Traian Dorz, «Întâi să fim»

nasterea-maicii-domnuluiCredinţa părinţilor noştri a cinstit dintotdeauna însemnătatea, numele şi fiinţa Sfintei Fecioare Maria, Maica Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Şi orice cuget evlavios de creştin adevărat se va uni totdeauna, cu toată fiinţa sa, întru această cinstire.

Din marea şi eterna clipă a Bunei-Vestiri, când slăvitul arhanghel Gavril – îngerul care stă chiar în faţa lui Dumnezeu, cum a spus el însuşi –, a fost trimes să ducă preafericitei Fecioare Maria vestea cea strălucită, ea a fost acea taină şi minune prin care s-a început lucrarea mântuirii noastre.
Această fiinţă unic de mare şi de aleasă a căpătat o slavă eternă, atât în faţa cerurilor, cât şi a pământului. Asupra ei s-a coborât atunci tot harul Dumnezeirii.

Arătarea prezenţei Sfintei Treimi şi împreună-lucrarea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh s-a arătat pentru prima dată clar în istoria omenirii şi în scrierile Sfintelor Scripturi nu la Botezul Domnului, în Iordan – cum de obicei se spune –, ci S-a arătat pentru prima dată prin vestirea marelui arhanghel Gavril către Sfânta Fecioară Maria. Sfântul arhanghel îi spune uimitoarele cuvinte – unice de la o fiinţă cerească atât de strălucită spre o fiinţă pământească –, zicându-i: Plecăciune ţie, căreia ţi s-a făcut mare har! Puterea Tatălui te va umbri, Duhul Sfânt Se va coborî peste tine şi Fiul lui Dumnezeu Se va naşte din fiinţa ta… (Lc 1, 35).

Iată, toată strălucita Prezenţă a Sfintei Treimi!… Iată începutul şi mijlocul minunat al marii şi veşnicei noastre mântuiri. Iată fiinţa care şi-a unit jertfa şi suferinţa ei împreună cu Fiul lui Dumnezeu, cu Jertfa şi suferinţa Lui. Pentru că lucrarea Fiului Sfânt totdeauna cuprinde în ea şi ceva din lucrarea şi jertfa Mamei Lui sfinte.

În poporul nostru şi în Biserica noastră, cinstirea biblică a Maicii Sfinte are o tradiţie de veacuri, chiar de la naşterea noastră ca popor în istoria acestei lumi.
Şi trebuie să aibă o astfel de cinstire, pentru că ea este potrivită cu Cuvântul lui Dumnezeu, care spune: „… toate neamurile mă vor numi fericită” (Lc 1, 48).

Maica Domnului a fost fiinţa cea mai aleasă de pe pământ, investită cu cel mai mare har, acela de a fi împreună-lucrătoare cu Sfânta Treime, în cel mai gingaş şi mai minunat fel, la mântuirea lumii din păcat şi la împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu făcută primilor oameni ca singura lor salvare din osânda păcatului şi a morţii. | Continuare »

Fragment din Pastorala de Paşti (2005) a IPS BARTOLOMEU ANANIA

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Iuda Iscarioteanul apare pe scena biblică în vremea ultimelor zile ale Domnului. Ştim că Iisus şi cei doisprezece ucenici ai Săi trăiau viaţă de obşte, că se mulţumeau cu puţin şi că acest puţin provenea în special din anumite danii. Aşa stând lucrurile, Iuda era casierul comunităţii. La el veneau daniile în bani, tot prin el se făcea plata cumpărăturilor şi din aceeaşi pungă se făceau daniile către săraci. Desigur, totul se petrecea pe încredere, nimeni nu-i cerea socoteală, deşi unii îl bănuiau de oarecare necinste, în sensul că el „vămuia” punga comună, reţinând pentru sine câte ceva. Se pare însă că faptul acesta nu era de natură să tulbure. Neavând simţul proprietăţii, apostolii nu-l aveau nici pe acela al pagubei.
Năravul lui Iuda devine semnificativ într’o împrejurare puţin obişnuită. Iisus Se află în Betania, împreună cu ucenicii Săi, ca oaspete al prietenului Său Lazăr, pe care tocmai îl înviase din morţi. În timpul mesei I se apropie Maria, sora lui Lazăr, purtând un vas de alabastru cu mir de nard (adică un ulei foarte scump, preparat cu esenţă extrasă din rădăcină de nard, o plantă aromatică din India) şi revarsă mirul pe picioarele lui Iisus. Toţi cei de faţă sunt surprinşi, nedumeriţi, dar Iuda are o reacţie de împotrivire: „De ce nu s’a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?” Reacţia lui Iisus e cu totul alta: „Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat; că pe săraci îi aveţi pururea cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi pururea”.

Gestul Mariei, prin gingăşia şi semnificaţia lui, e unul din cele mai emoţionante din câte pot fi întâlnite în istoria omenirii. Prin nu ştim ce revelaţie sau intuiţie, această splendidă femeie a presimţit că Iisus nu va avea parte de ritualul obişnuit al înmormântării şi, asumându-si rânduială de mironosiţă, a uns picioarele ce aveau să poarte semnul cuielor. | Continuare »