut de mâna omenească) lui Dumnezeu, şi a fost în întregime pătrunsă, în toate gândurile ei, simţirile ei, cuvintele şi faptele ei, de Duhul Sfânt, ea în care Cuvântul S-a făcut trup! Da, ea este sfântă, ea este tare, neclintită şi aceeaşi pentru veşnicie, în sfinţenia ei cu totul divină, căci Dumnezeul atotdesăvârşirii – Care după umanitatea Sa a devenit fiul ei – a făcut-o întru totul desăvârşită, datorită prea marii ei smerenii, a iubirii ei pentru curăţie şi pentru izvorul curăţiei – Dumnezeu, datorită lepădării ei de lume şi adeziunii totale la împărăţia cerurilor, şi mai ales fiindcă ea a devenit mama Lui, L-a purtat în pântecele ei, apoi în braţele ei, L-a hrănit cu laptele ei preacurat, pe El care hrăneşte toată creatura, a avut grijă de El, L-a mângâiat, a suferit pentru El, a vărsat lacrimi pentru El, a trăit întreaga viaţă pentru El, total absorbită în Duhul Său, având o singură inimă, un singur suflet, o singură sfinţenie cu El. O negrăită unitate de dragoste şi de sfinţenie între Prea Curata Fecioară Maria şi dumnezeiescul ei Fiu, Domnul Iisus Hristos! | Continuare »

Fragment din Pastorala de Paşti (2005) a IPS BARTOLOMEU ANANIA

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Iuda Iscarioteanul apare pe scena biblică în vremea ultimelor zile ale Domnului. Ştim că Iisus şi cei doisprezece ucenici ai Săi trăiau viaţă de obşte, că se mulţumeau cu puţin şi că acest puţin provenea în special din anumite danii. Aşa stând lucrurile, Iuda era casierul comunităţii. La el veneau daniile în bani, tot prin el se făcea plata cumpărăturilor şi din aceeaşi pungă se făceau daniile către săraci. Desigur, totul se petrecea pe încredere, nimeni nu-i cerea socoteală, deşi unii îl bănuiau de oarecare necinste, în sensul că el „vămuia” punga comună, reţinând pentru sine câte ceva. Se pare însă că faptul acesta nu era de natură să tulbure. Neavând simţul proprietăţii, apostolii nu-l aveau nici pe acela al pagubei.
Năravul lui Iuda devine semnificativ într’o împrejurare puţin obişnuită. Iisus Se află în Betania, împreună cu ucenicii Săi, ca oaspete al prietenului Său Lazăr, pe care tocmai îl înviase din morţi. În timpul mesei I se apropie Maria, sora lui Lazăr, purtând un vas de alabastru cu mir de nard (adică un ulei foarte scump, preparat cu esenţă extrasă din rădăcină de nard, o plantă aromatică din India) şi revarsă mirul pe picioarele lui Iisus. Toţi cei de faţă sunt surprinşi, nedumeriţi, dar Iuda are o reacţie de împotrivire: „De ce nu s’a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?” Reacţia lui Iisus e cu totul alta: „Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat; că pe săraci îi aveţi pururea cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi pururea”.

Gestul Mariei, prin gingăşia şi semnificaţia lui, e unul din cele mai emoţionante din câte pot fi întâlnite în istoria omenirii. Prin nu ştim ce revelaţie sau intuiţie, această splendidă femeie a presimţit că Iisus nu va avea parte de ritualul obişnuit al înmormântării şi, asumându-si rânduială de mironosiţă, a uns picioarele ce aveau să poarte semnul cuielor. | Continuare »