Vorbirea fratelui Traian Dorz de la nunta de la Cricău – 14 septembrie 1985
În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Slăvit să fie Domnul.
Am ascultat cu ochii-nlăcrimaţi mesajul minunat pe care Domnul Dumnezeul nostru S-a îndurat să ni-l trimită în astă seară tuturor celor care, prin Duhul Său cel Sfânt, am fost adunaţi aici, potrivind pentru starea fiecăruia dintre noi câte un adevăr din cele ce s-au spus fie în poezie, fie în cântare, fie în rugăciune, fie în cuvânt.
Trăim într-adevăr, prin harul lui Dumnezeu, astăzi un moment cu totul deosebit. Nimic nu este întâmplător. Totul este rânduit de puterea şi de harul lui Dumnezeu. Înţelepciunea lui Dumnezeu a rânduit ca, în această seară, acest eveniment să se petreacă tocmai aici şi tocmai cu aceste suflete, şi tocmai cu noi, într-o zi cu totul deosebită, cum a fost ziua de astăzi. Toate cuvintele care s-au rostit şi se vor mai rosti aici sunt cuvintele lui Dumnezeu, rânduite anume pentru starea fiecăruia dintre cei pe care Dumnezeu [îi] ştie; şi în planul Lui a fost să ne cheme şi să ne aducă să ascultăm astfel de cuvinte.
Astăzi am sărbătorit, cum s-a spus, Ziua Crucii. O zi deosebită în creştinism. Părinţii noştri, Sfinţii Părinţi, şi învăţătura sfintei noastre credinţe şi Biserici a ales această sărbătoare sfântă cu un înţeles deosebit şi a însemnat-o cu o importanţă deosebită în viaţa noastră de creştini.
S-au spus aici nişte cuvinte minunate din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, cum marii oameni ai lui Dumnezeu, printre care Sfântul Apostol Pavel, au înţeles aşa de tainic şi aşa de înalt sensul minunat al tainei Crucii şi au căutat s-o înalţe. Şi-n atâtea locuri din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu scris prin [acest apostol] e amintită taina aceasta printre cele mai însemnate taine. El vorbeşte despre o taină a Crucii, cum vorbeşte despre o taină a Evangheliei, cum vorbeşte despre o taină a dragostei, despre o taină a jertfei.
Încă din Vechiul Testament, însemnătatea acestei taine este scrisă adânc pe paginile Sfântului Cuvânt al lui Dumnezeu. După ce a primit Legea, marele om al lui Dumnezeu din Vechiul Testament, care a fost Moise, a primit o poruncă de la Dumnezeu, una dintre cele mai alese şi mai înalte porunci, care avea o adâncă însemnătate şi care simboliza atât de adânc taina Crucii şi Jertfei Mântuitorului.
În Evanghelie, Sfântul Apostol Ioan aminteşte, după cuvintele lui Dumnezeu, despre acel eveniment petrecut în Vechiul Testament care încă de pe-atunci profeţea Crucea şi Jertfa mântuitoare a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Şi ziua aceasta, şi sărbătoarea aceasta însemnaţi-vi-o şi să ne-o însemnăm fiecare dintre noi cu roşu în calendarul vieţii noastre, în calendarul sufletului nostru, pentru că este una dintre cele mai mari sărbători şi cea mai adânc semnificativă pentru viaţa şi pentru mântuirea noastră.
Scrie Sfântul Evanghelist Ioan că, precum a fost înălţat şarpele în pustie de către Moise, după porunca lui Dumnezeu, în momentul cel mai greu din viaţa poporului, în momentul de criză, în momentul culminant de suferinţă şi de primejdie, aşa a fost înălţată Crucea lui Iisus Hristos, Jertfa Lui, întrunind în ea şi garantând prin ea şi prin credinţa în ea izbăvirea tuturor, aşa cum [era] crucea ridicată de Moise. (Pentru că o cruce a fost, nu o prăjină, lemnul pe care a înălţat Moise şarpele. Nu se poate atârna un şarpe pe o prăjină. A fost o cruce aceea pe care a înălţat-o Moise. Numai pe un lemn în formă de cruce poate sta spânzurat un şarpe.) Deci, cea dintâi cruce a făcut-o Moise, a cioplit-o Moise, omul lui Dumnezeu, care a scris porunca: „Să nu vă faceţi chip cioplit”. Pentru ca să arate că semnul Crucii nu este un chip cioplit, ci este un semn tainic, simbolizând Jertfa şi Răscumpărarea Sângelui lui Hristos.
Cea dintâi cruce a fost făcută de Moise, după ce a adus Legea. Pentru că în acest semn a pus Dumnezeu răscumpărarea, preţul mântuirii noastre. Şi de aceea s-au îndreptat – şi din Vechiul, şi din Noul Testament – privirile noastre, prin Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, către acest semn tainic şi sfânt care este Crucea şi Jertfa Mântuitorului.
După cum toate noţiunile abstracte au forma lor concretă, după cum sufletul nostru are forma lui în trupul nostru, are lăcaşul lui în trupul nostru, tot aşa înţelesul cel tainic al Crucii şi Jertfei Mântuitorului stă în semnul cel văzut, închipuit prin aceste două dimensiuni: verticala, care înseamnă legătura noastră cu Dumnezeu, şi orizontala, care înseamnă legătura noastră cu noi. În acest semn tainic al Crucii se cuprinde tot înţelesul nemărginit al Harului lui Dumnezeu arătat faţă de noi. Prelungiţi cele patru capete ale acestui semn; prelungiţi-le la infinit şi veţi vedea că fiecare va face un cerc. Dus la infinit, fiecare capăt îl va întâlni pe celălalt. Sunt două cercuri, adică acele două dimensiuni nesfârşite ale dragostei lui Dumnezeu arătate în Hristos faţă de noi: legătura noastră cu Dumnezeu, care este o verticală înălţată şi coborâtă în formă de cerc şi care este ceva nesfârşit, şi legătura noastră cu noi, care cuprinde lumea întreagă, acea orizontală dusă la nesfârşit care formează acel cerc minunat în care este dragostea care n-are nici început, nici sfârşit, cum n-are Dumnezeu.
Aceasta a însemnat Crucea. Şi în faţa acestei Cruci stăm noi doi: cei care suntem de-o parte şi cei care suntem de alta. Crucea lui Hristos înseamnă Jertfa Răscumpărătoare a lui Hristos pentru noi, cei care credem. Dar Crucea lui Hristos înseamnă şi osânda veşnică pentru cei care nu cred. În una dintre aceste două părţi ne găsim fiecare dintre noi. În faţa Crucii lui Hristos stăm toţi, toată omenirea, împărţită în două: unii care cred şi binecuvântează pe Dumnezeu, primind-o şi trăind-o, însuşindu-şi-o pentru ei răscumpărare, mântuire, dreptar de viaţă şi părtăşie veşnică cu Dumnezeu; şi alţii care nu cred şi prin aceasta stau în faţa Crucii lui Hristos osândiţi de această Jertfă.
Este scris: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…”. În Evanghelia din duminica trecută se cuprind aceste câteva versete din Ioan capitolul 3, începând cu versetul 14. (…) „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…”, se scrie la mijlocul acestor versete, „încât Şi-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. „Atât de mult” înseamnă ceva infinit. Nici nu poate nimeni să calculeze cât de mult înseamnă acest „atât de mult”. Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea… că Şi-a dat pe singurul Său Fiu pentru mântuirea ei.
Dar după aceea, versetul următor spune: „Cine crede în Fiul are viaţa. Dar cine nu crede în Fiul n-are viaţa. Cine crede în El nu va fi judecat. Dar cine nu crede în El a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu”. Iată viaţa şi moartea. Iată izbăvirea de judecată sau [a fi] judecat pentru totdeauna. În faţa Crucii stăm aceste două feluri de oameni: unii care cred în El, care şi-au primit pentru ei înşişi preţul răscumpărător trimis de Dumnezeu prin Jertfa Crucii pentru noi, şi alţii care nu cred şi, prin chiar faptul că nu cred în El, au şi fost judecaţi.
Nu trebuie să facă omul alte păcate: nici să ucidă, nici să aprindă, nici să ardă, nici să prade, nici să tâlhărească, nici să facă altceva, ca să capete osânda veşnică şi să fie judecat la pierzarea veşnică. Trebuie numai să nu creadă în Jertfa Fiului lui Dumnezeu. Acesta este un păcat nespus mai mare decât oricare altă crimă, pentru că este o crimă nu împotriva unui om sau împotriva unei generaţii, sau împotriva unei cetăţi, ci este o crimă împotriva Fiului lui Dumnezeu, a nu crede în El.
Crucea stă în faţa noastră. În faţa lumii întregi a stat. De-atunci de când Moise a înălţat o cruce în pustie, pe care a atârnat un şarpe, un şarpe mort, arătând că prin Jertfa Crucii puterea şarpelui va fi nimicită pentru totdeauna şi că toată otrava şerpilor născuţi din acest şarpe, care este diavolul, toată otrava păcatelor, sub toate formele lor, poate fi nimicită numai într-un singur fel: prin Jert¬fa Crucii lui Iisus cel Răstignit, Care a murit şi a înviat pentru iertarea şi mântuirea noastră, a lumii întregi. Jertfa aceasta stă în faţa noastră şi va sta până la sfârşitul lumii în faţa tuturor generaţiilor, în faţa fiecărui suflet: ori semnul mântuirii şi răscumpărării pentru totdeauna, ori semnul osândirii.
„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea”… Aceste trei cuvinte: „atât de mult”, sunt o măsură nelimitată când e vorba de iertarea lui Dumnezeu. Dar sunt o măsură foarte limitată când este vorba de osânda păcatului. Atât de mult a iubit Dumnezeu. Mai mult nu! A dat un singur Fiu, pe Care L-a avut, pe Iisus Hristos, pentru păcatele omenirii. Cine nu crede în acest Fiu şi nu va primi această Jertfă, şi nu-şi va însuşi pentru el iertarea aceasta, pentru acesta nu mai este nici o altă iertare în veac. Cine nu L-a primit pe Iisus Hristos ca Mântuitor al său şi nu s-a hotărât pentru El să înceapă o viaţă nouă cu El, şi nu primeşte, adică, această singură şi uriaşă, şi nemărginită Jertfă dată pentru el de către Dumnezeu, pentru acela nu mai există nici o altă jertfă pe pământ. „Atât de mult.” Mai mult nu!
Şi, pentru cine s-a hotărât o dată pentru Dumnezeu, şi, pentru cine a primit o dată iertarea şi răscumpărarea prin Sângele lui Hristos şi pe urmă s-a lepădat de aceasta, a pus legământ cu Dumnezeu şi şi-a călcat legământul, a promis lui Dumnezeu şi şi-a călcat promisiunea, a fost curăţit de Dumnezeu, dar s-a aruncat din nou în noroiul păcatelor, încă o dată – şi pentru vecii vecilor –, pentru un astfel de om nu mai este altă mântuire. Pentru că este scris: „Cine a cunoscut o dată harul lui Dumnezeu şi a fost spălat o dată de păcatele sale şi s-a întors iarăşi la mocirla sa, e cu neputinţă să fie ridicat iarăşi, pentru că el răstigneşte pentru el a doua oară pe Fiul lui Dumnezeu. Calcă în picioare Duhul Harului şi batjocoreşte Sângele Legământului prin care a fost sfinţit”. Atât de mult. Mai mult nu! Pentru un astfel de om nu mai există iertare. E scris de atâtea ori în Cuvântul lui Dumnezeu şi noi ne înşelăm dacă mai credem că pentru un om care a batjocorit Harul lui Dumnezeu şi a călcat în picioare Sângele Legământului lui Hristos mai poate fi vreodată vreo iertare.
De aceea, îngrozindu-ne de toţi cei care au ajuns în starea aceasta, să ne cutremurăm noi înşine şi, dacă o dată am fost curăţiţi de Harul lui Dumnezeu şi spălaţi de Sângele lui Hristos, să nu se mai întâmple cu noi cum spune Evanghelia: „Câinele s-a întors la ce vărsase şi scroafa spălată s-a întors iarăşi la mocirla ei”. Pentru un astfel de suflet spune Mântuitorul în Evanghelia Sa că nu mai este nici o iertare, pentru că e ca şi cu duhul necurat ieşit dintr-un om, care, după ce a ieşit şi cutreieră pustietăţi, se întoarce înapoi şi găseşte goală casa. Asta-i nenorocirea sufletului care este gol. Care, o dată ce a fost curăţit, nu l-a păstrat pe Dumnezeu în el însuşi – cum s-a spus mai înainte într-un cuvânt al unui frate iubit că, dacă L-am aflat pe Dumnezeu, să-L păstrăm în noi.
(…) Dar de o sută de ori are un mai mare păcat unul care zice că cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu şi contribuie şi el la mărirea nenorocirii şi la înmulţirea mijloacelor de pierzare a semenului său, făcând băutură îmbătătoare şi dându-i băutură îmbătătoare semenului său nenorocit, căzut în patima aceasta şi care nu se poate stăpâni. Îngroziţi-vă de păcat! Feriţi-vă, ca să n-ajungeţi în faţa Judecăţii lui Dumnezeu învinuiţi nici măcar de pierzarea unui singur suflet căruia i-aţi înlesnit să bea, nenorocindu-şi astfel şi sufletul lui, şi familia sa, şi păcătuind şi împotriva lui Dumnezeu.
Să ne îngrozim de păcat, sub orice formă [ar fi]. Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Nu vă înşelaţi, Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va secera”. „Nu puteţi bea şi paharul lui Dumnezeu, şi paharul dracilor”. Paharul lui Dumnezeu este Sfânta Cuminecătură, Împărtăşania cu Trupul lui Hristos. Toate celelalte pahare conţinând băuturi îmbătătoare sunt „paharul dracilor”. Oricine îl bea se face vinovat de acest păcat în faţa lui Dumnezeu. Dar şi mai vinovat este acela care dă şi altuia, nefericind familia, nefericind viaţa atâtora. E îngrozitor cât de răspândit a ajuns acest păcat. La orice colţ te duci, pe orice drum te duci – cum a spus şi fratele mai înainte –, vezi oameni cu sticla în buzunar şi cu capul plin… atâţia trântiţi jos, pierduţi, nenorociţi, în cel mai dezgustător şi mai murdar hal, de băutură.
Îngroziţi-vă de păcatul acesta şi uitaţi-vă cu groază la aceste suflete care se duc nu numai singure, ci trag şi pe alţii: un tată, un soţ, un fiu duce după el la pierzare nu numai sufletul său, ci şi ale copiilor săi, al soţiei sale, ale celor care-l înconjoară şi ale celor care depind de el. Îngroziţi-vă de aceasta şi feriţi-vă…
Nu ştim cum să atragem mai puternic atenţia. Nu ştim cum să tragem mai puternic şi mai grabnic acest semnal de alarmă, să se oprească înaintarea spre păcat şi spre pierzare a neamului acestuia şi a sufletelor noastre, a familiilor noastre şi a tuturor celor care depind de noi.
Numai beţia… Dar apoi celelalte păcate care vin împreună cu ea? Că un păcat nu vine singur niciodată. După cum o verigă nu este numai singură, ci atrage după ea alte verigi, tot aşa satana, cu un păcat, trage după el atâtea alte păcate. Şi, în sufletul care se deschide pentru beţie, satana îşi vâră toate multele sale păcate şi nenorociri care sunt atrase şi sunt duse de acest păcat.
Hristos vrea să ne scape – şi ne scapă o dată şi definitiv de toate (…).
(…) S-a rugat Domnului: „Doamne, ai grijă de mama mea… de copilul meu”. A fost copilul plecat departe, lucra în locuri primejdioase, pe drumuri primejdioase. Mama s-a rugat şi după aceea a adormit. Dar Dumnezeu a vegheat toată noaptea şi a păzit copilul departe, şi a păzit casa să nu ardă, şi a păzit holda să nu fie nimicită, şi a păzit soţul care era dus. Ne-a păzit pe noi înşine. Domnul veghează, pentru că este scris: „Iată că nu dormitează, nici nu doarme Cel ce te păzeşte pe tine ca umbra ta pe mâna ta cea dreaptă”. Şi noi dormim, şi Domnul veghează. Că dacă n-ar fi vegheat El, ne-am fi nimicit şi ne-am fi pierdut de atâtea ori şi noi, şi alţii.
Să veghem şi noi acum, din dragoste pentru Dumnezeu, şi să fim atenţi la Cuvântul Lui. Pentru că spre binele nostru veghem şi pentru mântuirea noastră suntem treji.
Să dea Domnul ca, atunci când fratele care va încheia rândul vorbirilor va face chemarea spre mântuire, spre hotărâre, spre legământ pentru cei care încă nu s-au hotărât, dacă sunt unii care nu s-au hotărât, chemarea aceasta să aibă răsunet profund în sufletul care are nevoie de mântuire şi să facă să ne-ntoarcem.
Noi dorim acum să adresăm din partea Domnului un cuvânt scumpilor noştri.
Ne bucurăm din toată inima de sărbătoarea aceasta! Când a venit sora Lidia la noi era aşa de îngrijorată şi cu lacrimi în ochi a zis: „Aş dori să am o nuntă la care să fie Domnul şi fraţii”.
Iată, soră Lidia, acum Domnul Iisus ţi-a ascultat rugăciunea! Pentru că totdeauna Dumnezeu ascultă rugăciunile sufletelor sincere şi smerite. Dumnezeu ţi a încununat bucuria unirii cu fratele Nicolae în această sărbătoare minunată. E un semn acesta atât de frumos pentru nunta lor! Dumnezeu să-i binecuvânteze cu toate darurile Crucii. Şi, într-o zi ca aceasta, să binecuvânteze căsnicia lor cu cel mai minunat şi mai fericit dar, care este prezenţa Lui în viaţa voastră şi a tuturor celor care vă iubesc.
Să vă binecuvânteze căsnicia, viaţa în viitor. Să vă binecuvânteze părinţii, casele în care v-aţi născut şi casele în care veţi petrece viaţa. Pe cei care vă vor binecuvânta, să-i binecuvânteze Dumnezeu. Pe cei care vă vor ajuta, să-i ajute Dumnezeu. Pe cei care se vor ruga pentru voi, să-i asculte Dumnezeu. Şi pentru cei pentru care vă veţi ruga voi să vă asculte Dumnezeu. Şi toată viaţa voastră să fie însoţită de binecuvântările lui Dumnezeu; şi-n muncă, şi-n odihnă; şi la plecare, şi la venire; şi ziua, şi noaptea.
Şi aceasta ne rugăm pentru toţi cei care au făcut acest pas şi pentru toţi cei care îl vor mai face, în Lucrarea lui Dumnezeu. Până când tot neamul nostru se va bucura de astfel de nunţi şi de astfel de binecuvântări. Atunci vom fi fericiţi, pentru că vom fi asigurat poporului nostru cea mai mare şi mai fericită binecuvântare: prezenţa lui Dumnezeu şi belşugul Său şi-n viaţa aceasta, şi-n viaţa cealaltă. Pentru că fericiţi sunt numai cei care-L iubesc pe Dumnezeu şi-L ascultă şi cei care trăiesc după voia Lui şi-aici, şi-n veci.
Domnul să vă binecuvânteze! Şi pe toţi fraţii şi surorile care v-au însoţit fie cu prezenţa lor, fie numai cu gândul lor, să-i binecuvânteze Dumnezeu şi-n viaţa aceasta, şi-n viaţa veşnică. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
În Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.