Cornel RUSU, din «Casa sufletului tău»

Trăirea duhovnicească este rodul hrănirii cu mana cerească. Atunci când poporul lui Israel călătorea spre Canaan, Domnul îl hrănea cu mană cerească. Cuvântul lui Dumnezeu este hrana şi băutura celor ce călătoresc spre Împărăţia Lui. Evanghelia slavei lui Hristos este chipul lui Dumnezeu (cf. II Cor. 4, 4).

Această hrană duhovnicească, întocmai ca împărtăşirea cu Sf. Taine, ar trebui mâncată pe genunchi, fiind dar ceresc, mâncare îngerească.
Să urmărim ce ne spune Biblia despre asemănarea cu vechiul Israel, care călătorea prin pustie spre Canaanul pământesc, a celor care călătoresc spre cer:
„Poporul însă începu să cârtească în auzul Domnului. (…) Străinii, dintre ei, începură să-şi arate poftele şi şedeau cu ei şi fiii lui Israel şi plângeau, zicând: «Cine ne va hrăni cu carne? Căci ne aducem aminte de peştele pe care-l mâncam în Egipt în dar, de castraveţi şi de pepeni, de ceapă, de praz şi de usturoi; acum însă sufletul nostru tânjeşte; nimic nu mai este înaintea ochilor noştri decât numai mana»“ (Num. 11, 1-6).

„Şi grăi poporul împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise, zicând: «La ce ne-ai scos din pământul Egiptului, ca să ne omori în pustiu, că aici nu este nici pâine, nici apă, şi sufletul nostru s-a scârbit de această hrană sărăcăcioas㻓 (Num. 21, 5). „Dă-ne carne să mâncăm!…“ (Num. 11,13).
Şi a zis Domnul către Moise: Spune poporului: Aveţi să mâncaţi carne o lună întreagă. Şi Domnul a făcut să sufle de peste mare un vânt care a adus prepeliţe… Şi poporul s-a sculat şi a strâns prepeliţe. Şi, încă fiind carnea între dinţii lor, fără să fie mestecată, S-a mâniat Domnul pe popor şi l-a lovit cu urgie mare. Şi s-a chemat locul acela Chibrot-Hataava (Mormintele lăcomiei) (cf. Num. 11, 18-35).

Ce lucru dureros ne este înfăţişat aici! Evreii au uitat curând minunile Domnului, grija permanentă ce le-o purta, s-au săturat şi de mâncarea cea cerească, i-a lovit pofta după carnea din Egipt, dorul după Egipt. Au uitat din ce robie groaznică au scăpat prin mila Domnului şi auziţi-i cum cârtesc împotriva Lui şi a lui Moise, zicând: De ce ne-aţi scos din Egipt…că bine ne era acolo“ … „Erau: peşte, castraveţi; dar aici ni se usucă sufletul cu mana aceasta proastă.

În această răzvrătire atătea „nebunia“ pe care Dumnezeu, în dreptatea Lui, nu o putea lăsa nepedepsită. Dorinţa firească născută din pofte le-a fost ascultată, li s-a dat carne după preferinţă, dar au murit cu ea între dinţi.
Această istorisire nu este scrisă în Biblie numai pentru evrei, ci şi pentru noi. Aceste fapte s-au întâmplat ca să ne slujească şi nouă drept pilde, ca să nu poftim lucrurile rele, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră.

Unde se afla, oare, sâmburele poftei ispititoare? Biblia ne spune că între fiii lui Israel erau şi „amestecături“ de oameni. De la aceştia s-au îndemnat la păcat şi copiii lui Israel. La plecarea din Egipt s-a făcut greşeala că, o dată cu fiii lui Israel, a plecat de acolo şi o „amestecătură“ de tot soiul de oameni (Ieş. 12, 38). Poate că aceştia au fost însufleţiţi de ceea ce se vorbea despre Canaan, de libertate şi despre Dumnezeu, dar ei nu erau pregătiţi pentru aceasta. Nefiind dospiţi, le-au produs israelitenilor mare necaz şi mari greutăţi, căci ei se aflau în fruntea cârtitorilor. Ei au strigat cei dintâi după carne, apoi le-a urmat tot poporul. Aşa se întâmplă de regulă: cei răi strică şi pe cei buni.

Aşa se întâmplă şi în mişcările cu caracter religios. Unii scriitori spun că o asemenea mare greşeală s-a făcut şi pe vremea împăratului Constantin cel Mare, când creştinismul a fost declarat religie de stat. Se spune că atunci, în Biserica lui Hristos, în ceata celor ce călătoreau spre Canaanul ceresc, chiar printre ziditorii împreună-lucrători cu Dumnezeu, a dat năvală „amestecătura“ celor nedospiţi. Interesele materiale ale celor care voiau să ocupe o slujbă de stat i-au făcut pe mulţi să adere la creştinism. Dar, nefiind pregătiţi duhovniceşte, au devenit, pe parcurs, balast pentru lucrarea Domnului, o greutate de nedescris.