b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Fr. Ștefan Postică, pentru «Comori Nemuritoare»

Căci nu m-am ferit să vă vestesc toată voia lui Dumnezeu. (Fapte 20, 27)

„Dar toți au tăcut.
Au tăcut orbii cărora El le dăduse vederea…
Au tăcut cei înfometați pe care El îi dusese să se ospăteze, care se îngrășaseră acum, care aveau case la oraș, mobile luxoase, haine la modă, cei care se îmbuibau cu mâncăruri și băuturi, în timp ce El flămânzea, suferea, plângea, Se ruga și tăcea…
Au tăcut toți cei pe care El îi ridicase din mizerie, din neștiință, din anonimat.
Acum nu mai aveau nevoie de El. Ce le păsa lor că au avut cândva? Că El i-a ajutat să ajungă unde au ajuns? Acum erau sătui, acum erau bogați, acum erau tari…acum tăceau. Era mai comod să tacă…” (Traian Dorz, Hristos – Puterea Apostoliei, Sibiu, 1999, p. 419).

Asistăm, de o bună bucată de vreme, la o transformare generală a frățietății Oastei Domnului. O „cumințire” în sensul rău al cuvântului. Tăiosul cuvânt profetic se aude tot mai rar și tot mai anemic. Chemarea către adevărata pocăință, către nașterea din nou, a devenit parcă desuetă. Probabil că un frate care nu a mai ajuns anii de libertate de după ’89, dacă ar fi adus, printr-o minune, într-o adunare de astăzi, ar fi cu totul dezorientat, neștiind unde se află, chiar dacă ar auzi aceleași cântări ca odinioară.
O frățietate dezorientată, care nu mai știe care îi este rostul, locul, misiunea… Povestește fratele Traian că prin anii `40, într-o adunare a intrat preotul Secaș, reprezentantul Mitropoliei Sibiului, întrebând cu emfază: „Care este programul vostru?”. Și întreaga adunare, fără să fie îndemnată de vreun frate, a început să cânte: „Iisus, Iisus…”.
Să ne mirăm că astăzi nici nu mai este de gândit așa ceva? Prin anul 1997, am fost martor la o școală biblică în zona Comăneștiului (pe atunci nu prea înțelegeam ce se întâmplă), unde tinerii erau învățați să nu îi mai numească pe cei care nu s-au predat Domnului ”din lume”. Firește că, fiind botezați, erau drept-măritori creștini chiar dacă slujeau la doi domni…
A avut loc astfel, treptat, treptat, un aggiornamento, așa încât discursul Oastei Domnului să nu mai facă notă discordantă cu cel al Bisericii; doar Oastea Domnului este fiica Bisericii, nu? De ce să o deranjeze cu predici despre Iisus cel Răstignit, despre nașterea din nou, despre legământ… despre alcool, despre dansuri?… Mai bine să vorbească despre smerenie, despre ascultare, despre milostenie… Odată cu îngerii „protestanți” de pe frontispiciul lui «Iisus Biruitorul» parcă a fost alungat și duhul Părintelui Iosif de-acolo…
Să ne mirăm că și salutul „Slăvit să fie Domnul!” tot mai des este înlocuit cu „Doamne-ajută?”. Să ne mirăm că purtarea baticului a devenit anacronică? Că „frații”poartă pantaloni scurți? Nu, nu ne (mai) mirăm. Căci este scris că mai întâi va veni lepădarea de credință (II Tes 2, 3) și că în vremurile din urmă oamenii vor avea o formă de credință, dar le va lipsi puterea (II Tim 3, 5). Puterea de trăire, puterea de mărturisire, puterea de a călca neabătut pe urmele înaintașilor lor…
Iată că se vădește profetic și ultimul cuvânt al Părintelui Iosif Trifa: „Oricât ați avea de suferit, să nu-L trădați pe Dulcele nostru Mântuitor și Răscumpărător, Iisus Biruitorul. Să nu trădați Cauza evanghelică a Oastei și a Bisericii vii. Să nu trădați voluntariatul Oastei, nici pe părintele vostru în Hristos…”.