Pilda datornicului neiertător

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

Evanghelia din duminica aceasta cuprinde o pildă tâlcuită şi explicată de Însuşi Mântuitorul. Omul Împărat din pildă este Tatăl Ceresc, Care ne iartă atâtea şi atâtea „datorii“ de păcate grele şi multe, iar datornicul suntem noi, oamenii, care sărim în capul de-aproapelui pentru toate nimicurile şi greşelile. Să luăm aminte că evanghelia asta este pusă şi în «Tatăl nostru», când zicem: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri“. Vedeţi ce mare apăs se pune pe iertarea de-aproapelui nostru?! Domnul Iisus ne spune apriat că Tatăl Ceresc ne iartă greşelile numai condiţionat, adică dacă şi noi iertăm pe cele ale semenilor noştri. Dacă nu facem acest lucru, e o minciună toată rugăciunea noastră şi tot numele nostru de creştini. Iubirea şi iertarea sunt semnele cele mai bune că cineva este un creştin adevărat; şi cine nu le are n a primit cu adevărat pe Mântuitorul şi Evanghelia Lui.
Când eram preot la ţară, mi-aduc aminte că, în scaunul mărturisirii, la îndemnurile mele, de a se împăca cei sfădiţi şi de a se ierta, cei mai mulţi răspundeau: „Asta una n o pot face, părinte, nu mă lasă inima să iert!“. „Ba, diavolul nu te lasă!“ – răspundeam eu. El te opreşte, nu mânia, ca să nu-ţi dai seama de bunătatea lui Dumnezeu care te-a iertat prin Jertfa Fiului Său şi tu nu vrei să ierţi. Diavolul te opreşte să nu-ţi dai seama că tu ai stat de faţă la o judecătorie care te-a condamnat la moarte şi pieire veşnică în numele „paragrafului de lege“ care zice răspicat: „Plata păcatului este moartea“ (Rom. 6, 23). Din această osândă te-a scăpat Iisus Hristos, Care a murit în locul tău, te-a scăpat prin Jertfa Lui, prin bunătatea şi mila Lui; şi tu nu poţi să ierţi o nimica toată ce se cere de la tine?
Jertfa Crucii este iertarea cea mare ce ni s-a dat nouă, creştinilor. În faţa acestei iertări, toate micile noastre datorii şi duşmănii ce le avem faţă de semenii noştri dispar ca nişte lucruri netrebnice. În faţa Crucii Mântuitorului se topeşte ca şi ceara la faţa focului toată zgura duşmăniilor şi toate greşelile oamenilor şi ale de aproapelui. Cine a primit cu adevărat iertarea cea mare n-are duşmani, n-are răzbunări, n-are zavistuiri… Toate s au topit în dragostea cu care ne-a iubit Mântuitorul şi S-a jertfit pentru noi. | Continuare »

EVANGHELIA DUMINICII A 4-A DUPĂ RUSALII

Vindecarea robului sutaşului

Evanghelia acestei duminici îl pune în faţa noastră pe sutaşul din Capernaum, cu multă învăţătură. Sutaşul din Capernaum stă în faţa noastră, în primul rând, ca o pildă de smerenie. El era ofiţer roman, era reprezentantul unei uriaşe împărăţii. Vulturul roman stăpânea pe atunci lumea. Sutaşul era reprezentantul acestei puteri, trimis într-o ţară de supuşi străini. Iată tot atâtea lucruri care ar fi putut face din sutaşul acesta un om plin de trufie şi mândrie, cum desigur vor fi fost ceilalţi camarazi ai lui. El însă se prezintă atât de smerit şi se intitulează „nevrednic“.
În al doilea rând: sutaşul din Capernaum este o pildă de iubire. Bolnavul, pentru care umbla pe drumuri şi pentru care Îi cerea Domnului cu lacrimi în ochi tămăduire, nu era nici fiul său, nici fiica sa, nici rudenia sa, ci era servitorul său. Şi, când ne gândim că în acele vremuri servitorii erau robi, fiind vânduţi şi cumpăraţi cu bani, ca nişte vite… Iată ce pildă de iubire a aproapelui său a arătat sutaşul.
În al treilea rând: sutaşul din Capernaum este o pildă de credinţă vie şi tare. El credea şi se încredea din tot sufletul său în Mântuitorul, în puterea şi în ajutorul Lui. Această credinţă l-a plecat să-L caute pe Iisus; şi această credinţă a ajutat tămăduirea slugii sale.
Vom spune însă că toate aceste virtuţi ale sutaşului au ieşit dintr o alta, din a patra: din cunoaşterea stării sale celei păcătoase şi nevrednice. Eu cred că centrul de greutate al evangheliei sunt cuvintele: Doamne, eu nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu! Eu sunt un biet păcătos! N-am nici un merit să fiu ascultat! | Continuare »

EVANGHELIA DUMINICII A 2-A DUPĂ RUSALII (a Sfinţilor Români)

Părintele Iosif Trifa, Despre pescuirea cea sufletească

Evanghelia acestei duminici ne arată cum i-a chemat Iisus la apostolie pe patru dintre Apostoli. Din pescuitori de peşti i-a făcut pescuitori de suflete. „Veniţi după Mine, le-a zis Domnul, la o pescuire mai minunată decât cea pe care o faceţi… Eu vă chem în marea cea largă a vieţii, unde veţi pescui suflete pentru Împărăţia lui Dumnezeu; în Numele Meu veţi arunca mrejele şi multe suflete veţi scoate din adâncul pierzării… Cei patru pescari au ascultat chemarea Domnului. Mai târziu, Domnul a alăturat la ei încă opt „pescuitori“ de suflete. Minunată pescuire sufletească au făcut aceşti doisprezece „vânători“. În istoria lumii nu se cunoaşte o altă aşa minune ca doisprezece pescari simpli să cucerească o lume întreagă pentru Evanghelie.
Alexandru Macedon a pornit odinioară cu o uriaşă armată, ce întuneca soarele, să cuprindă lumea; şi n a putut răzbi. Şi, iată, doisprezece pescari au cuprins-o fără să aibă nici putere şi nici ştiinţă lumească…
Taina acestei biruinţe este, înainte de toate, darul şi lucrarea Duhului Sfânt. Prin cei doisprezece Apostoli a lucrat puterea Duhului Sfânt; a lucrat prin ei Iisus Mântuitorul, prin darul şi harul Duhului Sfânt.
În al doilea rând, vine râvna Apostolilor. Iar în al treilea rând, această biruinţă a fost ajutată şi de râvna celor care au primit Evanghelia mântuirii. La începutul creştinismului, fiecare creştin era un mic apostol şi vestitor al Evangheliei. Evanghelia s-a vestit şi s-a dus de la om la om, de la suflet la suflet. | Continuare »

Minunea cu înmulţirea pâinilor şi a peştilor

Inmultirea-painilor-4

O, ce înţeles adânc este în această evanghelie! Dar acest înţeles îl afli numai când citeşti Evanghelia cu luare-aminte. Minunea din evanghelie nu stă numai în aceea că Iisus a săturat cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, ci minunea stă şi în aceea că acei cinci mii de oameni umblaseră o zi întreagă după Cuvântul lui Dumnezeu. O zi întreagă Îl ascultase gloata pe Mântuitorul şi nu se mai sătura de învăţăturile Lui. Mântuitorul Se retrăsese „într-un loc pustiu, departe de sate“ şi gloata Îl urmase ca să-L asculte şi să-şi sature sufletul cu învăţăturile Lui. Când s a înserat, învăţăceii s-au apropiat de El şi I au zis: „Locul acesta este pustiu şi, iată, vremea a trecut; dă gloatelor drumul să se ducă prin sate să-şi cumpere mâncare“. Nu trebuie să meargă, a răspuns Iisus… Pe Mine M-au ascultat, a Mea e grija să le dau să mănânce. Şi Mântuitorul le a săturat şi foamea lor cea trupească. | Continuare »

Iisus vindecă doi orbi

Evanghelia de mai sus ne spune cum a tămăduit Iisus doi orbi. Astfel de orbi care cerşesc pe la poduri sau pe lângă drumuri sunt şi azi; şi datori suntem cu toţii să-i miluim. Dar, în afară de aceştia, mai sunt şi altfel de orbi: sunt cei orbi cu sufletul. Orbia cea sufletească o fac patimile şi păcatele cele grele. Spre pildă, doi oameni cuprinşi de focul mâniei nu sunt altceva decât doi orbi care nu mai văd şi nu mai judecă nimic. Desfrânatul, de asemenea, este un orb ce nu mai vede nimic curat şi sfânt, ci merge orbeşte înainte pe calea poftelor spurcate ce-i omoară, rând pe rând, sănătatea, viaţa şi sufletul. O şi mai cumplită orbie sufletească face beţia. Beţivul este şi el un orb ce şi-a pierdut cu totul vederea sufletească. Despre acest fel de orbi zicea Psalmistul: că „ochi au şi nu văd…“. Aţi văzut cum pe cei orbi îi duc alţii, de mână sau de bâtă, unde ei nici nu ştiu. Întocmai aşa îi poartă patimile şi păcatele pe oamenii cei stăpâniţi de ele.
Oh! Ce cumplită orbie sufletească este în lumea de azi! Parcă s-au împlinit cuvintele Scripturii, ce zic că „Domnul veacului acestuia (diavolul) a orbit minţile necredincioase, să nu vadă strălucind Evanghelia lui Hristos.“ (II Cor. 4, 4). Lumea şi oamenii de azi trăiesc în cumplită orbie sufletească, pentru că n-au primit cu adevărat lumina lui Hristos, Care a venit în lume „să dea orbilor vedere“ şi să-i „lumineze pe cei care şedeau în întuneric şi în umbra morţii“ (Ps. 106, 10).
Iisus este „lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul ce vine în lume“ (evanghelia de Paşti). „Eu sunt Lumina lumii – zicea Iisus; tot acela ce vine după Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii“ (Ioan 8, 12).
Lumina lui Hristos luminează tuturor şi toţi care o primesc pe dânsa cu adevărat „ies din întuneric şi se fac fiii luminii“ (Ioan 12, 36). „Dar osânda aceasta este că Lumina a venit în lume, însă oamenii iubiră mai mult întunericul…“ (Ioan 3, 19). În zilele noastre, lumina iar s-a împreunat cu întunericul şi întunericul a copleşit lumina, pentru că creştinii de azi n-au primit cu adevărat pe Iisus Mântuitorul şi lumina Lui despre care zice evanghelia din ziua de Paşti că „întunericul n-o poate cuprinde pe ea“. „Rodul luminii stă în dreptate, în dragoste şi adevăr“ (Efeseni 5, 9). Însă ce vedem noi azi în lume? Vedem rodul întunericului: ura, nedreptatea, minciuna etc. „Cine zice că este în lumină şi urăşte pe fratele său este în moarte şi întuneric“ (I Ioan 2, 9-11). Într-o astfel de lumină mincinoasă trăiesc cei mai mulţi creştini. Oamenii urăsc lumina pentru că iubesc păcatele şi „oricine făptuieşte rele urăşte lumina, pentru că faptele lui nu sunt văzute şi mustrate…“ (Ioan 3, 20). | Continuare »

Predica-de-pe-munte-Crimeea 1

„Căutaţi la păsările cerului şi la crinii câmpului“

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor de peste an

Una dintre cele mai frumoase evanghelii este aceasta. Vom tâlcui, pe scurt, învăţăturile din ea.
Luminătorul trupului este ochiul.
Zis-a Domnul: „Luminătorul trupului este ochiul. Deci de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat, iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat“ (Matei 6, 22).
Ce dar mare ne sunt nouă ochii şi vederea! Fără lumina şi vederea ochilor, viaţa noastră cea pământească n-ar avea nici un preţ – ar fi o osândă. Întocmai aşa e şi viaţa cea sufletească fără ochii sufleteşti şi fără vedere sufletească: o viaţă de osândă, o viaţă trăită în zadar. Şi, vai, e plină lumea de astfel de nefericiţi!
Lumina vieţii este lumina lui Hristos. Această lumină îţi arată rosturile acestei vieţi. Cei care n au această lumină „ochi au, dar nu văd“ (Ps. 134, 16). „Răului îi zic bine şi binelui rău, întunericul îl numesc lumină şi lumina, întuneric“ (Isaia 5, 20).
Şi viaţa noastră cea sufletească îşi are un „ochi“ al ei: credinţa – inima cea predată Domnului. Dacă „ochiul“ acesta este stricat, toată viaţa cea sufletească a omului este întunecată.
Sunt apoi „ochi“ şi „luminători“ care au datoria să lumineze şi pe alţii. Şi preotul este un astfel de luminător. Şi învăţătorul este un astfel de luminător. Şi primarul şi oricine are de la Dumnezeu dar de înţelepciune şi lumină este un fel de „ochi“, un fel de „luminător“.
Ce binecuvântare este când aveţi „luminători“ şi luminează! Dar, o, cât de rău este când lumina aceasta este stricată!
Nimeni nu poate sluji la doi domni.
Zis-a Domnul: „Nimeni nu poate sluji la doi domni, că sau pe unul va iubi, sau pe altul va urî (…) nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona“ (Matei 6, 24).
Am tâlcuit aceste cuvinte de atâtea ori şi în atâtea feluri, prin toate cărţile de la Oastea Domnului. Şi le vom repeta mereu. O, cum n-am eu glas de trâmbiţă cerească să strig aceste cuvinte ale Domnului, să le audă toţi oamenii! Cei mai mulţi creştini îşi pierd sufletul şi viaţa de veci tocmai la răspântia aceasta: ei îşi închipuie că pot sluji şi lui Dumnezeu şi diavolului. Diavolul pescuieşte cele mai multe suflete tocmai la răspântia aceasta. Îi înşală satan pe bieţii oameni, şoptindu le cuvinte ca acestea: „Da’, ce, doar n-o să te faci călugăr!? Ţi-ai făcut datoria şi faţă de suflet. Viaţa îşi are şi ea plăcerile ei. Aşa-i făcută viaţa, că trebuie ici-colea să mai şi înşeli, să mai şi minţi, să mai şi furi, să mai şi înjuri“ etc.
Cu astfel de şoapte înşală satan pe oameni să creadă că pot sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona. | Continuare »

Despre cum trebuie să-L mărturisim şi să-L iubim pe Hristos
Părintele Iosif Trifa

În duminica aceasta, Biserica a pus prăznuirea tuturor Sfinţilor, de aceea se citeşte o evanghelie ce spune despre viaţa cea trăită în retragere, în sfinţenie şi jertfire pentru Domnul. Dar să nu credem că această evanghelie ar fi numai a Sfinţilor şi grăieşte numai lor. Ea este şi a noastră. Fiecare creştin trebuie să trăiască o viaţă de sfinţenie; prin sfinţenia vieţii sale să se sfinţească Numele Tatălui Ceresc. „Fiţi şi voi sfinţi întru toată viaţa – scrie Apostolul Petru creştinilor – căci scris este: «Fiţi sfinţi, că Eu Sfânt sunt»“ (I Petru 1, 16). Apostolul Pavel, în epistolele sale, de multe ori îi agrăieşte pe creştini „sfinţi“ (Filip. 4, 22).
Cum se câştigă această sfinţenie? Ne-o spune evanghelia: întâi, mărturisindu-L pe Hristos, iar apoi iubindu-L mai presus de orice iubire şi de orice lucru pământesc.
Zis-a Domnul: „Tot cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu pe dânsul înaintea Tatălui Meu. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de dânsul înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri“.
Grea era această mărturisire pe vremea celor dintâi creştini. Mărturisirea Domnului Hristos era persecutată de evrei şi de păgâni. Mărturisirea Domnului, de multe ori, însemna
să alegi între moarte şi viaţă. Dar nici o persecuţie n-a putut slăbi mărturisirea primilor creştini. Nici sabia, nici prigoana, nici moartea, nici ameninţarea nu i-a putut despărţi de dragostea şi mărturisirea Domnului Hristos.
Persecuţiile împotriva celor care cred în Domnul Iisus Hristos au încetat de mult, dar mărturisirea lui Hristos a rămas şi trebuie să o facem şi noi. Prin sfinţenia vieţii noastre, prin vorbele noastre şi prin faptele noastre trebuie să-L mărturisim şi noi pe Domnul.
Prin vorbele tale, prin dragostea ta, prin răbdarea ta, prin faptele tale şi prin pilda vieţii tale şi tu eşti – şi trebuie să fii – un mărturisitor al lui Hristos. Iar, pe de altă parte, prin fărădelegile şi faptele cele rele şi tu eşti un hulitor şi tăgăduitor de Dumnezeu. Şi tu eşti un mărturisitor sau un hulitor al lui Hristos, aşa după cum faptele tale sunt bune sau rele. Fiecare creştin adevărat trebuie să fie un mărturisitor al Domnului şi o mărturie despre puterea Evangheliei.
La început, creştinismul era prigonit de evreii şi de păgânii care umblau să-i despartă pe creştini de mărturisirea lui Hristos. Mărturisirea lui Hristos însemna bătaie şi moarte. | Continuare »

Vlad Gheorghiu

Când flacăra nu mistuia altarul,
aura ei strălumina genuni
şi ne-arăta spre Canaan hotarul
deschis de strălucitele minuni.

Refren: Părinte drag, părinte drag,
când vom veni cu-n cântec şi cu flori,
în cerul larg deschis ca-n sărbăt ori,
cu Mirele aşteaptă-ne în prag.

Ce plâns divin se revărsa pe ape
spre zorii libertăţii năzuind
când Duhul Sfânt Se cobora pe ape
Aleea Filozofilor sfinţind!

Cu adieri de ambră legământul
în ceasul ungerii se revărsa…
Şi-n mii şi mii de inimi noi Cuvântul
o nouă Oaste sfântă renăştea.

Azi, lângă-un sfânt mormânt, îngenunchează
recunoştinţa unui nou popor
ce, fericit, cântând, înaintează
spre-un luminos şi veşnic viitor.

Încet şi dulce imnul nostru zboară
pe urma păsării măiestre-n sus,
veac după veac şi ţară după ţară
vor umple-odată corul lui Iisus.

Vor înflori atunci şi-n munţi migdalii
şi grâul va-nverzi cât nici gândim
când cel mai falnic Praznic de Rusalii
îl vom sărbători-n Ierusalim.

Iisus – Mijlocitor între noi şi Dumnezeu

1 NiceeaEvanghelia acestei duminici cuprinde rugăciunea pe care Iisus Mântuitorul a rostit-o ca un fel de încheiere a lucrării Sale pe pământ.
Această rugăciune a Mântuitorului era un fel de raport ceresc. Cu această rugăciune, Mântuitorul Îşi încheia chemarea şi lucrarea Sa de învăţător: „Părinte Ceresc! – zicea Mântuitorul – am săvârşit lucrarea ce Mi ai dat s-o fac. Luând chip de om şi umblând pe pământ timp de trei ani de zile, i-am învăţat pe oameni toate tainele mântuirii… rămâne ca ei să primească şi să asculte învăţăturile Mele“…
Această rugăciune a fost pe urmă întregită şi cu cealaltă lucrare a Domnului: cu Jertfa ispăşirii. Sus, pe Crucea Golgotei, în clipele când Domnul Şi-a dat duhul, s-a auzit raportul de încheiere a lucrării Mântuitorului: „Săvârşitu-s-a!“ (Ioan 19, 30). Prin aceste cuvinte, Domnul zicea: „Părinte, am isprăvit şi chemarea Mea de ispăşitor al omenirii!… N-am fost în lume numai Învăţător, ci şi Ispăşitor de păcate… Am săvârşit şi Jertfa cea Mare a izbăvirii… Am luat asupra Mea păcatele oamenilor şi le-am răstignit pe Crucea Golgotei; rămâne ca oamenii să primească Jertfa Mea, ca să fie biruitori asupra păcatelor, să se poată curăţi de păcate prin Sângele Meu şi să fie „una cu Noi“. | Continuare »

(Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina)
Evanghelia vremurilor şi a oamenilor de azi: „Suflete… bea, mănâncă şi te veseleşte“

Evanghelia din care ne hrănim în această duminică cu adevărat parcă este evanghelia vremurilor şi a oamenilor de azi, pentru că şi azi cei mai mulţi oameni, ca bogatul cel nebun din Evanghelie, îşi îmbie sufletul cu… chefuri, cu mâncări şi băuturi. „Bea, mănâncă şi te veseleşte!“; aceste vorbe sunt parcă credeul şi credinţa oamenilor de azi. Beţiile, chefurile, desfătările şi petrecerile cele multe de azi toate răsună în semnul şi mărturia că oamenii de azi au uitat că au şi un suflet care şi el „însetează şi suspină după Dumnezeu“ (Ps. 62), după hrana sufletească. „Dumnezeul celor mai mulţi bogaţi şi îmbogăţiţi din zilele noastre este pântecele“, precum zice Apostolul Pavel.
Dar să fim bine înţeleşi, să nu credeţi cumva că Evanghelia îl mustră pe cel bogat pentru că îşi strânsese avere. O, nu, căci averea şi strângerea ei nu este un păcat. Dimpotrivă, e un păcat lenea şi neîngrijirea de ce trebuie pentru casă şi familie. Dar greşeala este că averea, dacă nu băgăm bine de seamă, scorneşte în noi multe feluri de beteşuguri sufleteşti. Pe unii averea îi face zgârciţi, încât le pare rău şi de pâinea ce-o mănâncă şi mor strângându-şi bani cu mâinile încleştate. Pe alţii averea şi banii îi aruncă în lene, în desfătări şi păcate. Bogatul din evanghelie suferea de acest beteşug din urmă. O, ce om nebun, că-şi îmbia sufletul cu mâncare şi băutură, dar „sufletul lui înseta şi suspina după Dumnezeu“. O, ce om nesocotit, căci credea că odată cu înmulţirea averii sale i se vor înmulţi şi zilele şi anii vieţii, întocmai cum au crezut Adam şi Eva şarpelui diavol când le spunea că „nu vor mai muri“. O, ce om nesocotit! Făcea planuri cum să-şi lărgească hambarele şi el nu-şi dădea seama că în jurul lui stăteau o grămadă de hambare goale şi deschise. „Ce! N-ai hambare destule? – îl întreabă sfântul Augustin pe bogătanul. Iată, înaintea ta stau casa văduvelor şi mâna săracilor, gura orfanilor şi a celor părăsiţi, ca tot atâtea grânare şi hambare totdeauna deschise, pe care bogăţiile tale nu vor fi de-ajuns să le poată umple“. Dar auziră-ţi ce păţi bogatul din Evanghelie. Într-o clipeală moartea îl trecu în iad cu toate planurile lui de chefuri şi plăceri. Aşa păţesc şi astăzi toţi acei care nu se îmbogăţesc şi în Dumnezeu, adică în fapte bune şi plăcute Lui. | Continuare »

Hristos-semanatorul-2(a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul VII Ecumenic)
„Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa“…

Evanghelia cu pilda semănătorului e una dintre cele mai frumoase şi mai cunoscute Evanghelii. O ştie fiecare creştin. Un semănător a ieşit să semene. Trei părţi din sămânţa lui au căzut în pământ rău şi numai o parte în pământ bun. Tâlcuirea acestei Evanghelii a spus-o Însuşi Mântuitorul. Să mergem dar pe urmele tâlcuirii Domnului.
„Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu“ – a zis Iisus. Minunată şi potrivită asemănare, căci într-un grăunte de sămânţă este o putere uriaşă: puterea de rodire.
Toate maşinăriile şi iscodirile veacurilor, strânse la un loc, n-ar putea fabrica un singur grăunte de grâu cu putere de încolţire şi rodire. Aceeaşi minunată putere o are şi Cuvântul lui Dumnezeu. El are puterea să rodească şi să crească roade minunate într-o inimă de om. Despre puterea acestui Cuvânt zice Biblia: „Viu este Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrător“… (Evrei 4, 12). „Precum se pogoară ploaia din cer şi adapă pământul şi-l face de rodeşte, aşa va fi Cuvântul Meu, zice Domnul“ (Isaia 55, 10-11). Dar pentru ca această sămânţă a Cuvântului lui Dumnezeu să poată rodi, are lipsă de semănător şi de ogor. Semănătorul cel mare al acestei seminţe a fost Iisus Mântuitorul, iar azi sunt bisericile, preoţii, vestitorii Evangheliei şi toţi care-şi iau asupra lor frumoasa chemare de a semăna în lume sămânţa dumnezeieştilor învăţături. Această sămânţă se află pusă într-un hambar mare şi deschis: în Biblie, în Sfânta Scriptură. Biblia este un hambar minunat din care îşi iau sămânţă toţi semănătorii şi vestitorii Cuvântului lui Dumnezeu. Iar omul cititor poate el însuşi să-şi ia sămânţa din acest hambar, pentru ogorul inimii sale. Cuvânt nu va avea nimeni de zis în Ziua Judecăţii că i-a lipsit sămânţa dumnezeiescului Cuvânt.
Pentru ca această sămânţă să poată rodi, are lipsă mai departe de ogorul, de pământul inimii oamenilor. Pilda evangheliei ne spune că acest pământ e mai mult rău decât bun. Trei feluri de astfel de pământ rău aminteşte Evanghelia.
Cel dintâi e pământul „de lângă cale, unde sămânţa aruncată s-a călcat şi păsările cerului au mâncat-o“. Despre acest pământ rău a zis Mântuitorul că e chipul acelor oameni „care aud cuvântul, dar vine diavolul şi-l ia din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască“. Aceştia sunt oamenii în care pământul inimii s-a uscat şi s-a învârtoşat cu totul de vânturile fărădelegilor. Inima acestora e ca o cale bătută: nu prinde deloc în ea sămânţa. Când o arunci, sare înapoi. Spune i de Dumnezeu celui cufundat în fărădelegi, că te râde; cheamă-l la Mântuitorul, că te suduie. Diavolul fură îndată din mintea şi inima acestor oameni orice învăţătură şi chemare de mântuire. Oamenii din clasa asta sunt întocmai ca bolnavul care nu poate mânca nimic; îi este greu de orice fel de mâncare. Acesta e semnul că i se apropie moartea, e pierdut… Un aşa pierdut e şi cel care nu poate suferi deloc Cuvântul lui Dumnezeu. | Continuare »

Cel ce nu era îmbrăcat în haină de nuntă

Plină de învăţătura mântuirii este această pildă. Împăratul din pildă este Dumnezeu, iar „nunta“ este Împărăţia lui Dumnezeu, la care sunt chemaţi toţi oamenii. Dar pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu se cere pregătire sufletească. Viaţa noastră trebuie să fie o neîncetată pregătire sufletească pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Omul din pilda Evangheliei intrase la nuntă fără nici o pregătire. În mijlocul celor care veniseră îmbrăcaţi de sărbătoare, el s-a trezit că n-avea haină de nuntă. Intrase în haine murdare şi rupte. În faţa mustrării împăratului, l-au cuprins ruşinea şi tăcerea… A fost amarnic mustrat şi pedepsit.
Acest om nesocotit îi închipuie pe cei care îşi trăiesc viaţa în nepăsare de cele sufleteşti; îi închipuie pe cei care n-au nici o grijă de sufletul lor. Pilda lui este pusă în faţa noastră cu un strigăt de întrebare: „Cum staţi cu viaţa voastră cea sufletească? Cum staţi cu haina sufletului vostru?…
Prin Taina Botezului ni s-a dat o haină sufletească nouă şi curată. Dar această haină n-a rămas şi nu rămâne tot curată. Păcatul murdăreşte, păcatul rupe şi zdrenţuieşte haina sufletului nostru. Ea trebuie îngrijită mereu, spălată şi înnoită. Ştii tu, cititorule, cu ce se spală şi se înnoieşte haina sufletului tău? Se spală cu lacrimile cele calde de căinţă pentru păcate şi, mai ales, se spală cu Sângele Mântuitorului, cu Jertfa cea scumpă a Crucii de pe Golgota. „Sângele Lui ne curăţă de orice păcat“ (I Ioan 1, 7). | Continuare »

(Vindecarea slăbănogului din Capernaum)
Ceva despre boli şi încercări

Pr. Iosif Trifa, Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

Această evanghelie vine la rând – cu mici deosebiri – de trei ori peste an. La fiecare evanghelie, am dat un tâlc separat. Se potriveşte aici şi tâlcuirea pe care am dat o la evanghelia cu bolnavul de la lacul Vitezda. În tâlcul acela am vorbit pe larg despre bolile noastre cele sufleteşti şi despre doctorul sufletelor noastre.
La evanghelia aceasta, vom vorbi acum despre bolile cele trupeşti, despre scopul şi rosturile ce le au în viaţa noastră bolile şi încercările.
Vom spune îndată, la început, că bolile cele trupeşti sunt totdeauna în legătură cu viaţa noastră cea sufletească… sunt întotdeauna în legătură cu cerul, cu Dumnezeu. Orice boală, orice încercare îşi are un rost al ei, iar acest rost este în mâinile Domnului. Văzute prin lumina aceasta, bolile cele trupeşti s-ar putea împărţi în trei clase: ele ne vin ca o pedeapsă pentru păcate; ele ne vin să ne trezească din păcat şi ca un ajutor să putem ieşi din păcat; ele vin să ne apere de păcat şi să ne întărească sufletul. Le vom cerceta pe rând. | Continuare »